Cancelarul german Angela Merkel a recunoscut încă din 2011 că datoria Greciei va rămâne nesustenabilă chiar și după o a doua restructurare a acesteia, potrivit unei convorbiri telefonice interceptată de NSA, Agenția Americană de Securitate, scrie IrishTimes.com.

O transcriere a discuției datate 9 octombrie 2011 sugerează că liderul german nu știa care este cea mai potrivită soluție pentru abordarea crizei din Grecia: restructurarea datoriei sau o uniune de transfer între statele membre UE.

Conform rezumatului convorbirii, care face parte dintr-o serie de documente NSA care au ajuns la presa germană prin intermediul WikiLeaks, ministrul de finanțe Wolfgang Schäuble susținea soluția de reducere a datoriei, „în ciuda eforturilor lui Merkel de a-l ține în frâu”.

Această conversație, care a avut loc în timpul crizei monedei euro, sugerează că prea puține lucruri s-au schimbat în gândirea liderului german despre Grecia. În situația actuală în care se află autoritățile de la Atena, Angela Merkel a refuzat să reducă datoria publică a țării dacă nu sunt implementate reformele promise. Cu toate acestea, la nivel informal, la Berlin se ia în considerare și soluția ușurării poverii datoriei Greciei, sub forma extinderii împrumutului.

„Frica lui Merkel era că Atena va fi incapabilă să-și rezolve problemele, chiar și cu o restructurare suplimentară a datoriei, deoarece nu-și va putea plăti datoria rămasă”, se arată în rezumatul discuției telefonice.

Documentul, publicat ieri în cotidianul german Süddeutsche Zeitung arată că președintele de atunci al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, era mai degrabă în favoarea unei „abordări blânde” decât în favoarea reducerii datoriilor. Fostul președinte al BCE, Jean-Claude Trichet, s-a opus puternic acestei soluții, în timp ce directorul FMI, Christine Lagarde, era „indecisă”.

Se pare că această discuție telefonică a avut loc între Angela Merkel și unul dintre asistenții săi, în timpul unei deplasări în Vietnam, în 2011. În cadrul conversației, cancelarul și-a exprimat dorința ca toate costurile crizei monedei euro să fie finanțate printr-un impozit pe tranzacțiile financiare, introdus din anul următor.

„În această privință, nemții credeau că pot pune presiune pe guvernele SUA și al Marii Britanii să contribuie la introducerea unei taxe pe tranzacțiile financiare”, conchide rezumatul.