Adoratul poet al marginalilor

Festivalul internaţional de film de la Salonic din acest an a proiectat o integrală Aki Kaurismäki pentru cei ce doreau o perspectivă exhaustivă a operei marelui cineast finlandez. Sălile au fost umplute până la refuz de oameni de toate vârstele, demonstrând farmecul intergeneraţional al filmelor sale. La conferinţa de presă, Aki a fost primit cu urale, ca o vedetă rock, de un public care i‑a sorbit fiecare replică. Şi, din nou, a punctat cu faimosul său umor sarcastic.

 

Scurte tratate despre alcool, dezolare și dor.

Maestrul nu s‑a dezminţit. Hâtru și ușor pilit, așa cum bine îi șade, a livrat un veritabil „one‑man show“. Dacă Aki vorbește serios atunci când declară că vrea să abandoneze regia de film, nu‑i plâng de milă: sunt convinsă că poate avea oricând o carieră fabuloasă în stand‑up comedy.

Cu obișnuitul său stil neconvenţio­nal și umorul sec care‑l definește ca ar­tist, cineastul s‑a prezentat ca „Dr. Kau­rismäki“, declarând că e capabil să‑i vindece pe cei care încă mai au sentimente. Întrebat despre antipatia pentru filmele hollywoodiene, regizorul a spus: „Vi se pare că arăt ca un idiot? Filmele astea sunt un gunoi absolut“. Vorbind despre diferenţa dintre primul său film, „Crime and Punishment“, și ultimul, „Le Havre“, cineastul a declarat: „Poate că ar fi trebuit să rămân la prima mea slujbă, aceea de spălător de vase. Dacă m‑aș fi gândit foarte profund la toate greșelile mele, n‑aș mai fi făcut al doilea film.“ Cât despre desele declaraţii cum că s‑ar lăsa de film: „E numai vina voastră că tot strâmbaţi din nas. Îi invidiez pe tinerii care au de dat socoteală doar pentru un singur film, în timp ce eu am 20 de apărat. Am cam rămas în pană de minciuni.“ Întrebat despre ce crede în legătură cu realegerea lui Barack Obama, a replicat, ironic: „Cred că e o veste bună pentru Europa. Lucrurile puteau fi mult mai nasoale. Nu există președinte SUA care să aibă aripi de îngeri sau mâini curate, dar, între cele două rele, s‑a ales cel mai mic. Acum, o să aibă patru ani la dispoziţie ca să repete aceleași greșeli.“

Dar oare ce părere are despre cine­matografia digitală? „Le doresc tot ce‑i mai bun celor care‑l fac, dar, pentru mine, e ca și cum aș plonja în apă încălţat cu ghetele. Stâlpii cinemaului sunt lumina și electricitatea. Pentru mine, cinemaul înseamnă lumină. Sunt prea bătrân să sar în apă cu tot cu ghete. Tinerii au energia asta.“

De ce există atât de multe femei puternice în filmele sale? „Poate pentru că eu, personal, am fost salvat de o femeie puternică. Femeile sunt, de obicei, mai tari; sunt mai raţionale și trăiesc clipa. Trebuie, totuși, să accentuez că, din postura mea de povestitor, nu sunt preocupat de genul eroilor mei. Mă preocupă doar personajele per se.“
Cei ce încearcă să descopere constantele operei lui Kaurismäki nu au o muncă prea grea; principalele sale teme sunt pesimismul, tragedia, tristeţea, melancolia și umorul. Filmele sale sunt scurte – cineastul declară că nici un film n‑ar trebui să fie mai lung de 90 de minute (multe ale lui au abia 70). Bio­grafia sa de pe IMDb e și ea succintă: „Finlandezul face comedii excentrice sau reinterpretări parodic‑nostalgice ale unor genuri foarte diverse (road movie, film noir, muzicaluri rock), populate de bețivani finlandezi lugubri și acompania­te de soundtrackuri eclectice, inspirate de rockul anilor ’50.“ Mucalit la infinit, Kaurismäki este mereu extrem de depreciativ în ceea ce privește opera sa. Despre „Leningrad Cowboys Go America“ (1989) – probabil cel mai popular film al său – spune: „E cel mai prost din istoria cinemaului, asta dacă nu iei în considerare filmele lui Sylvester Stallone.“

 

Trilogia Proletariatului.

Aki Olavi Kaurismäki și‑a început cariera regizând în colaborare cu fratele său mai mare, Mika Kaurismäki. Debutul său ca autor independent s‑a întâmplat cu „Crime and Punishment/Crimă și pedeapsă“ (1983), o adaptare deloc convenţională a faimosului roman al lui Dostoievski, pe care cineastul a amplasat‑o într‑un Helsinki modern. Faima mondială și‑a câștigat‑o cu următorul film, „Leningrad Cowboys Go America“. Stilul său a fost influenţat de cineaști precum Jean‑Pierre Melville sau Robert Bresson, pentru că Aki preferă minimalismul, interpretările deloc stridente și poveștile cinematografice simple.

Chiar dacă n‑ar fi ajuns cel mai faimos regizor finlandez, tot ar fi avut un loc asigurat în istoria cinematografului graţie amestecului singular și nonșalant de comedie acidă, neagră („The Match Factory Girl“) sau burlescă („Leningrad Cowboys Go America“), cu doze tușante de umanism cald. Cu „Trilogia Proleta­riatului“ – „Shadows in Paradise“ (1986), „Ariel“ (1988, o comedie despre aventurile picarești ale unui miner șomer ce a fost onorată cu distincţia de cel mai bun film străin acordată de organizaţia National Society of Film Critics) și „The Match Factory Girl“ (1990) –, regizorul găsește umor sau romantism chiar și în cele mai disperate situaţii. Comediile sale muzicale zănatice, avându‑i ca protagoniști pe membrii trupei Leningrad Cowboys, l‑au transformat într‑o figură iconică în cercurile cinematografice internaţionale. Inventivitatea sardonică și umorul straniu, inclasabil, i‑au confirmat statutul de maestru iconoclast, iar opera sa a ajuns să influenţeze filmele lui Jim Jarmusch sau Wes Anderson.

 

Cowboy, alcoolici, marginali.

„Leningrad Cowboys Go America“ este o farsă despre un grup de muzicieni fin­lan­dezi care poartă, mândru, eticheta de „cea mai proastă trupă de rock din lume“, dar și o parodie exuberantă despre impactul zdrobitor al (non) culturii americane. Succesul său l‑a inspirat pe Kaurismäki să facă atât un sequel, „Leningrad Cowboys Meet Moses“ (1994), cât și un documentar, „Total Balalaika Show“ (1994). Documentarul surprinde un concert din Helsinki cu Leningrad Cowboys și corul Alexandrov al Armatei Roșii și a fost descris de revista „Variety“ ca fiind „cea mai distonantă și mai inspirată împerechere între culturi de când Nureev a dansat cu Miss Piggy“. În 1999, Kaurismäki a schimbat registrul și a trecut de la comedia cu umor sec la drama romatică: „Juha“, o poveste de dragoste despre un triunghi amoros amplasată în anii ’70, a fost turnată în regim de film mut, cu intertitluri care explică acţiunea.

Ca și japonezul Yasujirô Ozu, Kauris­mäki spune mereu aceleași povești, glorificând, parcă, repetiţia și confortul familiarităţii, fără însă să-ţi dea senzaţia de déjà‑vu. Ca și Kurosawa, alt „mare“ japonez, finlandezul refuză să facă filme fără implicare socială. Dacă în lumea întreagă este aproape venerat, în ţara natală, Finlanda, este și admirat, și hulit. Detractorii îi reproșează că „denaturează imaginea Finlandei“ (vă sună cumva cunoscut?). De fapt, Aki e adeptul unui hiper‑realism artificial și construiește un Helsinki pur subiectiv: vedem un oraș sărăcăcios, alienant, pustiu, plin de neoane reci, de dizeuze dezabuzate și de mese de birt cu mușamale colorate care pare că n‑a mai evoluat de la începutul anilor ’80 încoace. În plus, eroii săi finlandezi vorbesc un limbaj literar foarte corect, cum rareori se vorbește în realitate.

 

Trilogia finlandeză.

În decursul carierei, Kaurismäki a con­tinuat să alterneze slujbele de scriitor, regizor și producător. Filmul său cel mai premiat a venit în 2002 – „The Man Without a Past“. Umorul său subtil (deja o marcă), existențialist, e mai înţepător ca niciodată în această peliculă revigorant de originală (a doua după „Drifting Clouds“ în „Trilogia finlandeză“). „The Man Without a Past“ a câștigat Marele premiu al juriului și Premiul ecumenic la Cannes și a fost nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin. În ciuda succesului internaţional, Aki a refuzat să apară la ceremonia americană și a boicotat festivalul de film de la New York din motive politice („Refuz să petrec într‑o naţiune ce se află în război“). În 2003, Kaurismäki a contribuit la omnibusul „Ten Minutes Older“ cu segmentul „Dogs Have No Hell“.

 

Noul cinema finlandez.

Aki Kaurismäki face împreună cu fratele său, Mika, o echipa prolifică și ireverenţioasă. Cei doi au inventat, practic, „noul cinema finlandez“. Pentru că deţin controlul complet asupra propriei companii – Villealfa – (denumirea reprezintă un omagiu adus filmului „Alphaville“ al lui Jean‑Luc Godard), fraţii Kaurismäki au produs filme fascinante, excentrice, cu o frecvenţă incredibilă, începând cu „The Liar“ din 1980. Munca lor – care înseamnă o cincime din producţia industriei de film finlandeze din anii ’80 încoace – se distinge prin dozele generoase de umor obraznic, satiră vitriolată, deconstrucţia deliberată a convenţiilor cinematografice, zdrobirea calculată a dictatelor cenzurii și, mai presus de toate, un copleșitor simţ al absurdului. Pentru a păstra costurile cât mai scăzute, Aki și Mika și‑au împărţit rolurile și au scris și regizat pe rând. Cei doi au aceeași preocupare pentru singuratici ghinioniști, pentru marginalii împinși la acte scandaloase de o societate opresivă. Sunt creatorii și managerii festivalul de film „Midnight Sun“.

 

Un basm mizerabilist.

„Le Havre“ (2011) e ultima capodo­peră a finlandezului, o combinaţie de basm mizerabilist, fatalism blazat și izbăvire înălţătoare, toate prinse într‑o mizanscenă ce amintește de melodramele hollywoodiene ale anilor ’50; universul spartan&cool al lui Kaurismäki, deși pare crud și uitat de zei, e capabil uneori de miracole aproape religioase. Fiecare cadru e superb. Avem, din nou, densitate, solemnitate, stoicism, repetiție și acumulare implacabilă, minimalism, umanitate, destin și demnitate, dialoguri seci și hilare.
„Le Havre“ e un film superb, emoţionant, umanist, iar Kaurismäki confirmă că e maestru în a găsi bunătate şi frumuseţe umană în mizerie.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed