Am întâlnit-o pe Adriana Cazacu la etajul 12 al unei clădiri de birouri din nordul Capitalei. Diafană, blândă și plină de optimism, la un an după decizia de a face antreprenoriat. Office Sky și Fred Astaire Bucharest Dance Studio sunt cele două businessuri spre care își canalizează priceperea, alături, desigur, de misiunea sa de credință de la Fundația Renașterea. Am vorbit despre carieră, regăsirea drumului, marea dragoste…

– Ne aflăm într-o clădire înaltă, de birouri. Să fie acesta mediul în care plănuiați să ajungeți, încă de la primele gânduri pentru carieră?
Primul gând a fost să devin o mare jurnalistă. Și n-am ajuns jurnalistă deloc.

– De ce?
În primul rând pentru că n-am intrat la Facultatea de Jurnalism. (N.R.: Râde) Am avut „norocul” să fiu în prima generație pentru care la admiterea la facultate contau nota de la Bacalaureat și media din anii de liceu. Veste surprinzătoare pentru că, din clasa a IX-a am zis „ok, la Geografie nu prea învăț, că nu îmi trebuie nici la Bac, nici la facultate”… Învățam foarte bine la ce îmi placea și știam că mă ajută mai departe, iar la celelalte materii mă descurcam. Și, la Cluj, de unde sunt eu s-a intrat la Jurnalism cu medie foarte mare, aproape de 10. Așa că n-am fost admisă, dar nici nu mi-a părut rău. Nu mi-am mai dorit să practic meseria de jurnalist, dar cred că talent la scris am.

– Dar de unde pornise gândul acesta cu Facultatea de Jurnalism? Vă plăcea politica, vă plăceau evenimentele din actualitate, visați să schimbați lumea?
Îmi plăcea limba română și voiam să o folosesc în meseria mea. Am iubit limba română… Am avut o profesoară foarte dragă – am păstrat legătura și astăzi suntem prietene. În timpul liceului scriam uneori articole pentru niște ziare și reviste din Cluj, traduceam din engleză…

– Ce profesii aveau părinții? Spre ce ducea tradiția de acasă?
Părinții mei sunt ingineri amândoi. Eu mergeam pe partea non-tehnică, pe partea umanistă. Deși la liceu am fost la profil real și aveam și calități spre informațiile tehnice și îmi plăcea matematica, nu știu de ce m-am gândit eu că jurnalismul mi s-ar potrivi. Acum mă gândesc cum ar fi fost dacă, până la urmă, făceam facultatea de Jurnalism… Eu zic că ar fi fost frumos.

– V-ați fi văzut mai degrabă într-o redacție de știri sau în emisiuni de divertisment?
Mai degrabă la știri, să fac reportaje pe teren. M-aș fi văzut reporter…

– Deci Facultatea de Jurnalism… n-a fost să fie. Ce ați ales?
Științe Politice. Și nu practic, iată. N-am practicat niciodată în domeniu. După ce am făcut facultatea am făcut o revistă la care am și scris. Am făcut și interviuri. Abia apoi am schimbat total macazul și am lucrat în domeniul telecomunicațiilor cea mai mare parte a vieții.

– Intuiesc că pasiunea pentru dans a pornit încă de atunci…
Am făcutdansuri populare. Mi-a plăcut foarte mult acea perioadă, atunci a fost primul meu contact cu dansul. Eram o fire sportivă, am făcut baschet, volei… Dar jucam la școală, fără vreun gând pentru o carieră sportivă. Poate că nici nu eram chiar atât de talentată, dar îmi plăcea să fac sport și îmi plăceau mai ales sporturile de echipă. La fel și azi. Nu prea știu să joc tenis, de exemplu. Am luat niște lecții, dar sunt mai bună la sporturile de echipă. Dar schiez, înot, merg pe bicicletă..  În perioada adolescenței cred că ieșirile cu prietenii îmi plăceau cel mai mult. Și îmi plăcea să citesc.

„Nu îmi pare rău că am rămas în România”

– Cum se face că nu ați plecat din România, pentru studii?
Am plecat puțin la studii în Austria, dar nu mi-a plăcut. Oamenii de acolo erau reci și toți prietenii pe care mi i-am făcut în Austria erau români. Veneam în fiecare weekend în România, de la Viena, pentru că nu mă simțeam confortabil. Cred că n-am ales țara potrivită pentru mine. Poate Spania sau o altă țară latină mi s-ar fi potrivit mai bine. Apoi am spus că aș putea să reușesc și în țara mea. Nu îmi pare rău că am rămas în România, chiar deloc. Mă bucur că am rămas aici. Am destui colegi care au plecat în țări unde poate se simt mai apreciați pentru ceea ce au de oferit societății. Dar eu sunt optimistă și îmi iau tot binele din jur, încerc să ignor negativul.

– Ați lucrat în telecomunicații. Cum ați ajuns în contextul acesta?
Prin niște cunoștințe am aflat că se caută cineva pentru un post de customer care pe 4 țări. Eu aveam atunci vreo 25 sau 26 de ani și am plecat pe un salariu mai mic decât aveam la jobul la care eram atunci. Eu eram development manager la o companie media care scotea mai multe reviste. Dar m-a impresionat ideea de „mai multe țări”. Și am rămas în telecomunicații… 17 ani. Până în iulie anul trecut.

„Cred în loialitate, dar cred și că oamenii trebuie să facă schimbări”

– Credeți în loialitatea de astăzi în carieră? Se spune că la fiecare 5 ani ar trebui să reanalizăm contextele și să facem câte o schimbare…
Cred în loialitate, dar cred și că oamenii trebuie să facă schimbări. Atunci când stau prea mult timp într-o companie sau pe o poziție devin blazați, nu mai au idei inovatoare. Parcă prea știu cum merg toate lucrurile, sunt prea confortabili. Când e „prea mult”… mi-e foarte greu să spun pentru că eu am stat 17 ani și mă gândesc că n-am stat degeaba, dar pot să spun că mă simțeam confortabil, că făceam munca mea în jumătate din timpul de care ar fi avut nevoie cineva cu mai puțină experiență în compania respectivă și la jobul respectiv. Dar, în același timp, trecuseră mulți ani de când n-am mai avut neapărat o valoare adăugată pentru că nu mai reușeam să ies din cercul meu.

–  Decizia ați luat-o rapid – ați mers după cartea de vizită. Apoi ați rămas 17 ani, ceea ce arată o constanță în activitate. Nu ați plecat spre alte provocări profesionale, deși cred că ați avut propuneri…
Au existat propuneri, sigur că au existat, dar am avut ocazia să cresc în interiorul companiei. De la patru țări la șapte-zece, apoi la toată Europa… După care nu mi-am mai dorit să fac jobul de customer care. Eram foarte mult timp plecată în delegații și într-o lume a bărbaților. Pentru că, în partea tehnică nu prea găsești femei, poate doar la recepție. În rest… bărbați. Mă plictisisem, nu mai voiam să fac munca aceasta și am propus în interiorul companiei să facem o schimbare. Pentru că trebuie să fim atenți la clienți, adică la utilizatorii finali, compania fiind un producător de telefoane mobile toate relația era cu clienții business to business. Cel care efectiv folosea telefonul nostru nu era clientul direct. Și, deci, le-am propus o schimbare de abordare pentru că fără oamenii care folosesc terminalele noastre nu am mai avea nici clienții business to business. Și astfel s-a făcut un departament de customer support, dar de data aceasta pentru end-user, adică pentru clientul final – persoanele care foloseau serviciile companiei. Am preluat departamentul și am făcut și un call-center…  Am reușit să-i conving pe chinezi – că ei sunt deținătorii businessului – să facă această companie în România. Mă bucur și astăzi merg în vizită la ei. 17 ani am muncit numai în engleză pentru că era responsabilitate pe mai multe țări. Aici în România eram singură și mai aveam un coleg care se ocupa de vânzări, dar nu în același birou.

– După 17 ani, care a fost acel moment care v-a determinat să faceți schimbarea?
Erau dejacâțiva ani de când îmi doream să fac ceva pe cont propriu. Nu știam exact ce. Idei am avut vreo 10 pe care cu entuziasm le prezentam soțului meu și cu entuziasm el îmi spunea de ce nu ar merge. Și avea dreptate. În plus, nu aveam motiv să plec din acel post, îmi era bine, îmi plăcea ceea ce făceam. Dacă nu mi-ar fi plăcut ce fac, n-aș fi putut să stau 17 ani. Mi-au plăcut colegii, eu mă adaptez ușor oricărui tip de șefi. Eu spun varianta în care cred, dar dacă strategia cuprinde altceva și liderul este asumat, mergem înainte. Nu port ranchiună și nu am orgolii de genul acesta. Am avut niște colegi fantastici. Așa că nu mă mâna nimic să pun efort în a face ceva și, deci, schimbarea… am fost forțată să o fac atunci când s-a creat un centru de operațiuni în Polonia. Și s-a pus problema așa: „te muți în Polonia sau angajăm pe altcineva”.  Nu am vrut să fac schimbarea în Polonia și așa că am avut cadou de Crăciun 2021 această veste. Atunci mi-am propus ca până după Anul Nou să nu mă gândesc la ea… Bineînțeles că am fost măcinată, că am suferit… N-a fost deloc un moment ușor. Știam și că îmi va fi greu să găsesc de muncă, fiind supracalificată pentru multe joburi. Pentru că nu găsești așa… ce vrei tu, să fii șefă pe nu-știu-câte țări…

– În plus, marile corporații cresc oamenii lor.
Ceea ce este natural! Să promovezi oamenii pe care îi ai deja și care sunt buni. Nu să o aduci pe „Madame Cazacu” să o pui responsabilă. Am știut că aș avea o problemă. În plus, eu practic n-am muncit în România ca să-mi dau seama exact cum funcționează lucrurile. Eram chiar speriată când auzeam de la diverse persoane cam cum decurg interviurile de angajare și cam la câte interviuri se prezintă și au role playing… Nu-mi venea să cred cum au evoluat lucrurile. Eu am stat pe loc 17 ani, n-am mai știut cum se întâmplă aceste schimbări.

– Credeți că dacă această schimbare ar fi venit o altă vârstă ar fi fost mai bine?
E perfect că a venit acum, spun cu toată sinceritatea. Eu am am făcut un curs de antreprenoriat și am reținut că vârsta ideală e după 40. De fapt, cei mai de succes antreprenori au intrat în antreprenoriat la 40 de ani. Iată de ce, atunci când am aflat vestea a fost momentul perfect. Mai devreme nu aveam suficientă experiență, îmi e clar acum. Trecând deocamdată doar printr-un an de antreprenoriat, ceea ce este foarte puțin, îmi dau seama că mai devreme mi-ar fi fost mult mai greu, iar mai târziu n-aș mai fi avut energia de acum.

– Dar și în contextul familiei… Aveți o fiică de 15 ani, îmi imaginez că „jobul” de mamă este și el foarte solicitant…
Acum este mai ușor, pentru că e mai mare. Din fericire, Maya este un copil echilibrat, înțelept și astfel pot să fac managementul timpului și al priorităților împreună cu ea. Este o adolescentă și petrecem mult timp împreună.

„Nu vreau să vorbesc cu roboți”

– Asistenții virtuali sunt și ei… oameni?
Da, sunt oameni. Îmi plac oamenii, îmi place să lucrez cu oameni… nu vreau să vorbesc cu roboți, nu până nu voi fi obligată atunci când e nu vom mai avea oameni care să ne servească nicăieri. Pentru că spre acolo se pare că ne îndreptăm. Dar, până una-alta, avem asistenți virtuali. „Virtuali” pentru că nu vin la tine la birou.

– Dintre toate ideile de business selectate în discuțiile cu soțul dumneavoastră, cum de a rămas aceasta?
După ce am aflat vestea, de Crăciun și mi-am spus „ok, până după Anul Nou nu mă gândesc la asta” am avut 6 luni „preaviz”… ca să zic așa. Fiind destul de importantă poziția și greu de înlocuit… pasarea responsabilității… nu e așa de simplu când ai atât de multe de predat. Pe 4 ianuarie aveam deja două idei. Am stat și m-am gândit ce nu este aici în România și ce este în alte părți… O idee a fost Office Sky, partea aceasta cu servicii externalizate de asistentă personală care nu este robot, nu exista în România. Am aflat mai târziu că e cu dus și întors și faptul că nu mai oferă nimeni acest gen de servicii.  A doua idee era un studio de dans, ca să fac astfel ceva pentru oameni… să se simtă bine. Și în capul meu era și gândul că o să pot să dansez în fiecare zi. Ei bine, ultima dată am dansat acum o săptămână, deci a trecut ceva timp. Și nu am putut să aleg doar una dintre cele două idei, ne-au plăcut amândouă. Ideea cu asistentele virtuale era cumva o continuare naturală a experienței pe care o dobândisem în ultimii 17 ani și mi se părea mai ușor de făcut. Oferim serviciile unei asistente în orice domeniu.  O persoană, fie o persoană privată fie un manager poate avea mai multe nevoi de la asistente. De exemplu și să întocmească niște tabele complicate, și un newsletter… Avantajul cu asistentele noastre este că din toate putem să facem una perfectă nevoilor tale. Asta înseamnă că nu vei avea o asistentă dedicată… doar ea să facă tot, ci vor fi două-trei astfel încât să satisfacă toate nevoile tale. Poți cere să vorbească o anumită limbă străină… Sunt tot felul de cerințe. Și cum cu serviciile externalizate pot să ai ce îți dorești indiferent de domeniul în care lucrezi…

– România e foarte diferită, deloc omogenă. Vorbim despre lideri de instituții în care încă există postul de liftier și vorbim despre oameni care vorbesc fluent engleza în business și au nevoie de o mulțime de documente. În zona aceasta a României… reale există nevoia ca asistenta să poată face o cafea sau să poată pur și simplu să spună „bună dimineața”. Unii șefi nici nici n-au deschis un excel. În zona cealaltă a României, nu mai e nevoie de cafele și nu mai e nevoie de acel „bună dimineața”. Cum este zona căreia vă adresați?  
Cel mai mult încercăm să le arătăm liderilor că au nevoie de o asistentă. În principal, companiile mari au deja o structură a lor și au în organigramă inclusiv posturi de asistente pentru departament sau pentru niște funcții importante de acolo. Acestea nu sunt targetul nostru, nu putem să spargem o structură a unei organizații. Însă există foarte multe new businesses în care doi-trei oameni fac toată munca. Aceștia încet-încet se dezvoltă, încep să mai angajeze pe cineva…  Uneori intră într-o vrie și nu își dau seama că foarte multe lucruri ar putea fi delegate pentru niște costuri mult mai mici decât dacă le fac ei. Atunci când le faci tu pe toate, task-urile îți iau mult timp și te întrerup de la activitățile importante. Este greu, chiar dacă nu realizezi. Dar oprindu-te mereu ca să rezolvi lucruri mici, nu te repui în starea de concentrare ca să dezvolți, să gândești o strategie, să identifici ce nu merge bine sau unde poți să îmbunătățești. Sunt foarte multe lucruri de făcut într-un business nou. „Nou” zic referindu-mă la măcar 2 ani de experiență. Cei care sunt cu start-up-uri se uită foarte atent la buget și ei sunt oamenii care muncesc de dimineață până noaptea. Spală și pe jos, dau și e-mailuri, fac oferte și așa mai departe. În principal ei sunt targetul nostru, cei cu business-uri noi și personale private. Poate chiar vrei să ai pe cineva care să-ți aranjeze o vacanță. Mie îmi ia vreo două ore să rezerv bilete de avion pentru Statele Unite, să văd și prețul, să văd și date, să văd și cât stau între conexiuni…  Și atunci… lucrurile acestea, de exemplu, poți să le delegi cuiva. Sau poate vrei doar să te simți ca un om important și să dai comandă să-ți trimită ceva de mâncare… Îți faci viața ușoară. Această asistentă e formată din mai multe asistente, de fapt.

– Și cum e raportarea la „ea”? Poartă un nume?
Poartă numele ei. Nu sunt neapărat mai multe… Pot să fie mai multe dacă și solicitările clienților sunt diferite. Atunci putem să spunem „ok, de treaba asta se ocupă Adriana și de treaba asta se ocupă Iulia”, pentru că sunt foarte bune.

–  Mi se pare interesant că acest business promovează femininul funcției. Există „asistenta virtuală”, nu „asistentul”…  
Colegii mei m-ar certa, pentru că ei insistă pe „asistent virtual”. Genul nu contează în munca aceasta. În România e împământenit faptul că există „asistenta”. Bine că nu o mai numim „secretară”. I-au crescut și responsabilitățile și, de cele mai multe ori, este mâna dreaptă a unui om extrem de ocupat care este la ultimul etaj într-un tun din ăsta de birouri și conduce o afacere.

– În ce domenii a prins mai bine acest business?
În zona medicală se pare că alături de noi oamenii au găsit o soluție pentru o nevoie.

– Care sunt piedicile pe care nu le-ați putut anticipa, cu toată experiența?
Este dificil, mai ales dacă nu ai buget de câteva sute de mii de euro pentru educarea pieței. Asta nu am anticipat, dar m-am înarmat cu răbdare. La un moment dat, când mi-am dat seama că indiferent ce vreau eu, lucrurile toat în ritmul lor se vor întâmpla, m-am înarmat cu răbdare să comunic direct despre ce facem noi, să dăm idei despre cum putem să ajutăm potențialii noștri clienți, care sunt beneficiile lor și să facem o comunicare prin care să încercăm să educăm piața. E ca atunci când a început externalizarea serviciilor de call-center. Toate companiile aveau in-house. Și, ca o paranteză, apropo de furnizori de servicii de genul acesta, dacă furnizorul este supravegheat de client va face treabă bună. Dacă clientul nu își face timp, la un moment dat furnizorul își poate dedica atenția către clientul care își face timp să îl verifice și să ceară detalii, arătând astfel că este interesat. E foarte important, pentru că respectivul furnizor de servicii te reprezintă. De exemplu, firma care oferă servicii de call-center este imaginea ta în fața clienților tăi sau a pacienților. Primul lucru pe care îl aud clienții tăi este vocea doamnei sau a domnului care lucrează în call-center-ul respectiv. Oamenii care lucrează pentru business-ul tău trebuie să se simtă parte din business, trebuie să simtă că sunt importanți pentru tine.

– Asistenții și asistentele despre care vorbim au un full-time job?
Depinde. Sunt unii care lucrează full-time la noi, alții nu. Eu îmi doresc să fie full-time job pentru toată lumea, să fie pentru cât mai mulți… dar trebuie să creștem. Și am răbdare.

– Și studioul de dans? Am înțeles că e o idee unică în România…
Studioul de dans este o franciză americană. Fred Astaire Dance Studio. Este este primul din partea aceasta a Europei. Mai există în Italia și cred că în Austria sau Germania. În luna martie au deschis și în Dubai un studio foarte frumos – nici nu mă așteptam la altceva de la Emiratele Arabe Unite. În martie am deschis și noi, la București. Este un studio de dans pentru cei care doresc să se simtă bine, indiferent de vârstă. Nu avem grupe pentru copii, pentru că acela este un alt tip de business. Deci noi avem cursanți de la 14 ani în sus. Sunt toți oameni care vor să fie activi și să facă și altceva decât să meargă pe bicicletă și la tenis sau la sală. Nu înseamnă că excludem aceste activități, dar dansul este ceva ce poți să adaugi, o activitate care dă energie, te menține în formă.  

– La acest nivel, dansul rămâne o activitate… fizică sau vă îndreptați chiar către zona artistică și vor exista și spectacole?
Nu spectacole, dar vor fi evenimente interne, competiții. Cursanții noștri pot să participe la evenimentele pe care le organizăm noi, dar și la evenimente regionale, la celelalte studiouri din alte țări.  Anul acesta suntem prea tineri, dar anul viitor sigur o să mergem cu studenți care să participe în Statele Unite în competiția pro-am care vine de la „profesional și amator”, adică profesorul, instructorul dansează cu studentul în această competiție. Sunt evenimente foarte frumoase și distractive și sunt o altă metodă de a-ți face noi prieteni.  

„A contat mult și pasiunea”

– Cât de subiectivă a fost decizia de a vă implica în acest business?
A contat mult și pasiunea pentru că îmi face plăcere să dansez, dansul îmi dă multă energie pozitivă. De undeva îmi iau starea aceasta. Din muzică… ascult muzică în mașină, dansez ca să-mi mențin starea… că nu fiecare zi e roz. Am fost foarte norocoasă că și cei de la Fred Astaire  m-au acceptat pe mine, pentru că au o franciză excepțională, o programă minunată, centrată pe cursant. Nu contează cine este cel care te învață… atunci când intri pe ringul de dans poți să fii campion mondial… pe cursant îl interesează cum îi explici și cum îl înveți, ca să simtă că face progrese. Poate merge la o nuntă și vrea să poată să danseze, să nu mai simtă că are două picioare stângi. Mi-a plăcut foarte mult abordarea. Metoda de predare am citit-o din scoarță în scoarță. Eu nu am luat certificări, dar aș putea să fiu și cel mai bun instructor pe nivelul meu. Vara trecută am fost în Las Vegas special ca să-i cunosc pe cei de la Fred Astaire. Aveau Campionatul Mondial, erau 2000 de oameni acolo. Au fost atât de prietenoși, de drăguți, de deschiși! Nu semnaserăm și totuși s-au purtat atât de frumos! Ne-a plăcut atmosfera – am fost cu soțul și cu fiica. Deci decizia e o combinație între pasiunea pentru dans și business. Numele Fred Astaire ne garantează calitatea procesului de predare a dansului și flexibilitatea. Eu le-am spus… apropo de dansurile din copilărie că vreau să învăț cursanții și dansuri populare și au spus „poți să înveți orice crezi că au nevoie studenții tăi”. Păi să nu iubești o franciză din asta care te lasă să faci ce e bine local?!

– Instructorii sunt oameni cunoscuți în dansul din România?
Nu neapărat. Unul este cunoscut în România, celălalt este arbitru internațional adică poate să verifice și să dea note profesioniștilor, e format în Rusia. Sunt foarte experimentați amândoi și ne asemănăm în felul de a fi. Suntem centrați pe oameni.

– Apropo de ideea Marilor Întâlniri, intuiesc că una dintre cele mai Mari Întâlniri din viața dvs. a fost și este cea cu soțul dvs…
Da, am fost foarte norocoasă. Și el, dacă îl întrebați va spune astfel despre întâlnirea noastră. Ne-am întâlnit acum 13 ani și suntem căsătoriți de 12.

„Soțul meu m-a cucerit cu ambiția lui”

– Luați deciziile repede și apoi apoi vă bucurați de… consecințe. Iată, și în viața privată. Cum v-a cucerit? Cu un dans?
M-a cucerit cu atenția lui.

– Avocat. Deci, meșter în cuvinte.
Da, meșter în cuvinte. Chiar mare meșter. Mi-au plăcut și experiența lui și felul în care vedea lucrurile. Pentru mine este foarte importantă compatibilitatea la nivel intelectual, contează să avem ce vorbi și să am ce învăța de la partenerul meu. Sigur, el are mai multă experiență, dar vă rog să mă credeți că și el a avut ce să învețe de la mine.

– Dacă ar fi să ne gândim la alte întâlniri, poate cu oameni neștiuți… către cine se îndreaptă recunoștința dumneavoastră?
La începutul drumului meu profesional au contat foarte mult niște oameni deosebiți. Unul dintre ei era CEO Orange România – cred că atunci se numea Dialog, celălalt era la Zapp. Nu mai este niciunul în România. Dar au avut multă răbdare cu mine. Unul a fost Bernard Moscheni și celălalt era Cuneyt Turktan. Mulți ani după ce au plecat am păstrat legătura cu ei. Și de la domnul Varujan Pambuccian am învățat foarte multe lucruri. Atunci nu mi-am dat seama dar acum… cumva… uitându-mă înapoi a fost ceva să fii o tânără la început de drum și să poți să vorbești cu oameni care au o deschidere și o înțelegere mult peste ce poți tu să te gândești la vârsta respectivă. A contat și faptul că am fost foarte serioasă și înțelegeam. Nu doar dădeam din cap aprobator. Se vede că nu nu duc lipsă de încredere în mine nici acum și nu duceam nici atunci. Acești oameni mi-au dat încredere în mine că pot să realizez ceva, că pot să las în urma mea în primul rând uși deschise și relații corecte.

– O altă „întâlnire” importantă, provocatoare dar și frumoasă a fost cea cu Maya, când ați devenit mamă. Ce ați învățat esențial de la copilul dumneavoastră?
Am învățat de la ea că prezența mamei nu este suficientă dacă nu o dublezi de o doză de independență pe care i-o oferi copilului. Maya m-a învățat să las controlul la o parte și să am încredere în ea. Sigur că lipsa încrederii nu venea din cine este ea, ci din faptul că am privit-o tot timpul ca pe un copil mic și am vrut să o protejez. Ea și-a luat niște dezamăgiri foarte frumos și am înțeles că are nevoie de ele. Până la urmă nu o să pot să o protejez întotdeauna și nu știu dacă aș vrea.. Ea are dramele specifice vârstei, dar îmi amintesc cât erau de importante și pentru mine atunci când eram de vârsta ei. Am învățat să îi las independența și să fiu acolo când și dacă are nevoie de mine, să nu fiu intruzivă. Iubirea e foarte ușoară și se oferă fără nicio condiție.

– Printr-un exercițiu de imaginație, dacă ați fi acum puștoaica de la admiterea la Jurnalism și proba de examen ar fi să dați titlul unei știri despre femeia de succes care ați devenit, ce titlu ați da?
„Nimic nu e imposibil” și pentru „ea” de atunci și pentru mine. Întotdeauna există o soluție pentru orice. Uneori înveți repede, alteori mai greu, uneori soluția îți apare în minte într-o noapte, alteori durează. Dar nimic nu e imposibil. Acum… sigur că nu mi-am propus să fac o rachetă spațială, deși nici asta nu e imposibil… ne putem gândi cum aș putea eu, Adriana Cazacu să fac o rachetă care să meargă în cosmos…  

– E unul dintre gândurile care vă duc mai departe în proiectele alături de Fundația Renașterea? Decizia de a vă alătura acestui proiect a fost, de asemenea, personală?
La mine familie, toți apropiații mei au trecut printr-un diagnostic de cancer. Dar nu acesta este motivul pentru care m-am alăturat Fundației Renașterea. Totul a venit natural și înainte să fiu membră în board am fost voluntar. Îi spuneam doamnei Geoana „Aveți eveniment… Vin și eu și fac orice. Înscriri la cursă, pachete…” Fac asta pentru femei. Pentru mame, pentru mătuși, pentru prietene și pentru că, dacă este depistat la timp, cancerul de sân este un cancer care se poate vindeca și care ne lasă femeile din viață. Le lasă alături de noi. În marile orașe există oportunități, acces la servicii medicale… Către Fundația Renașterea îmi pun toată energia mea de a da înapoi lumii pentru că eu sunt sănătoasă și pentru că am o familie care e bine și pentru că sunt mulțumită uitându-mă înapoi la viața mea de tot ce mi s-a întâmplat – și din rele am învățat, și bunele mi-au plăcut. Pe mine această activitate mă umple de bine și de fericire, e ceva palpabil. Așa că fac munca asta chiar pentru că mă simt bine și pentru că este o mare șansă să poți sa schimbi ceva în Lume.