Carmen era contabilă în Târgu-Mureş. Am cunoscut-o în urmă cu vreo opt ani. Era prietenă cu mama, se cunoscuseră prin pasiunea comună pentru excursii în destinaţii exotice. Lucra într-un birou obscen, în care, în mod normal, ar fi încăput o masă, un scaun, câteva rafturi şi, cu ceva noroc, o floare decorativă. În schimb, în spaţiul acela, fuseseră îngrămădite trei birouri. În spatele fiecăruia, câte un om cu un calculator pe masă, înconjurat de hârtii.
Apoi, a descoperit India. Prima călătorie a fost de recunoaştere. Când s-a întors de acolo, îmi povestea mama, era o altă persoană. Vorbea numai despre India şi oamenii de acolo. Spunea că sunt cei mai cumsecade din lume, că te fac să te simţi de-ai lor, că i-au deschis mintea. De atunci, a vizitat India în fiecare an. Treptat, obiectivele turistice clasice au fost înlocuite cu oraşe mai puţin umblate, apoi cu sate izolate, din munte. Au urmat ashram-urile (n.r – mănăstiri budiste) şi meditaţiile prelungite, multe întinzându-se pe parcursul câtorva săptămâni.
„Fericirea interioară“. Despre ceva asemănător vorbea şi mama, la revenirea din prima călătorie în India. Luna petrecută acolo fusese pregătită ani la rândul, prin excursii în cele mai îndepărtate părţi ale lumii: America de Sud, Australia şi o bună bucată din continentul asiatic. Fiecare dintre acestea reprezentaseră ceva profund, o mică amintire în puzzle-ul final al vieţii. India a fost altceva.
Dintre toate ţările de pe acest Glob, India pare să aibă un statut diferit. În anii 1960, odată cu debarcarea Beatleşilor, sub pretextul unei meditaţii transcendentale, a intrat definitiv pe harta pelerinilor spirituali din întreaga lume. Însă, încă din secolul al XIX-lea, ceva era special cu locul acesta în ochii occidentalilor. Astăzi, milioane de europeni şi americani vizitează anual India, căutând ceva greu de explicat raţional. Unii îl numesc „iluminare“, alţii – „descoperire de sine“, în fine, alţii îi zic, pur şi simplu, „fericire“.
Spre exemplu, potrivit unui articol publicat de „The New York Times“ în 2011, în anul anterior, peste 5,8 milioane de turişti vizitaseră India. Dintre aceştia, 930.000 fuseseră americani şi o pătrime dintre aceştia se duseseră în Rishikesh, o destinaţie căutată pentru pelerinajele religioase şi pentru cursurile extinse de meditaţie.
Cine sunt aceşti oameni, care ajung la concluzia că un drum în India îţi poate desluşi calea către mult-căutata fericire? Greu de spus. În primul rând, pentru că nu există o anumită categorie predispusă la astfel de călătorii iniţiatice. Unii o fac pentru frumuseţea locurilor.
Alţii căutând ceva, nici ei nu ştiu ce, foarte clar. În fine, cea de-a treia categorie este convinsă că acolo va descoperi supranaturalul, fie că acesta se numeşte „continentul pierdut Lemuria“, „sfârşitul lumii“ sau „al treilea ochi“.
Acest ultim caz este numit de către psihiatri „psihoză“ şi are şi un corespondent, sigur, nu unul inclus în manuale, dar folosit la scară largă în domeniu: „sindromul India“. Sintagma, lansată de psihiatrul francez Régis Airault, la începutul anilor 2000, desemnează concluziile sale după ani de interviuri luate unor persoane care deveniseră obsedate de India. „Este o fantezie culturală în joc. Sindromul îi afectează pe oamenii din ţările vestice dezvoltate care caută un spaţiu cultural pur şi exotic, unde adevăratele valori au fost păstrate. Ca şi cum ar încerca să se întoarcă în timp“, scria Airault, în lucrarea „Fous de l’Indie“ (n.r. – „Nebuni după India“).
Citeste mai mult: adev.ro/nlxtk2
