Datoriile au fost la originea crizei din 2007 a creditelor subprime americane care a degenerat în cea mai atroce criză financiară de după Al Doilea Război Mondial şi la originea crizei datoriilor suverane izbucnite în 2011 în zona euro din cauza supraîndatorării Greciei.
Conluzia analizei McKinsey este de natură să înspăimânte Germania, gardianul european al stricteţei financiare: „este nevoie de noi abordări“ în privinţa datoriilor pentru a reduce pericolul apariţiei unor noi crize, adică exact ceea ce cere ministrul grec de finanţe Yanis Varoufakis pentru problema datoriilor greceşti, notează FT.
Riscuri majore în China
Ceea ce este frapant în analiza McKinsey este cum s-au schimbat zonele „fierbinţi“ în ceea ce priveşte creşterea datoriei după cea mai recentă criză mondială. Greciei i se dă o atenţie minimă, la fel ca şi Statelor Unite. În schimb, raportul identifică riscuri majore în China, în special în sectorul imobiliar şi cel al finanţării non-bancare. O eventuală implozie aici va cutremura pieţele emergente. Analiza avertizează în privinţa creşterii datoriilor gospodăriilor, în special a celor legate de creditele imobiliare, în ţări care s-au descurcat mai bine decât majoritatea în criza mondială. Este vorba de state precum Olanda, Suedia, Canada, Australia sau Coreea de Sud.
În ceea ce priveşte guvernele, acestea nu doar că nu şi-au stabilizat datoriile, dar nici măcar nu au încetinit ritmul de îndatorare. „Realitatea este că datoria publică a explodat din 2007, înregistrând un ritm de creştere de 9,3% pe an, faţă de 5,8% înainte de criză“, a explicat pentru Le Figaro Jean-Christophe Mieszala, şeful diviziei franceze a McKinsey. Compania a identificat şase mari economii dezvoltate în cazul cărora stocul datoriilor va continua să crească agresiv sau în orice caz mai rapid decât economia: Spania, Japonia, Portugalia, Franţa, Italia şi Marea Britanie. Ceea ce este îngrijorător este că aici lipsesc soluţiile. Analiştii de la McKinsey apreciază că dacă aceste guverne vor încerca să aplice soluţiile clasice cum ar fi reducerea cheltuielilor publice sau stimualea creşterii economice, eforturile va trebui să fie uriaşe. Spre exemplu, în cazul Franţei cheltuielile ar trebuie diminuate cu 2,5% din PIB până în 2019 sau creşterea economică anuală ar trebui să se situeze la 4% din PIB, ritm fantezist dacă este raportat la cel actual.