Prima modificare, pe care o semnalează CDR, este cea adusă articolului 165 din Codul de Procedură Fiscală care va pune contribuabilii în situația de a nu mai putea obține suspendarea actelor de impunere emise în urma unei inspecții fiscale. Motivul este că plățile lor curente pe baza declarațiilor de impunere, efectuate înainte de împlinirea termenului de plată al actului de impunere, vor stinge obligațiile fiscale din acesta și nu pe cele scadente, pe care contribuabilii urmăresc să le stingă, scrie HotNews.
A doua modificare este cea a articolului 229. Astfel, în cazul popririlor bancare din procedura de executare silită, contribuabilii nu vor mai fi înștiințați despre cuantumul și natura debitului. Contribuabilii se vor putea apăra cu dificultate datorită acestei lipse de transparență pentru că nu vor ști de la bun început suma care face obiectul popririi și nici motivul.
CDR precizează că majoritatea modificărilor aduse recent Codului Fiscal și Codului de Procedură Fiscală sunt binevenite și au ținut cont de opiniile mediului de afaceri, însă modificările art 165 și 229 reprezintă un regres semnificativ față de legislația anterioară și nu sunt fundamentate pe argumente juridice solide sau convingătoare, care să reliefeze necesitatea adoptării lor.
În ceea ce privește art. 165 din Codul de procedură fiscală, vechimea obligațiilor fiscale impuse ca urmare a unei inspecții fiscale va fi efectuată în funcție de data comunicării deciziei de impunere, și nu de data împlinirii termenului legal de plată a obligațiilor fiscale, cum era anterior modificării.
Această schimbare va determina, însă, stingerea automată a respectivelor obligații fiscale, chiar înaintea împlinirii termenului lor de plată legal, cu plățile efectuate de contribuabili cu bună-credință pentru achitarea obligațiilor fiscale curente, care vor rămâne astfel restante.
Și mai gravă este însă înlăturarea de facto a dreptului contribuabililor de a obține suspendarea actului administrativ-fiscal de impunere, care devine, astfel, unul pur teoretic și iluzoriu, această posibilitate fiind în continuare prevăzută de legislația în vigoare, dar rămânând lipsită de orice utilitate practică.
Suspendarea executării unui act de impunere este una dintre garanțiile fundamentale ale contribuabililor acceptate tradițional în materie administrativ-fiscală, care la niciun moment în istoria post-decembristă a dreptului fiscal nu a fost pusă în discuție sau contestată. Modificarea legislativă este cu atât mai surprinzătoare cu cât în cadrul fazei inițiale a dezbaterii publice aferente regulilor de transparență în procesul legislativ au fost acceptate argumentele ridicate de Coaliție împotriva acesteia. În mod inexplicabil, însă, mai ales față de lipsa oricărei motivații aduse în sprijinul măsurii adoptate, inclusiv pe calea Notei de fundamentare a actului normativ, ea se regăsește totuși în varianta finală a acestuia.
Apoi, modificarea art. 229 din Codul de procedură fiscală în sensul eliminării cerinței ca actele de executare silită să mai facă referire la cuantumul și natura debitului în cazul popririi bancare anihilează practic dreptul la apărare al debitorului, lipsindu-l pe acesta de un minim de informații care să permită controlul legalității executării silite.
Această modificare legislativă este de natură să anihileze progresele acumulate de procedura civilă în derularea executării silite în decursul ultimului secol, ale cărei dispoziții au fost preluate în legea fiscală pentru că erau expresia celor mai bune practici din acest domeniu. Este absolut necesar ca asemenea detalii să fie menționate în actele de executare silită, față de necesitatea asigurării transparenței și controlului unor asemenea măsuri, prin raportare la consecințele deosebite de grave pe care ele le pot produce.
