Sclavia capitalistă: Confesiunile unui dependent de muncă

Trebuie să treacă perioada de 2 ani ca să îţi permiţi să poţi să alegi. Rezişti cu sticla de cola, cu calciu în venă şi cu mult Supradyn, spune N.C.

• Cum arată o zi de muncă?
  

2 ore de somn pe noapte, 6 (n.red.-ore) în weekend, 2 pachete de ţigări pe zi. E doar un exemplu. Dacă ai ajunge la noi, în open space (n.red. birou), să vezi oamenii, te-ai speria. Arăţi groaznic, nu mai ai chef să ieşi din casă, şi ceilalţi îţi semnalează asta! Întrebarea de la sfârşitul zilei: oare merită?

• Când a devenit copleşitoare munca?
  

E ca un antrenament ce îţi intră în sânge. Simţi o oboseală acută, dar eşti obişnuit cu starea asta. În primul an a fost foarte greu să ma obişnuiesc cu programul, atunci am simţit pentru prima oară senzaţia de extenuare dusă la extrem, iar în anul 2 începuse să îmi intre în ritm. Dacă poţi să spui că ăsta e un ritm. Am avut o colegă care s-a internat în spital din cauza asta, probleme grave cu stomacul, tot din cauza oboselii, dar ea lucra foarte mult. Eu plecam la 1-2 noaptea, ea încă mai rămânea la birou.

• Muncă la foc continuu
  

Perioada cea mai aglomerată e între ianuarie şi iunie, iulie. E perioada criminală în care lucrezi şi 24 de ore şi tot nu e destul. Trebuia să mă trezesc în fiecare zi la ora 6, venea taxiul şi mă lua, stăteam la client până pe la 6-7 seara, până când terminau ei programul de muncă, până ajungeam înapoi la birou se făcea 8 seara, stăteam acolo până la 12-1, mă apuca şi 3 dimineaţa, veneam acasă, şi aşa am ţinut-o cam două săptămâni. Fără nicio pauză, la foc continuu. Asta a fost dintotdeauna, nu doar înainte de criză.

• Tu câte ore dormi, în medie, pe noapte?
  

În medie 4-5 ore. Programul ăsta e timp de 2 ani de zile.

• Azi e sâmbătă...Ce faci de obicei sâmbăta?
  

Sâmbăta îţi rămâne liberă ca să dormi, să mai faci cumpărături, dacă apuci, eu în principiu nu mai apuc, pentru că nu mai îmi pasă, există magazinul de la colţ. Iar duminica începi să intri în fibrilaţii, te gândeşti că mâine e luni şi nu am terminat (n.red. munca). În principiu, munca pe un client se face de luni până vineri, dar nu se întâmplă niciodată să termini. Decât în cazuri excepţionale, în care s-au bugetat mai multe ore decât ar fi fost necesar. Mi s-a întâmplat o singură dată să fie un client pe care să ştiu sigur că l-am terminat vineri seara. Dar anul ăsta, fiecare duminică înseamnă muncă de la 10 până la 3-4 dimineaţa. Şi te trezeşti lunea foarte obosit.

• De ce nu pleci de acolo?
  

O să mă gândesc la asta în iunie, după ce se termină şi anul ăsta, pentru că acum nu ai timp să cauţi, nu ai timp să mergi la interviuri, e foarte dificil când ai un client şi toate ard, eşti acolo în focuri, trebuie să dai peste o persoană foarte binevoitoare care să accepte: fie, du-te! Dar dacă o să fie mai rău? Trebuie să fii sigur că pleci undeva unde să ştii că o să şi merite.

La un moment dat am făcut o boală acută ce a necesitat intervenţie chirurgicală urgentă. Eram la client, mi-era rău, dar eu am crezut că am făcut o indigestie. Şi seara acasă am zis să mai lucrez un pic. Îmi intrase în sânge. Să mai deschid laptopul şi să mai lucrez câteva ore, şi atunci am simţit, am mers de urgenţă la spital, m-au operat în noaptea aia. A doua zi dimineaţa, nici bine nu mă trezisem din anestezie, că mă sună seniorul şi îmi spune: nu ai făcut nimic! ce s-a întâmplat? „Ştii, acum m-am trezit din anestezie, sunt la spital” zic eu. „Păi şi nu avut timp să lucrezi?” Îşi imagina că trebuia să lucrez înainte să mi se facă rău. „Timp mort. Până la spital ai stat degeaba”. Este o plantaţie de sclavi cu machiaj capitalist.

• Ai vorbit cinstit cu şeful tău despre programul de lucru?
  

Dar nu îi interesează, fiindcă nimeni nu e de neînlocuit. Şi te înlocuiesc imediat şi îţi spun: ok, nu faci faţă? noi nu te ţinem cu forţa. Pleacă! Vina e a ta! Cine ar fi putut să ia o decizie concret era partenerul. De obicei partenerul era din străinătate. Şi pe el nu-l interesa ce faci, care e problema ta, şi ca un bulgăre de zăpadă...venea presiune de la partener care punea presiune pe manageri, ei pe seniori şi tot aşa.

Ne plângeam noi între noi, şi cam atât. Dar nu te ajuta nimeni cu nimic. Tot tu trebuia să îţi faci treaba. Tu erai responsabil cu toată munca.

• Dar oamenii din anturanjul tău, cei care nu lucrează “în sistem”, te înţeleg?
  

Cu lumea din afara sistemului nu prea mai comunici, nu prea ai timp să ieşi, numai cu oamenii cu acelaşi program cu tine şi cu care te sincronizezi. Ştii deja povestea pe dinafară, şi când vii să vorbeşti despre asta unui om care nu ştie cum e, realizezi că că poate nu e foarte bine şi că poate e un stimul să iei o decizie radicală. Să pleci şi atât.

• Când ţi-ai pus problema demisiei în mod categoric?
  

Din primul an, de când am început să fac over time (ore suplimentare, n.red.) serios, din aprilie-mai, începi să îţi spui întrebări. Grave! Şi de atunci, pe fiecare dintre noi ne bate gândul să ne dăm demisia. În fiecare luni aceeaşi dilemă. Nu mai pot.

Când nu mai poţi şi nu mai vrei, simţi tu că pentru tine experienţa s-a terminat, începi să cauţi în altă parte. Nu poţi să spui, gata! Azi îmi dau demisia. Ţine şi de siguranţa fiecărui om, nu vreau să rămân pe drumuri.

• În afară de zilele de concediu din vară, mai ai timp liber să te refaci?
  

Se dau examene în mai, începutul lui iunie şi în principiu atunci se şi termină ce înseamnă dead-line-uri foarte stricte. Ţi se acordă două zile înainte de fiecare examen. Oamenii aşteaptă să ajungă la examene ca să doarmă. Iar alt timp liber mai sunt cursurile. Pentru fiecare examen participi la nişte cursuri, sunt 5 zile în care nu ai clienţi, nu ai nimic. Acum le-au comasat, în august, atunci nu sunt clienţi.

• Dar măcar îţi poţi lua cele 21 de zile de concediu..
  

Mă gândeam cu groază cum ar fi să îţi spună că nu mai poţi să iei concediu, toată lumea a plecat în concediu şi tu eşti singura care a rămas. Şi nici nu poţi să faci nimic. După trei ani şi chiar în anul trei, poţi claca în orice moment. Foarte mulţi dintre noi au certitudinea că dacă au trecut prin asta pot să treacă prin orice.

• Dar dacă ai o urgenţă? Poţi obţine înţelegere de la şef să pleci ca să rezolvi problema?
  

Dacă ai o urgenţă, poţi să pleci pentru o oră, maxim două. Am plecat, dar după asta trebuie să recuperezi. O oră, nu mai mult de atât. Trebuie să fii foarte bolnav, cu perfuzii, cred că aşa te-ar crede!

• Dar în perioadele mai relaxate ai mai mers la interviuri de angajare?
  

Da. Şi la interviuri mă întrebau de ce am plecat din companie. Volumul de muncă, am spus. ”Şi totuşi, nu îţi pare rău că nu ai stat mai mult?” mă întreabă. “Nu!”, am răspuns! Lumea nu înţelege.

• Vorbim de angajatori...
  

Da. “De ce ai venit la noi? De la un jucător mare?” mă întreabă. „Înseamnă că ceva s-a întâmplat, înseamnă că nu ai plecat de acolo în condiţii foarte bune, ai venit la noi, dar poate nu te vom primi, pentru că cine ştie ce s-a întâmplat acolo”. “Cum adică lucrai peste program? Păi şi dacă la noi o să se întâmple să lucrezi peste program?”
Se ştie că se lucrează mult, mi se pare aberant că tocmai angajatorul pune întrebări din astea. Stai puţin, am şi eu dreptul la viaţă! De asta plec.

• Cum se recrutează la voi? Ce fel de oameni caută?
  

Se orientează către oameni care au făcut lucruri peste măsură. Nu numai facultatea, au fost şi în organizaţii, au şi lucrat în acelaşi timp, oameni care pot să facă mai mult decât restul şi decât cere, legal, contractul de muncă.

• Când te-ai angajat, ce variantă declarativă ţi-au livrat angajatorii despre programul de lucru?
  

Ştii că se lucrează cam mult, dar apoi îţi băgau în faţă renumele şi ce oportunităţi o să ai. Dacă rezişti, o să fie bine. Ca să poţi să faci ceva, stai, închizi ochii şi mergi mai departe. Stai un an, doi, cât îţi trebuie şi apoi majoritatea pleacă. După vreo trei ani toată lumea pleacă. Îmi spuneau că o să fie şi deplasări, nu am soţ, nu am copil, sunt ok cu deplasările. Dar şi deplasările deveneau la un moment dat o povară. Nu făceai altceva decât că te trezeai dimineaţa, mergeai la client, stăteai acolo, apoi veneai seara de la client şi lucrai mai departe. Doar că nu dormeai în patul tău. “Beneficiam” de un pat un pic mai mare.

• Altfel, ei nu au fost foarte expliciţi în privinţa programului de muncă?
  

Au spus că se lucreză mult, în sensul de mai mult de opt ore. Dar nu au zis ce înseamnă mult. Că se face over time (n.red. ore suplimentare). Punct.
În primul an se plăteau. Dar era foarte greu să accepte managerul acel over time, fiindcă tu, punându-ţi orele de over time, automat bugetul pe clientul respectiv sărea în aer, şi nu le mai ieşeau lor calculele. Erau acceptate, dar nu le aprobau managerii. Se întâmpla foarte rar să le aprobe. În anul al doilea, au schimbat politica şi au zis că mai bine transformă orele suplimentare în zile libere. Dar zilele libere puteai să le iei în vară, după busy season, nu când vrei tu! Ci doar când nu mai aveai de lucru. Dar chiar şi aşa, foarte greu se acceptau. Tot pe motivul ăsta, puneai mai multe ore, automat bugetul pe clientul respectiv urca şi nu mai ieşea la profit.

• Şi a venit criza. Au făcut concedieri? Spuneai că oricum e foarte multă muncă..
  

Părea imposibil să dea afară. Şi aşa, volumul de muncă era foarte mare şi cine o să-l acopere? Totuşi, de când a început criza am pierdut mulţi clienţi şi mulţi oameni. Criza a venit cu costuri tăiate, şi asta înseamnă în primul rând salarii. Au dat afară oameni, după care oamenii au început să plece singuri. Au venit clienţi noi, mai mici, dar pe care tot trebuie să îi onorezi. Şi atunci volumul de muncă e mai mare.

În multe cazuri s-a ajuns la concluzia că oamenii nu erau potriviţi pentru job. După 7 ani de muncă în companie. S-a invocat nepotrivirea între profilul angajatorului şi al angajatului. Prin urmare, decizia de a renunţa la un angajat e “un bine” reciproc avantajos.

• De pe ce poziţii au fost concediaţi?
  

Când au început “să scuture”, au început de sus. “Semnează-ţi demisia, pentru că oricum te dăm afară!”. A fost un proces urât. Fiecare era sunat şi chemat. Eram la birou când se întâmpla asta şi când începeau să sune telefoanele în birou ţi se oprea respiraţia. Acum au rămas fără oameni şi angajează. Au plecat foarte mulţi şi din toate poziţiile.

• De ce nu ai plecat şi tu?
  

Dacă ai avea siguranţa că mâine te angajează cineva şi vine şi îţi pune contractul de muncă în faţă şi spune hai la mine să munceşti pe mai mulţi bani.... Nimeni nu pleacă pe acelaşi salariu. Toată lumea vrea mai mult. Toţi foştii noştri colegi care lucrează în altă parte au salarii mai mari decât noi, adică un post unde nu au la fel de mult de lucru şi salarii mai mari.

• Câţi dintre cei care au fost constrânşi să îşi semneze demisia şi-au găsit de lucru în ultimul an?
  

Aproape toţi care au plecat s-au reangajat. Erau juniori, dar anul 2 de juniorat, vorbim de oameni care nu fost promovaţi.

• Cum ai perceput compania înainte să te angajezi?
  

Când m-am angajat aici, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Trei ani la rând mi-am dorit să ajung aici. Ziceam: la pensie ies de aici! Trei ani însă e maximul la care poţi rezista. Din moment ce ai stat trei ani, ai prins rădăcini, ai intrat în sistem, nu prea îţi mai vine să ieşi. Dacă rezişti.

Peste 50% dintre angajaţii români fac zilnic ore suplimentare, în timp ce alţi 12.67% fac ore suplimentare de cel puţin două ori pe săptămână, potrivit unui studiu al companiei de recrutare online Myjob.

Raluca Stroescu (31 de ani), manager de audit la Ernst & Young, a murit în 2007, cazul ei dezvăluind opiniei publice condiţiile în care se lucrează în unele dintre multinaţionalele care activează în România. Femeia muncea, de câteva săptămâni, circa 100 de ore pe săptămînă şi avea parte de doar 4-5 ore de somn pe noapte. Daca ti-a placut articolul, urmareste MONEY.ro pe FACEBOOK!