Totuși, Uniunea Europeană poate face puține. Aceasta pentru că, în realitate, UE, și-a propus puțin în materie de politici de migrație și azil.

Ne aflăm în fața unuia dintre cele mai bune exemple care arată lipsa unității de acțiune la nivel european.

De fapt, nici nu poate fi altfel din moment ce politica de migrație și azil nu este una europeană ci este apanajul fiecărui stat membru în parte.

Explicația e simplă. Nimeni n-are chef să trezească pe cap cu migranții altora – fiecare trebuie să-și vadă de migranții care au apucat să pună piciorul în țara lui, punerea ”la comun” a acestor dezmoșteniți ai soartei, într-un sistem european de găzduire și de acordare a azilului este exclusă.

Așa că statele mediteraneene, cu precădere Grecia, Italia și Malta, sunt lăsate să se descurce cum or putea în fața valului migraționist.

Lasă că nici Bulgaria nu o duce strălucit din acest punct de vedere. Presiunea migraționistă asupra vecinilor noștri de peste Dunăre a crescut simțitor în ultimii doi-trei ani, cam după ce Turcia a început a se face că nu-i vede pe clandestinii veniți din Orientul Mijlociu. Vorbim despre o Turcie care are problema ei cu Europa, odată cu blocarea dosarului de aderare.

Din când în când, auzim știri despre astfel de migranți care eșuează și pe litoralul nostru. Și veți mai auzi tot mai multe astfel de știri odată cu venirea sezonului cald.

De când cu primăvara arabă ( 2011), situația a devenit cu adevărat dramatică la Mediterana.

Coastele europene sunt pur și simplu luate cu asalt – imaginați-vă ce înseamnă pentru o insulă italiană cu câteva mii de locuitori să se trezească invadată de sute și sute de migranți din Africa de Nord. Că printre ei se pot afla și militanți ai Statului Islamic, asta e o altă poveste. Un  lucru e cert: rețelele teroriste sunt cele care controlează jocul și încasează sume colosale de la nefericiții ce se aventurează peste Mediterana.

Noile guverne din nordul Africii sau din Orientul Mijlociu sunt prea slabe ca să poată controla rețelele de traficanți tot mai bine organizate. Asta în cazul în care există guverne, căci în Libia avem doar niște grupări locale care se luptă între ele pentru supremație. Ce să mai spunem despre Siria, Irak sau Yemen…

Și nu este de mirare că traficul cu ființe umane înflorește pe acest teritoriu devenit al nimănui.

În plus, revoluțiile arabe nu au adus  îmbunătățirile așteptate în viața oamenilor. Au adus mai degrabă instabilitate și regres economic în niște societăți cu o medie de vârstă foarte tânără. Pentru un locuitor din Siria, din Somalia, din Yemen, din Eritreea sau din Libia chiar și viața într-un azil pentru imigranți din Italia sau Grecia este rai pe lângă ce trebuie să îndure acasă.

Aici nu este vorba despre a alege Europa pentru o viață mai bună. Este vorba despre a alege Europa pentru viață pur și simplu.

De aici și disperarea acestor oameni, majoritatea tineri, de a ajunge în Europa indiferent de condiții. Pentru ”șansa” de a se îmbarca pe aceste corăbii ale morții, ei ajung să plătească sume de ordinul miilor de euro, o adevărată avere.

Statele mediteraneene sunt așadar sub o presiune imensă iar atunci când au cerut solidaritate au constatat că restul suratelor din Uniunea Europeană le-au cam întors spatele.

Până acum vreun an, Italia finanța singură, cu nouă milioane de euro lunar, programul Mare Nostrum, prin care oferea ajutor nefericiților aflați în pericol de înec în largul coastelor italiene. Politic vorbind, programul era dificil de susținut, în fața unei populații italiene tot mai apăsate de criză.

Roma a cerut ajutorul Uniunii Europene, dar state membre precum Marea Britanie sau Germania s-au opus. Motivul, unul cinic: un astfel de program i-ar încuraja și pe alții să-și încerce norocul spre Europa. Cu alte cuvinte, cu cât îi salvezi pe unii de la înec, cu atât vor veni mai mulți.

Așa că Italia a pornit o altă acțiune, Triton, încercând să intercepteze navele cu migranți încă din largul coastelor libiene. După câte se vede, nici asta nu a funcționat.

La fel cum nici măsurile decise acum de liderii europeni nu vor funcționa, fără o adevărată unitate de acțiune. Liderii, întruniți de urgență, au decis să acorde mai mulți bani și mai multe mijloace. Nimic notabil nu sse va întâmpla fără o politică unitară de migrație și azil și fără trierea imigranților încă de la ei de acasă ( așa cum procedează Statele Unite sau Canada, de exemplu), restul fiind din start în afara legii.

Problema nu este dacă va avea loc o nouă tragedie de acest gen. Problema este când.

Marea Mediterană este relativ ușor de traversat cu mijloace simple ( asta se știe de mii de ani), iar sezonul cald e de-abia la început.

Uniunea Europeană se află în acest moment sub amenințare din două regiuni vecine. Din Est avem o veritabilă amenințare de ordin strategic. Din sud, avem valul migrației ilegale.

Și avem în fața noastră exemplul clar că, lăsate singure, statele membre nu fac față acestor provocări majore. Fără solidaritate, vom pierde pe ambele fronturi.