Naționalizare. Este un cuvânt dur, pe care nici un bancher nu are curajul zilele acestea să‑l pronunțe, dar la care se gândesc cu toții. Și nu pentru că ar vrea, ci pentru că sunt nevoiți. Trei guverne din Uniunea Europeană – Belgia, Grecia și Spania – au fost nevoite luna aceasta să preia mai multe bănci private pentru a le salva de la faliment. Altfel spus, să le naționalizeze. Cine va urma? Se poate întâmpla așa ceva și în România?
Înapoi în timp.
Pionerii naționalizărilor bancare de tip modern au fost, culmea, chiar americanii, în 2009, în plină criză subprime. Circa 20 de miliarde de dolari a pompat guvernul american în Bank of America, sub formă de ajutor, devenind astfel acționar al celei mai mari bănci americane, pe care a salvat‑o de niște pierderi colosale. La acel moment, poate că mulți s‑au îngrozit, dar timpul a arătat că autoritățile americane au dat dovadă de tărie când, în doar câteva ore, au luat o decizie istorică, care a salvat națiunea, și nu doar pe cea americană. La fel au procedat și în cazul unor instituții bancare mai mici, dar și în alte industrii. În vara lui 2009, guvernul Statelor Unite a decis să salveze gigantul auto General Motors – un adevărat simbol național – și să pompeze 50 de miliarde de dolari în schimbul a 60% din acțiuni.
Interesant este că în majoritatea situațiilor banii au fost deja recuperați, ceea ce dovedește că naționalizarea a fost până la urmă nu doar necesară, ci poate chiar profitabilă. Statele Unite au recurs în 2009 la ceea ce Doru Lionăchescu, președintele casei de investiții Capital Partners, numește acum „naționalizare parțială și temporară“ sau „naționalizare pozitivă“. Sună un pic ilogic, dar trebuie să acceptăm că vremurile actuale cer înțelesuri noi pentru noțiuni vechi. În accepțiune modernă, naționalizarea nu mai are nimic de‑a face cu ceea ce au trăit părinții și bunicii noștri în 1947. Cine ar fi bănuit că naționalizarea, regândită și aplicată la momentul oportun, poate fi o acțiune salvatoare?
Dincoace de Atlantic.
Recent, și Europa a trecut prin aceeași experiență. Belgia nu ar fi reușit luna aceasta să evite un cutremur financiar și o revoltă populară dacă nu ar fi decis, rapid, să naționalizeze divizia belgiană a băncii Dexia. Statul belgian a cumpărat pentru patru miliarde de euro Dexia Bank Belgium, în cadrul programului de salvare convenit și propus de guvernele din Franţa, Belgia și Luxemburg. Dexia este de altfel prima victimă a crizei datoriilor suverane din zona euro. La fel a procedat săptămâna trecută și Grecia în cazul Proton Bank, pe care a naționalizat‑o peste noapte, după ce s‑a descoperit că banca ar putea fi implicată în acțiuni de spălare de bani. O situație similară există în Spania, unde mai multe bănci mici au fost preluate de stat pentru a fi salvate. Costurile salvării unei bănci nu sunt deloc mici și pot afecta chiar credibilitatea statului respectiv. Expunerea globală a Dexia pe riscuri de credit este evaluată la 700 miliarde de dolari, de peste două ori mai mare decât PIB‑ul Greciei, de exemplu. Salvarea băncii a amplificat teama investitorilor privind situația din sectorul bancar belgian. Agenția de rating Moody’s a avertizat deja Belgia că ar putea reduce ratingul de credit al țării de la nivelul actual Aa1, în contextul în care țara avea anul trecut o datorie de stat de 96,2% din PIB, ce o situa pe locul trei în zona euro după Grecia și Italia. Dar toate aceste dezavantaje sunt mici pe lângă faptul că s‑a evitat destabilizarea întregului sistem bancar european.
Nu la noi.
Ce s‑ar putea întâmpla în România? O analiză recentă a JPMorgan Chase ar putea calma spiritele pe piața bancară locală, încinsă și ea de păreri legate de o posibilă contagiune în cazul falimentului unor instituții de credit grecești. Nici în cel mai sumbru scenariu, situația nu poate fi catastrofală în România, pentru că o eventuală „gaură“ provocată de ieșirea capitalurilor grecești ar fi modestă, având în vedere că „finanţarea de la băncile‑mamă din Grecia se ridică la numai 3,5% din PIB“, spun analiștii băncii. „Autoritățile române au resursele necesare să preia subsidiarele și să le vândă mai târziu, iar rezervele băncii centrale, de aproape 30% din PIB, sunt suficiente pentru a acoperi orice posibilă retragere de fonduri“, se mai arată în raportul JPMorgan. Vestea bună: statul român este pregătit. Vestea rea: analiștii americani nu exclud posibilitatea ca în România chiar să fie nevoie de o naționalizare, fie ea parțială sau totală. „Nu putem miza pe faptul că nu va ajunge și la noi (fenomenul naționalizărilor – n.r.). Va ajunge mai devreme sau mai târziu“, crede Doru Lionăchescu de la Capital Partners. Un astfel de scenariu este însă exclus categoric de către oficialii BNR. „În România nu există bănci grecești, ci bănci românești cu capital grecesc, care se supun regulilor BNR“, după cum declară consilierul guvernatorului Băncii Naționale, Adrian Vasilescu. „La noi, majoritatea băncilor au o bancă străină în spate, care de multe ori este mai puternică decât statul român. (...) Aceste bănci-mamă nu vor lăsa să cadă subsidiarele lor din România“, explică la rândul său Andrei Caramitru, șeful McKinsey România, filiala locală a celei mai mari companii de consultanță din lume.
Conotație pozitivă?
Presupunând totuși că fenomenul de contagiune ar cuprinde și sistemul bancar românesc și ar fi necesară naționalizarea unei bănci, situației ar trebui să i se dea „o conotație pozitivă“, spune Doru Lionăchescu. Un astfel de mecanism oferă autorităților române șansa „de a crea o mare bancă de stat“, spune fostul bancher. De altfel, sistemul bancar românesc are o vulnerabilitate despre care vorbesc mulți oameni de afaceri. „Actuala criză bancară a ridicat o problemă, cea a excesului de privatizare în sistemul bancar, care pune în pericol securitatea“, declară Florin Pogonaru, președintele Asociației Oamenilor de Afaceri din România (AOAR). Acesta crede că „este bine să existe un element național în sistemul bancar, dar nu se știe exact cât să fie proporția“. Mecanismul naționalizării temporare, de care vorbește Lionăchescu, lămurește lucrurile. Statul „naționalizează temporar o bancă, o curăță de active toxice, iar după furtună o redă investitorului privat, care va plăti însă efortul făcut de stat în perioada grea. Statul o poate vinde și de trei ori mai scump“, explică președintele Capital Partners. Cu alte cuvinte, statul nu preia în nici un caz o bancă pentru a o păstra la nesfârșit. Are un stat capacitatea managerială de a face așa ceva? Se pare că în unele cazuri are. În cazul Bank of America, de exemplu, guvernul american a acordat sprijinul său financiar băncii cu o condiție: să limiteze bonusurile managerilor.
Citește articolul în MONEY EXPRESS
