ALEXANDRU RĂDVAN: „E normal ca în toate poveștile pe care le spun în imagini, personajele masculine să semene cu mine”

Alexandru Rădvan este pictor şi profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Şi-a dorit să urmeze calea artelor vizuale, de când, în copilărie, era uimit de frumoasele ilustraţii din cărţile cu legende istorice. Discuţia cu el este ca o vizită ghidată într-un muzeu, pentru că oferă perspective diferite de „citire” pentru căi bătătorite de profanii acestui domeniu.  

– Cum de te-ai apropiat de zona aceasta a artei, tu – un pasionat de istorie? Mitologia a fost prima pasiune…
Da, voiam să mă fac scafandru. Era un serial cu Jacques Yves Cousteau şi eram impresionat când vedeam că sunt scoase sculpturi din apă. Acum mă gândesc câtă imaginaţie puneam acolo, pentru că, totuşi, vedeam serialul la un televizor Miraj alb-negru. Şi, în mintea mea, totul era extraordinar!

– În ce oraş ai copilărit, unde era acest televizor?
În Bucureşti, pe Strada Ştefan Furtună. M-a marcat puternic acel serial și în continuare am o dragoste foarte mare pentru apă…

– Și pentru adâncimi?
Da, și pentru adâncimi. Frică și dragoste, în același timp. Adică mie marea îmi place cel mai mult, dar îmi este foarte frică.

– Scufundări ai făcut vreodată?
Nu scuba, ci scufundări libere, dar se când mi s-a agravat sinuzita nu am mai reușit să mă scufund chiar cum o făceam mai demult. Dar îmi doresc să reiau scufundările.

– Ce îți place – presiunea, întunericul?
Întunericul nu îmi place, pentru că nu mă lasă să mai văd nimic, iar eu sunt un om al vizualului. Îmi place că scufundarea te face să te simți imponderabil, că vezi tot felul de lucruri! Nu întunericul îmi place, ci, dimpotrivă, aș spune că îmi place lumina de sub apă, pentru că este fascinantă. Și îmi place că este liniște și că sunetele se aud cu totul și cu totul altfel.

„Îmi aduc aminte când am luat contact cu Marea Mediterană pentru prima dată – eram șocat cât de albastră este”

– Atunci când privim marea, noi spunem că este „albastră”. Un artist vizual ce nuanțe îi dă?
Tot felul! Este și albastră… Îmi aduc aminte când am luat contact cu Marea Mediterană pentru prima dată – eram șocat cât de albastră este. Eram cu atât mai șocat cu cât, înainte cu vreo două săptămâni să fac acea călătorie din 2003 făcusem acasă o pictură cu un personaj pe care eu îl visam la Marea Mediterană și pusesem un anumit albastru, crezând că marea este de un albastru „conventional”. Și am fost deosebit de șocat – acesta este cuvântul – când am văzut că marea este, într-adevăr, atât de albastră, pentru că eu nu eram obișnuit cu o mare de felul acela. Îmi place și Marea Neagră, care are o cu totul altă culoare – este mai gravă, mai tulbure…

– Analizezi culorile la nivel de coduri de culoare sau la nivel de sentimente?
Prima dată, la nivel de emoție și de sentimente. Apoi, dacă vreau să reproduc o anumită culoare, gândesc altfel. Am observat că am o memorie vizuală destul de bună – probabil că acesta este un dat al meu – și un spirit de observație destul de bun astfel încât pot să memorez imagini și mă trezesc la luni după ce am văzut ceva, la mine în casă, reușind să reproduc o anumită culoare. Ceea ce fac eu seamănă cu munca unui detectiv. Hercule Poirtot așa…

– Sau cu munca unui muzician care ajunge să intoneze curat?
Nu știu cum e tehnica lor. Probabil… Dar mai pragmatic spus, e ca munca unui detectiv. Cauți indicii despre cum este o anumită culoare, o descompui. Și, pe urmă faci un reglaj, până îți iese. Dar e palpitant, pentru mine este un joc palpitant să mă gândesc și nu neapărat să reproduc, ci să înțeleg culoarea respectivă. Să văd din ce este ea făcută.

– Înțelegerea presupune să o descompui?
Cred că da. Pentru mine, da. Culoarea, în sine, nu are nimic fascinant pentru mine. Pe mine mă fascinează culoarea când are legătură cu ceva. Pentru mine, culoarea fără formă nu are niciun fel de relevanță… sau culoarea fără altă culoare. O culoare există pentru că stă lângă altă culoare!

– La nivel de metaforă… culoarea are și textură?
Da. Aceeași culoare poate să aibă texturi diferite și atunci ea înseamnă lucruri diferite.

– Deci, ai fost un copil pasionat de istorie. Nu știu foarte mulți tineri cu această pasiune serioasă, dincolo de poveștile din legendele prezentate ca basme. De unde pasiunea pentru Istorie – un domeniu greu.
Nu știu de unde. Mi-a plăcut. Și aici probabil că sunt niște date naturale – adică o înclinație pentru povești. Asta fac și în imaginile mele. Eu încerc să evit tot timpul formularea aceasta „în arta mea” – s-a demonetizat, e ceva care nu îmi place. Deci, în ce fac eu, de fapt spun povești. Eu asta fac: spun povești, fac scenarii.

„Eu am o poveste de spus”

– Sau dai indicii? Ți-am urmărit lucrările și nu știu dacă povestea pe care mi-ai spune-o tu despre o lucrare este și cea pe care ți-aș spune-o eu, privind-o.
Eu am o poveste de spus, pe care o spun. În mod automat, cred că povestea pe care eu o spun lasă niște indicii și receptorul le dezvoltă în funcție de sensibilitatea lui, de sexul lui – că femeile clar vor vedea alte lucruri decât bărbații…

– De ce văd femeile alte lucruri decât bărbații?
Pentru că femeile sunt mai receptive.

– E adevărat mitul care spune că femeile văd în mai multe culori, în mai multe nuanțe decât bărbații?
Asta nu știu. Dar e clar că femeile sunt mult mai receptive, mai permeabile, sunt mult mai deschise să citească lucrurile pe mult mai multe niveluri. Bărbații nu că nu ar putea să facă asta – pot, dar văd lucrurile mai în ansamblu. Aici cred că este o chestiune de educație masculină. Bărbaților li se pare că dacă stau să analizeze sau să își arate emoțiile vor părea slabi sau feminini. Și atunci, de regulă, evită. Poți să te prinzi când un bărbat este foarte sensibil, pentru că atunci tinde să minimalizeze lucrurile, să reacționeze astfel. Din acest motiv femeile – chiar fără excepție aș putea spune dacă stau acum să mă gândesc – văd lucruri, intuiesc. Deci diferențele nu vin doar în funcție de locul din care provenim și de educația pe care o avem. Și sexul pe care îl purtăm ne dă ochelari diferiți. Și asta este partea interesantă!

– Cine ți-a povestit primele legende din mitologie?
O cărticică pe care o aveam. O am și acum. Foarte frumos ilustrată! Romeo Voinescu era un ilustrator foarte talentat! Și acum îmi dau seama că ilustrațiile acelea erau destul de modern, de pictural, nu în sensul în care văd acum foarte multe cărți pentru copii. Sunt și multe excelente, dar unele mă întristează – sunt de o sărăcie vizuală și de un nivel atât de jos! Ei bine, uite, pentru mine – copilul din Strada Ștefan Furtună – cărticica aceea a contat. M-a și obișnuit cu un tip de imagine care nu era descriptivă, era foarte sugestivă.

– Cine ți-a cumpărat cartea?
Fie sora mea, care este mai mare decât mine cu 11 ani, fie mama sau… o mai păcăleam pe bona mea și îmi cumpăra cărți de la Librăria Minerva, din apropiere.

– Tata nu îți cumpăra cărți?
Ba da. Tata a fost o figură foarte prezentă.

– Povestește-mi despre părinții tăi.
Pe zi ce trece îmi crește respectul pentru părinții mei, pentru că m-au susținut într-un domeniu pentru care ei nu aveau niciun fel de reprezentare.

– Și pentru care poate că nici România nu avea deschiderea pe care o are acum… Dacă ne uităm ce progres și ce oportunități apar, din an în an.
Da. Tatăl meu fusese pe rând șofer forestier, șofer de camion, apoi a venit la București și a fost șofer la un minister, mecanic auto… Era un tip îndemânatic, învăța mereu câte ceva și practica diverse meserii. Mama făcuse o școală profesională în București, din aceasta „de fete”… cusut… Acum ea nu prea mai vede, altfel până târziu a tot brodat, tricotat, croit diverse. Apoi a lucrat ca magazioner la Spitalul de Copii 23 August, actualmente „Victor Gomoiu”. Dar la noi în casă erau cărți. Tata a fost o dată singur și o dată cu mama în excursie în URSS și îmi povesteau despre Ermitaj…. Mama a fost, la un moment dat, singură într-o excursie în anul 1981. Eu eram mic, aveam 4 ani. Când a venit mama de la Budapesta povestea despre niște picturi. Mai târziu am aflat cum colegii ei s-au dus la cumpărături, iar mama s-a dus la muzeu. Spunea „Era o lumină acolo!”, referindu-se la cum erau expuse lucrările în muzeu. Apoi, când m-am apucat eu de Arte și aduceam cărți acasă, prima care le lua era mama, să se uite prin ele, să citească. Îmi spunea „Uite cum a pus artistul aici… Am dreptate?” Și avea dreptate. Deci avea o sensibilitate… Familia mea mergea foarte mult la teatru. Cunoșteam și actori – Șerban Ionescu, Magda Catone, Jean Lorin Florescu. Eu eram prea mic de vârstă, în mod normal nu m-ar fi primit la teatru dar eu eram absolut cuminte. O amintire a rămas celebră în familie: cred că aveam în jur de 6 ani și am fost la Teatrul de Comedie unde se juca „Pețitoarea”, cu Stela Popescu. Aveam loc în primul rând. La un moment dat, lumea râdea de râsul meu. Eu mă prinsesem de înțelesul replicilor și eram atât de fericit, atât de bucuros, râdeam atât de cu poftă încât am fost molipsitor. De aici a rămas dragostea mea foarte, foarte mare pentru teatru.

– Și ai fi devenit actor…
Aș fi devenit, da. Sau regizor.

„Mi-am dat seama că munca pe care o fac eu seamănă foarte tare cu aceea a regizorului”

– Dacă nu te îndrăgosteai de altceva sau dacă era alt context.
Mi-am dat seama că munca pe care o fac eu seamănă foarte tare cu aceea a regizorului.   

– A regizorului sau a scenografului?
Și-și. Dar aș spune a regizorului pentru că eu lucrez cu personaje. Și eu, când fac „o distribuție” fac „casting” pentru personaje. Nu știu întotdeauna exact cum o să fie – știu că vreau un personaj „cam așa”. Și caut, fac diverse desene cu diverse elemente, aspecte, până se generează personajul potrivit. Deci, casting. Apoi, „cine” este personajul acela, „ce” face el, care este relația mea cu el, a lui cu celelalte personaje, pe unde intră „în scenă”… Și la noi este exact ca la teatru – în funcție din care parte „întră” în pictură poate să însemne ceva sau altceva.

– Doar că la teatru spectacolul depinde și de omul care este actor, în lucrările tale totul depinde de tine. Sau uneori te surpind și pe tine „personajele” tale?
Da. Dacă ești prea în control, riști să blochezi lucrurile. Știu asta de la actori! Noi învățăm o schemă, dar schema aceea începe să se miște. Ca actor, dacă pe scenă se mișcă ceva neprevăzut și eu sunt fixist, post să ratez rolul. Așa e și în ceea ce fac eu, de fapt: trebuie, la un moment dat, să las ușa deschisă să se mai și întâmple ceva. Micile accidente, imperfecțiunile sunt foarte importante, dau personalitate.

„Muzeul este un loc viu, nu este un cimitir”

– Pasionat de istorie, în primii ani. Ai făcut ceva serios cu această pasiune?
Am citit, citesc în continuare. Pentru mine, pasiunea aceasta s-a transferat când am aflat că există și domeniul numit Istoria Artei.

– Când ai aflat?
Eram măricel. Nu îmi pusesem problema că ar exista așa ceva. Mă uitam la Teleenciclopedia și eram ravisat când erau prezentate informații despre artiști. Nu îmi pusesem problema că există „ceva” care se cheamă „Istoria Artei”. Eram în clasa a VII-a sau a VIII-a și a fost o mare revelație. Pentru mine, lucrările nu sunt ceva de muzeu. Muzeul, pentru mine, este un loc viu, nu este un cimitir. Dimpotrivă! Este plin de resurse. Orice fel de muzeu! Și prost așezat – și tot găsești lucruri interesante pentru că există relații acolo, există continuități, tot timpul ai o ocazie să dai „restart”.

– Și ai o ocazie să experimentezi din diferite puncte. Și în sală, e interesant să revezi un spectacol stând pe un alt loc în sală. De cele mai multe ori, în muzee, câte o băncuță îți indică locul de unde să privești o lucrare, distanța potrivită. Doar că, uneori, îți dorești să mergi aproape, să vezi textura culorii pe pânză… În muzeu, există o poziție corectă în care trebuie să te așezi pentru a privi lucrările?
Nu cred că există o rețetă. De altminteri îmi dau seama și eu, lucrând, există diferențe de la lucrare la lucrare. Acea apropiere este pentru „the human touch”. Și eu mă apropii. Este exact ca schimbarea locului în sală. Ceva vezi de la distanță, altceva este de aproape. Și, pe măsură ce mă apropii, parcurg ca în film, ca și cum m-aș îndrepta cu o cameră video. Ajung să văd elemente pe care nu le vedeam de la distanță și ansamblul se pierde în timp ce rămâi fascinat de detaliu. Asta este foarte frumos, când vezi lucrurile „pe viu”. Muzeele, pentru mine, sunt vii și Istoria Artei e „aproape”. Am respect, dar nici nu sunt paseist, nici nu privesc lucrurile cu o venerație care să le blocheze și să le umple de praf. Pentru mine sunt la fel de vii – o pictură din Renaștere este la fel de interesantă precum graffitiurile pe lângă care am trecut acum pe stradă. În capul meu, ele sunt într-o relație directă. Și este fascinant să faci drumul acesta! De câte ori îl faci ai „rute” diferite și mai găsești ceva pe drum, pentru că și ție ți se mai întâmplă lucruri. Cu fiecare an care trece, cu fiecare experiență pe care o ai, tu nu te mai întorci la fel la lucrurile care te bucură, la imaginile pe care le știi. Le percepi altfel – și aceasta este, de fapt, cheia. E o treabă vie!

– Dacă ai putea avea orice tablou, orice lucrare din oricare muzeu al Lumii, pe care l-ai lua acasă, să-l privești doar tu? E un exercițiu de imaginație…
(N.R.: Oftează!)

Toată lumea ar lua „Mona Lisa” lui da Vinci. Eu aș lua „Fata cu Cercel de Perlă” a lui Vermeer sau „Sărutul” lui Gustav Klimt. Mainstream… Comerciale… dar frumoase.
Nu sunt comerciale. Sunt foarte bune. Au devenit comerciale. Nu prea mai pot fi percepute corect… Adică trebuie să stai să dai la o parte tot ce știi despre ele și să te uiți și să te bucuri, pur și simplu. Nu știu ce aș lua eu, pentru că probabil mi s-ar lega de mână vreo zece tablouri. Sau niciunul…

– E o greșeală faptul că sunt puse picturi celebre pe tricouri și pe magneți de frigider?
Nu. Nu cred.

– E ca atunci când te duci în jeanși la Operă?
Pe de altă parte, și treaba cu jeanșii… Pot să mă duc în jeanși la Operă și, de fapt, să respect mult mai mult ce este acolo! Atât am avut – am avut doar jeanși. Poate că și pe aceia i-am împrumutat, dar muream să văd spectacolul acela pentru că eu iubesc Opera. Sau, pot să fiu îmbrăcat la patru ace și degeaba…

– Cobor lucrarea de pe piedestal dacă o imprim pe tricou?
Nu. În niciun caz. Adică ea este totuși o operă de for public. Sigur că cine vrea, cine este atent, va aloca timp şi va percepe corect. Marea masă – este marea masă. Dar aşa a fost mereu, aşa va fi mereu.

– Domnule Profesor, sunt reale lucrările din muzee sau este adevărat mitul acela că undeva, în nişte seifuri bine ascunse stau originalele şi ceea ce vedem noi, de fapt…
Eu sper că, în anumite situaţii, ceea ce vedem nu sunt originalele. Eu asta sper. Pentru că acum există nişte tehnici speciale de reproducere, extraordinar de scumpe, care ştiu că se folosesc pentru situaţii în care este nevoie de o dublură, o sosie. Chiar şi Mona Lisa, de exemplu, poate fi afectată pentru că toată lumea face poze acestor tablouri şi, deşi sunt anunţuri peste tot, foarte mulţi fac poză cu bliţ. Lumina de bliţ este unul dintre cele mai nocive tipuri de lumină. Este ca şi cum lucrarea respectivă ar sta în plin soare, cu zecile de ani – un singur flash!

– Atunci apare o problemă pentru vizitatorul muzeului căruia i se percepe o taxă ca să vadă o lucrare în original. Dacă ar fi o reproducere, ar putea fi expusă oricunde în lume.
Anumite lucrări… De exemplu, eu m-am dus la Luvru şi nu am putut să văd Mona Lisa. Nici nu am mai încercat, pentru că nu poţi să o vezi – adică faci surf printre sute de oameni care sunt acolo să îi facă poză. În rest, sala aceea are nişte picturi extraordinare!

– Au circulat şi pe internet imagini cu oameni care fotografiază cu disperare acest tablou şi ignoră absolut toate celelalte lucrări din sală. De ce e Mona Lisa atât de specială?
E legenda…

– E legenda sau este o anumită tehnică?
Ea este un portret extraordinar. Dar oamenii care se duc acolo şi se înghesuie să îi facă poză sau să îşi facă poză cu ea nu se duc pentru că este un portret extraordinar. Se duc pentru că ar fi un autoportret al lui da Vinci. Toate prostiile! Sunt prostii…

– Surâsul care nu a putut fi reprodus?…
Da, şi asta, toate sunt lucruri de marketing. Inclusiv surâsul! Bineînţeles că orice se poate reproduce. Pe de altă parte, avem fotografii cu Mona Lisa del Giocondo şi ştim cum surâdea de nu a putut Leonardo să-i reproducă surâsul?!

– Nu, se spune că surâsul picturii nu poate fi reprodus. Adică cel pictat de Leoardo da Vinci.
Ei, nu!

– Sau poate nu se putea, la vremea aceea.
Ei, se poate tot timpul. Dar toate acestea atrag oamenii. Oamenii au nevoie de senzaţional. De exemplu, ceva auzit de mine, cu urechile mele, în Galeria Borghese la Roma. Era o pictură foarte frumoasă cu Amorul Sacru şi Amorul Profan de Tizian şi lângă un Adam şi Eva – fiecare pe câte un panou, nu mai ştiu de ce artist. Nu erau rele, dar nu erau nici extraordinare. Aşa… nud. Şi Eva avea şoldurile foarte dezvoltate şi sânii foarte plaţi, mici. Ceea ce era normal – pe noi ne-a învăţat la Anatomie, la facultate acest lucru. Aşa era moda: fetele erau strânse cu corset, iar în jos hainele erau largi. Şi era normal ca pieptul să se dezvolte mai puţin, iar şoldurile mai mult. E atât de simplu! Atunci, la muzeu erau două familii de americani şi doamnele vorbeau între ele. Una dintre ele explica cum din bărbat a evoluat ca formă şi a întrebat-o imediat dacă a citit „Codul lui da Vinci” – „I’ll give you my copy, te lămurește perfect!” Primul gând a fost să râd!… Pe de altă parte, erau în muzeu, acesta era nivelul lor de înțelegere… Pictura era acolo, eu am înțeles-o altfel, din 10 oameni fiecare o va înțelege diferit, nu este o catastrofă. Vorbeam de ideea dacă e bine să imprimi pe tricouri și pe alte obiecte. E bine să pui oricunde. Nu cred că asta coboară de pe piedestal lucrarea. Nici nu îi știrbește calitatea lucrării. O fi „Sărutul” lui Klimt pe toate cutiile de cafea, dar, până la urmă aceea este o pictură care are niște calități. Dacă ești suficient de atent și vrei să te duci să o vezi, să-i stai aproape să-i vezi calitățile… Klimt are picturi mult mai bune și mai interesante. Și Leonardo are portrete infinit mai bune decât „Mona Lisa”.

– Ne întoarcem la povestea personală. Cum de te-ai făcut artist?
A fost un fel de consiliu de familie când terminam clasa a VI-a. Avusesem niște rezultate mai slabe la matematică. Matematica era un stres și pentru mine, și pentru familia mea pentru că urma admiterea…

– Inclusiv geometria?
Da. Matematica, în general. Deși eu folosesc foarte mult geometria, noi, în domeniul nostru folosim multă matematică și geometrie în spațiu… nu pot spune suficient cât de supărat sunt pe sistemul de învățământ pentru că, deși am făcut un liceu de specialitate după aceea – Liceul de Arte – și am făcut Matematică până în clasa a XII-a, nimeni niciodată nu și-a pus problema să ne adapteze programa pentru specialitatea noastră. Ar fi fost toată lumea mult mai câștigată. Am făcut o matematică pe care am uitat-o și o geometrie pe care nu o mai țineam minte. A trebuit să o reînvăț. Învățământul nostru este de tip autist. Deci, la acel consiliu de familie, părinții mei erau stresați pentru că știau că urmează admiterea la liceu. Sora mea era și este foarte bună pe științe. Și a apărut ideea salvatoare, de compromis, „Arhitectura”. Într-un fel era evident că eu mă chinui… M-am dus cu tata să dau o diferență, ne-am întâlnit cu un profesor de la Liceul Tonitza care a zis că nu e bine ce fac, că n-am talent. Și mai am desenele acelea! Cu bătălii, ce îmi plăcea mie de la Istorie.

– Și acum ce ți-ai spune? Cu ochiul profesorului de azi.
Dumnezeu să-l ierte, că a greșit. Eu mă uit acum la acele desene ca și cum ar fi făcute de mine acum, plus că atunci nu aveam nici măcar 12 ani. Sunt făcute wow! Pentru un copil care nu avea pregătire… Luam și eu revista „Magazin Istoric”, manualul de istorie… Și mai e ceva: manualele, în general, pe vremea mea erau ilustrate cu opere de artă, una-și-una! Ei, și acestea, vrei-nu-vrei, te fac ca prin contagiune să te obișnuiești cu ceva care este de calitate. Am dat diferența – nu am intrat. Anul următor am mai dat o dată diferență și am intrat. Deci, de 32 de ani, din 1990 – toamna eu fac meseria aceasta.

– Mulți dintre noi suntem artiști plastici, vizuali în imaginație. Dar ceva se pierde între idee și reproducere. Nu ne ascultă mâna. Ar fi nevoie de o imprimantă care să transcrie ideile. Până să fii admis pe această cale, când ți-ai dat seama că mâna te ascultă?
Aaa, mâna nu te ascultă. Târziu mi-am dat seama că mâna mă ascultă. Este un șoc pe care trebuie să înveți să îl gestionezi. La început nu te ascultă nimic. Aceasta este printre primele discuții pe care le am cu studenții. Sunt câteva praguri, câteva șocuri. Tu ai o imagine în minte – e ceva ce mi se întâmplă și acum și mi se va întâmpla mereu. Imaginea aceea pe care o ai în minte este o imagine ideală. În minte ai o imagine clară. Apoi începi să constați că imaginea aceea nu e chiar atât de clară, că are colțuri la periferie care nu sunt clare.

– Adică nu știi ce să pui acolo?
Ai o structură și încă nu ai clarificat acolo. „Fac doi oameni care stau la o masă” – aceasta este imaginea mea clară, dar ce se întâmplă în spate?! Această întrebare poate să îți modifice radical toată imaginea.

– Deci operele de artă sunt perfecte doar în mintea autorului.
Da. Din fericire, ele ies imperfect. Altfel ar fi o plictiseală groaznică. Primul șoc este în momentul în care ai tras prima liniuță. Atunci lucrurile s-au vulgarizat – nu ai ce să faci cu chestia asta… De la ideale și eterice, ele încep să devină concrete. Constați că, de fapt, colțul din stânga jos de lângă masă nu era clar în mintea ta. Te gândești „Ce era? La ce mă gândeam?”… Apoi următorul șoc: eu lucrez cu niște mijloace materiale. În mintea mea am un galben strălucitor ideal. Dar nu este inventat pe Terra, nu există ca pigment. Eu am doar o gamă de galbenuri.

– Deci tu poți să îți imaginezi culori care nu există?
Toți putem. Facem așa: „Nuanța Aia! Aia, măi! Nu pot să ți-o definesc, nu pot să ți-o explic”. Atunci munca seamănă cu aceea a traducătorului. Eu trebuie să traduc să iasă cât mai fidel. După care vine pragul al treilea. Aici am următorul exemplu pe care îl dau studenților: cineva plantează un copac lângă un gard. În București poți să vezi imaginea aceasta foarte des. Și copacul crește. Nu respectă gardul, crește peste el, deplasează gardul cu totul, înglobează gardul finalmente. E plin Bucureștiul de trunchiuri de copaci care au niște fierătanii. Deci gardul a fost împins, nu s-a anulat nimic, copacul a crescut, dar pe unde a vrut el. Așa este și cu ideile – mai cresc și pe unde vor ele. Eu folosesc niște galbenuri pe care le am, pe care le-am cumpărat și nu sunt galbenul ideal. Îmi dau niște raporturi noi, care sunt interesante. Nu are sens să mă îndârjesc într-o idee fixă pentru că riscul este să încremenesc în proiect. Văd mulți artiști blocați în „mitul treburilor bine făcute”. Adică imaginea aceea despre o treabă atât de bine făcută încât nu o facem, nu ne aruncăm cu capul înainte, „trebuie să vedem”. Și când „tot vezi, tot vezi”…

– Nu te mai apuci niciodată.
Niciodată. „Căutăm momentul prielnic” – atât de prielnic… încât acela nu există. Sau devine o relație de interschimb, adică eu pun ceva, lucrarea îmi răspunde și tot așa. Trebuie să capeți și flexibilitatea aceasta – să mergi odată cu lucrarea. Și dacă se întâmplă toate lucrurile acestea și petreci suficient de mult timp cu lucrarea… Să petreci suficient timp cu lucrarea nu înseamnă neapărat ani, dar cât stai cu ea să fii acolo, nu în altă parte.

– E ceea ce unii numesc acum mindfulness. Se spune că în exercițiile de regăsire de sine trebuie să faci ceva la rang de meșteșug, în care să fii cu totul. E un soi de terapie.
Deci, uite, nu făceam pe nebunul. Trebuie să fii acolo, pentru că altfel imediat lucrarea îți arată… Alt exemplu pe care îl dau este puterea imaginii. Dacă un psiholog îți dă teste pe baza imaginii – te pune să desenezi ceva… O imagine spune foarte multe despre tine – biblioteci întregi. Toate felurile în care ești sau nu ești se văd într-o imagine!

– Dar apropo de meșteșug, cât îți place să folosești materialele în lucrare și cât îți place partea de imaginat și de dimensionat?
Îmi place foarte mult să folosesc materialele. Unul dintre „trucuri” – nu este un truc, ci un deziderat – este să scurtez cât mai mult traseele, adică distanța de la intenție la realizare să fie cât de scurtă. E ca la luptători. Luptătorii nu se mai gândesc „o să lovesc acum în partea…” – când a gândit, a și lovit.

– Adică mergi pe instinct?
Aici ține de structură. Eu sunt mult mai mult instinctual decât cerebral. Mă și gândesc, dar de regulă mă gândesc înainte, nu când sunt în timpul actului. A nu se înțelege că seamănă cu acele clișee din filme în care artistul este stropit de vopsele și în altă dimensiune… Nu, nu… E ca la actori – dacă interpretează un nebun, actorul nu trebuie să fie el, ca om, nebun. Trebuie să fie foarte conștient, pentru că apoi devine „prea mult”. Instinctele chiar trebuie ascultate pentru că nu te mint. Apoi le corectezi… Ce face un artist?! Face o imagine, cum am spus, o proiectează, o scoate în afara lui, după care începe să o ajusteze, să o editeze…

– Crezi în artiștii fără diplome? Adică fără studii?
Fără studii, nu, pentru că nu ai cum… Sub o formă sau alta tot trebuie să studiezi. Poți să studiezi tu de unul singur, acasă, dar și acela este tot studiu.

– Atunci crezi în artiștii fără diplome?
Da, pentru că știu foarte mulți artiști cu diplome și diploma aceea nu înseamnă nimic. Ei nu iubesc meseria aceasta. Și sunt cazuri și invers. Când am terminat Facultatea de Pictură și am avut o slujbă de profesor de desen undeva pe lângă Dragonul Roșu, în capătul Colentinei, am fost invitați mai mulți colegi la una dintre colegele noastre, profesoară de Limba Română. Ea – dintr-o familie de machedoni. Tatăl ei semăna cu unul dintre personajele mele. Dar acolo, la ei, era un zid pictat de el. Omul era simplu, dar avea această pasiune. Și pictase! Și în casă – când am intrat… El proiecta tot felul de scene idilice cu Munții Pindului, cu machedoni… Dar erau pictate atât de frumos! Niște flori…

– Frumos sau corect?
Nu corect, frumos. Omul trăia ce picta! Avea respect. Avea toaletă în curte și făcuse un fel de galerie prin care mergeai până la toaletă. Și în toaletă am văzut cea mai tare pictură cu Revoluția. Cea mai tare! Cu clădirea CC-ului, cu Libertatea care zbura albă peste mulțime, elicopterul, masa de oameni… Era o pictură făcută cu suflet, vorbesc cât se poate de serios! Acela a fost un moment care m-a marcat. Acel om picta când avea timp liber și respecta foarte mult acest limbaj. Totul era făcut foarte serios, cât putea el de bine. Avea un suflet de om medieval, el făcea lucrurile acelea cât de bine putea și foarte curat sufletește. Un alt moment a fost când am ținut niște cursuri, acum mulți ani, la care veneau oameni din zona corporate. Mi-am dat seama că era o lume în care nu aș fi putut lucra niciodată. Erau oameni foarte tineri și care nu arătau tineri – triști, gata plictisiți, care la început aveau o atitudine de parcă îi aducea cineva cu forța. Apoi se încălzeau și ajungeau să se simtă mult mai liberi. Cineva de la acele cursuri chiar s-a făcut consilier în zona de artă. În locul respectiv era o femeie de serviciu care, la un moment dat, a întrebat-o pe patroană dacă se îmi poate arăta ce pictase. Pe românește: mi-a căzut fața! Femeia picta pe niște bucățele de carton A4 – spate de bloc de desen. Terminau copiii blocul de desen și ea nu arunca acel carton… Făcea numai interpretări după Picasso, Picasso din perioada clasică. Mie îmi pare rău că nu am luat acele lucrări! Erau zeci de picturi, una-și-una. Nu aveam telefoane cu cameră, pe vremea aceea… Eu le am foarte vii în minte. Femeia aceea era dintr-o condiție foarte modestă, dar când lucra… Avea scene cu maternitate, femei cu copii – ce o inspira, ce o emoționa pe ea. În primul rând gândul că femeia a luat un album cu Picasso! I-a comunicat, i-a comunicat la un nivel pur uman și ea era o pictoriță. Ea era o artistă! Ea avea vocație… Viața a dus-o în direcția în care era, dar picta cu o seriozitate pe care eu nu am văzut-o la trei sferturi din colegii mei de breaslă și la trei sferturi din studenți! Eu mereu spun că noi avem pe mână uraniu îmbogățit și facem grătarul cu el… Adică ai un limbaj cu care poți să comunici… Vorbeam de Jacques Yves Cousteau mai devreme – de ce pot să mă uit fascinat la un artefact care a fost făcut acum mii de ani de un om pe care nu îl cunosc?! De ce simți nevoia să te duci aproape în muzeu, să vezi cum a trasat tușa pictorul?! De ce, de ce?! Cum a reușit Picasso să-i comunice acelei femei pe care nu a cunoscut-o și sunt din niște medii diferite. Deci tu, ca artist, ai puterea să faci aceste lucruri pe care nu le faci… Alegi să fie ceva comun sau găsești tot felul de scuze. Să urmezi vocația aceasta… nu e atât de ușor!

– Deci ai absolvit Pictura, deși gândurile inițiale ale familiei erau pentru Arhitectură.
Se schimbaseră. Apoi m-au susținut, când și-au dat seama că pictura este ceea ce îmi place. Era clar că o să fac asta…

– Deci tu urma să te faci…
Pictor, da.

– Ce știa România despre pictori? Care era maximum… vârful, apogeul carierei pe care îl putea avea un pictor în România, la momentul în care ți-ai decis calea?
Când am decis eu calea, păreau foarte multe trepte de urcat. Când împlinisem vreo 30 de ani mi-am dat seama că „gata, astea au fost treptele?! Marea confruntare când vine?”

– Marea confruntare e atunci când îți apar picturile pe tricouri?
Nu. Dacă vrei chestia asta… Mai ales în zilele noastre poți să le pui singur… Dar eu așteptam să văd care este următoarea „arenă” în care este lupta, care este următorul teritoriu de cucerit. Și, în România, observi că lumea vrea lucruri călduțe și comode. „Hai să ne aranjăm viața! De ce te zbați?! Te știe lumea, ai și o slujbă la Facultate…” Poți să ajungi foarte ușor un star local, un mic maestru, cel mai bun artist de pe scara blocului. Multă lume se simte foarte în regulă cu statulul acesta. Problema este dacă vrei mai mult. Și, când spun că vrei mai mult, nu mă refer neapărat la lucruri exterioare. Dar ca să poți să ajungi în adâncime, trebuie să fii în acord cu ceea ce dorești, pe scena care merită. Vreau să văd cum stau lucrurile „la apă mare”. Mulțumesc lui Dumnezeu că trăim vremurile acestea pentru că nu mai este ca acum 30 de ani – acum lumea s-a deschis foarte mult.

– Dar nu este un dezavantaj și acesta? Fiecare poate spune despre sine că este artist. Nu există o instanță – nu care să cenzureze, ci care să certifice…
Ba da, există, sunt multe instanțe. Fiecare poate să spună că este artist. Artist-performer și performance-ul tău să fie că stai, pur și simplu. Sunt foarte mulți care fac asta.

– Și atunci?! Cum facem să aibă loc toată lumea? Sau nu trebuie să aibă loc toată lumea?
Are loc toată lumea. Hai să ne imaginăm un iceberg – sub apă e partea cea mai mare, unde sunt toți. Cu cât te duci către vârful icebergului, devine și mai alunecos și este și mai puțină lume.

– Și cum se ajunge în vârful icebergului? Sunt expusă în muzee, vând scump?
Vânzarea nu are neapărat legătură cu calitatea lucrurilor…

– Există lucrarea aceea celebră cu o banană lipită cu bandă adezivă.
Aceea mi se pare genială, pentru că își bate joc de sistem din interiorul sistemului, cu armele sistemului.

– De ce nu ai gândit-o tu, înainte?
Eu?! Dar nu, că problema nu se pune așa. Acela este un artist care cu asta se ocupă, și nu de ieri-de azi, de 40 de ani.

– Dar eu, dacă aș fi făcut treaba asta, nu aș fi vândut așa cum a vândut Maurizio Cattelan. Ține de context și de marketing?
Nu ai fi vândut, da – ține și de context, și de marketing. Eu sunt foarte fericit cu ruta mea, eu trebuie să ajung la nivelul lui Maurizio Cattelan cu banana, dar on my own terms, adică pe ruta mea, făcând ceea ce fac eu. Fiecare își are căruța lui de împins. Sigur că trebuie să fii atent la context, numai că nu trebuie să te lași influențat de context. Din punctul meu de vedere, cred că este mult mai bine ca tu să fii generatorul de context.

– Depinde și cine îl receptează!
Din câte miliarde de oameni care suntem acum…

– Dacă el ar fi postat lucrarea aceea într-o cafenea… Știi bancul cu femeia de serviciu care lucrează la Muzeul de Artă Contemporană și întreabă, în fiecare zi: „asta e artă sau arunc?”
Da, dar Cattelan a expus-o unde a trebuit.

– Când ajungi la contextele acelea, cele mai mari?
Când ajung, o să vă zic. (N.R.: Râde!) Este un drum lung. Din fericire, vârful de carieră la artiști este la finalul vieții. Adică poți să gândești lucrurile pe termen lung și extrem de lung. Nu este ca la alte meserii în care ai vârful de carieră a 40-50 de ani… Cum am spus: trăiești 100 de ani, o sută de ani ai treabă. Nu te poți pensiona din „meseria” aceasta.

– Cine îți face marketingul?
Eu lucrez cu Galeria Anaid de 18 ani. Ei se ocupă. Și, de când s-au mutat în Germania – de 7 ani – este și mai bine. Deci am trecut la ape mai mari.

– Financiar, pictura poate fi un business?
Da, poate fi un business.

– E și pentru tine?
Pentru mine, nu. Pentru Galerie este un business.

– Îți dorești să fie și pentru tine?
Nu. Și nici Galeria nu vrea… Din acest motiv mă și înțeleg foarte bine cu Diana Dochia, galerista mea – nici ea nu vrea ca pentru mine pictura să devină un business. Asta este relativ simplu – știam amândoi ce să facem ca să vindem, ce „se cere”. Dar chestiunea este cum să facem să vindem ce fac eu! Ce fac eu, după capul meu. Ce face băiețelul Alexandru Radvan de pe vremea când se uita în cărticelele ilustrate și se visa Jacques Yves Cousteau.

– Care este prețul corect al unei opere de artă?
Prețurile nu le pui așa cum vrei. Se fac în funcție de numele artistului, de calitatea lucrării, dimensiune, materiale, contextele în care a fost expusă lucrarea – CV-ul lucrării – dacă a apărut în publicații, dacă este o lucrare de referință… Toate aceste aspecte cresc prețurile. Și există o anumită cotă a artistului. În cadrul prețurilor unui artist nu poți să pui brusc ceva de milioane, chiar dacă este posibil să se ajungă acolo. Dar este un proces de lungă durată. Sunt mai puțini artiști români care au răzbătut pe piețele internaționale. Și nu din cauza lipsei talentului! Cei care au răzbătut sunt artiștii care au răbdare foarte mare. Deci Adrian Ghenie lucrează foarte mult! Că ne place, că nu ne place, este cu totul și cu totul altă discuție. Că ar avea în spate tot felul de kabbalah… nu… Dincolo de toate lucrurile acestea, el realizează acele picturi. Și stă și le muncește, cu adevărat. Niște ore din zi el asta face! Și are foarte multă răbdare! Deci îți trebuie și tenacitate, și răbdare. Dacă vrei să grăbești niște rezultate – nu ies. Se prinde lumea artistică dacă ești un foc de paie, un disperat, un one-hit wonder.

– Cum e când te desparți de lucrarea ta? E ca o relație care se termină și plecați împăcați sau e ceva ce continuă să te bântuie – te mai gândești la ea?
Te mai gândești. E ca la relația cu copiii – îi ai, îi crești, sunt lângă tine, apoi ei își încep viața lor.

– Da, dar îi mai poți vedea.
Și lucrările le mai poți vedea. Trebuie să le mai poți vedea…

– Nu mai poți decide asupra destinului lor… Sau poți, chiar dacă cineva cumpără o lucrare.
Ba da. Poți. Aceste aspecte se stabilesc contractual. Din acest motiv este foarte important să ai reprezentare și galeria să te reprezinte corect.

– Poți decide asupra modului în care sunt expuse lucrările?
Poți decide anumite lucruri. Poți ști unde sunt, poți avea grijă la cine să ajungă. Una este să te bucuri că ai vândut chiar cu o sumă mare cuiva care nu este interesat deloc. Sunt și oameni care nu pot oferi un preț foarte mare dar care știi că au o colecție bună și chiar iubesc arta și ar pune lucrarea în valoare. Oameni care nu îngroapă lucrările! Mulți ani, colecționarul român nu a fost un colecționar adevărat pentru că el a tezaurizat, nu a colecționat. De obicei, colecționarul român ia niște obiecte pe care nu le mai vede nimeni. El le ține la el în casă. Ocazie cu care a îngropat toți talanții, pe marginea drumului. Adică lucrarea aceea nu mai are cum să crească în valoare. Un colecționar adevărat este cel care își pune la dispoziție lucrările din colecție, este și interesul lui ca o lucrare pe care o are să fie expusă. El astfel își dublează, triplează investiția. Sunt lucruri care în străinătate se știu foarte bine. Acolo colecționarii fac treaba asta. La noi – timiduț. Mai sunt oameni, dar oricum, la câți bani se învârt pe piața românească… Pentru că bani în România sunt! Hai să ne uităm la mașini, hai să ne uităm la genți! Bani sunt, educația este de cu totul altă factură la noi. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le știe și studenții și le spun tot timpul este „Vă ocupați de o meserie care nu este importantă pentru mediul românesc”. Că nu este! Nu ştie lumea nici că Grigorescu este pe bancnota de 10 lei. Ah, că se întâmplă Art Safari – da, este foarte, foarte bine.

– Dar oamenii se duc la astfel de evenimente pentru acel context social care te plasează cumva…
De acord şi cu asta. Snobismul de care vorbeam…  Dar chiar şi aşa, tot au văzut ceva. Dar nu este ceva pe care societatea să îl considere esenţial. Românii ar putea trăi foarte ok şi fără chestia asta. Şi trăiesc şi fără chestia asta…

– Când ai spus de Grigorescu, m-am gândit la foarte vechile hoteluri care aveau câte o reproducere pe hârtie a câte unui tablou, doar aşa, ca să nu fie peretele gol.
Aici sunt oameni care cheltuie un milion de euro pe o casă şi îşi pun printuri din Ikea. Dar nu-i nimic! Nu lor trebuie să te adresezi. Este o idee greşită că ceea ce faci trebuie să fascineze pe toată lumea. Nu. E ca în discuţia despre cluburi şi staţiuni. Nu îţi place la Mamaia? Foarte bine! Lasă-o să existe. Ştii că acolo sunt toţi oamenii cu care nu vrei să te întâlneşti. Ai tot restul ţării liber. Aşa şi aici – ştii că aceia sunt oamenii cu care nu vrei să interacţionezi. De ce să mai pierzi timp încercând să ajungi la ei. Am colegi care fac chestia asta şi spun „Dar acolo sunt banii”. Da, dar sunt niște bani care nu te interesează.

– Unde sunt banii care vă interesează? Cine îi are?
La oamenii care ne interesează. Trebuie urmăriți oamenii, nu banii.

– Omul, ca să ajungă la relaxarea financiară de a investi în artă, trebuie să fie cineva din business? Sau e cineva care și-ar fi dorit să picteze, dar nu a reușit?
Sunt din diferite categorii. Văd că se naște o categorie nouă de colecționari – e foarte interesant – oameni educați, din rândul medicilor. Deci, medicii, care sunt niște oameni cu meserii serioase! Am văzut mai mulți, a fost un fenomen de contagiune printre ei. Am rămas cucerit când i-am ascultat vorbind despre cum au fost la congrese și au mers sa vadă și expoziții. Încântarea mea a fost mare pentru că știam că dacă mă duc la facultate să întreb despre aceste evenimente, foarte mulți din domeniu ar ridica din umeri.

– Studenții tăi, ce vor să se facă?
Toată lumea vrea să se facă artist.

– Ghenie.
Nu. Nu Ghenie, vor să se facă „artist”. A trecut valul acela. Ideea este că Ghenie a fost singurul care a vrut să se facă „Ghenie”. Lumea nu are nevoie de încă un Ghenie la mâna a 38-a.

– Încerc să-mi dau seama dacă acum, în zona artei, când au apărut tot soiul de NFT-uri, multe feluri în care poți monetiza lucrurile digital, mai contează pentru tinerii de astăzi „meșteșugul” și nu digitalul?
Foarte mult. De altminteri eu cred că relația asta nu trebuie discutată ca fiind în opoziție. Nu se opun deloc cele două aspecte.

„Digitalul scoate un nou tip de imagine”

– Lucrezi și digital?
Aș lucra, dacă m-ar pasiona. Îmi place digitalul, nu am eu nici sculele nici timpul – deocamdată lucez la altceva. Dar nu exclud deloc, pentru că mie îmi place. Digitalul scoate un nou tip de imagine. Pe care poți să îl pui în conjuncție cu mediul tradițional și pot să iasă niște lucruri extraordinare. Posibilitățile sunt nenumărate, dar digitalul nu face „de capul lui”. Poți să ai toate programele lumii, dacă tu nu știi ce să faci cu ele… Totuşi, digitalul nu va înlocui niciodată omul. Ca în cazul roboţilor acelora care cântă perfect şi nu poţi să asculţi muzica perfectă pentru că nu are emoţie. Deci aceste metode sunt interesante, ca experiment, dar niciodată nu vor înlocui o orchestră adevărată.

– Artiştii care lucrează în publicitate sau care au tot felul de colaborări în afara artei – șușe, mai pot reveni la statutul de „pictor”? E un termen prețios această recomandare… Dacă ai face ilustrații pentru cărți pentru copii sau pliante…
Dar acestea nu sunt „șușe”… poți să le faci bine. Depinde cum te implici. Dar nu acestea sunt șușele. Șușele sunt când faci niște expoziții de pictură cu pretenții și le tratezi „ca și cum”… Atunci când nu te implici… Acelea sunt șușele – când doar marchezi ceva!…

– Unii oameni muncesc ani pentru romane, alții transmit totul într-o poezie scurtă, dar intensă. În ceea ce înseamnă modern – geometria aceasta din contemporaneitate presupune același timp de execuție ca în timpul marilor lucrări? Despre lucrările artiștilor din prezent, majoritatea profanilor spun „o linie – ce mare lucru?! Asta puteam să fac și eu!”
E adevărat – chiar pot să facă.

– Artistul ajunge la niște concluzii atunci când trasează linia aceea într-un anumit loc? Sau nimeni nu se gândește atât de departe și e rodul hazardului?
În anumite situații, da, linia e acolo după niște concluzii. Marea parte a lucrărilor – da, chiar poate să le facă toată lumea. Este grosul icebergului despre care spuneam mai devreme. Alte lucruri par că pot să fie făcute de oricine, dar când lucrurile acestea ajung în mâna unui maestru poate să însemne că este o iluzie atât de bună!Iluzia că totul e ușor… Cu Picasso este o întâmplare interesantă: la o masă cu mai mulți, la un bistro, se discuta despre un prieten comun. Respectivul nu era acolo. Picasso ia un șervețel și, în câteva secunde, din patru linii îi face portretul acelui prieten. Toată lumea a rămas uimită „Ești tare, Pablo – i-ai făcut portretul în câteva secunde”. Și Picasso a răspuns: „Nu în 10 secunde, l-am făcut în 30 de ani, îl știu pe omul ăsta de 30 de ani”, referindu-se la întreaga sa experiență. Munca în sine nu are neapărat valoare. Deci faptul că la un lucru se lucrează în termeni de ore mai mult decât la altul nu îi dă lucrului aceluia în mod automat altă valoare. Acum este și o abundență de imagini. Noi ne scăldăm în imagini, este un dezmăț de imagini la nivel planetar. Foarte mare parte din aceste imagini sunt deșeuri. Efectiv le poate face toată lumea – că de-aia le și face! Partea cealaltă, unde se ajunge mai greu, este altceva! Dar lucrurile acestea se selectează de la sine, se selectează în timp. Un lucru de calitate rămâne un lucru de calitate, chiar dacă este pus alături de mii de alte lucruri care, la un moment dat, pot să creeze un zgomot de fond și ți se pare că totul e așa. Dar nu totul e așa. Zgomotul acela se duce și lucrurile valoroase rămân.

– Ce ai învățat extrem de important de la studenții tăi?
Mobilitatea. Și că trebuie să îmi adaptez permanent limbajul. Trebuie să spun lucrurile în așa fel încât ei să le înțeleagă. Limbajul se modifică odată cu fiecare generație care vine. Și e normal, pentru că acești tineri au crescut cu alte desene animate, au ascultat altă muzică, au văzut alte seriale. Și este tot timpul foarte interesant să faci această adaptare. În plus, ei sunt tot timpul fresh, sunt mereu alte persoane, vin din alte medii, au altă experiență de viață. Cine lucrează în Învățământ ar trebui să nu îmbătrânească niciodată pentru că tot timpul are contact cu lucruri noi.

„Lucrurile perfecte sunt bune, dar neinteresante”

– Când devine artistic ceva ce nu este perfect? Tu, prin studiu, înveți proporții, reguli. Dar, la un moment dat, fascinația vine pentru ceva care depășește o regulă. Când e bine să nu ții cont de reguli, în ceea ce privește arta vizuală?
Imediat după ce le-ai învățat. Lucrurile perfecte sunt bune, dar neinteresante. Nu spun povești. De îndată ce devin imperfecte, au ceva de transmis, poartă niște semne care sunt într-o relație. Imperfecțiunea este ceea ce ne caracterizează și acel aspect este interesant. Studenții, mai ales la început, întreabă dacă „E corect?” Și le spun: „Cuvântul acesta, corect, trebuie să dispară din vocabularul nostru de artiști. Pe noi nu ne interesează să fie corect, nu cu asta ne ocupăm. Ne ocupăm cu expresia și expresivitatea”. Un desen nu are nicio valoare dacă este corect. Are valoare pentru atlasul anatomic, dacă este corect. Are valoare pentru inginerul structurist ca desenul arhitectului să fie corect. Dar pentru noi, nu are valoare. Pentru noi – trebuie să fie expresiv. „Păi și cum se ajunge la expresivitate?” – Ehee, aici e complicat, dar nu e imposibil.

– Când te duci în supermarketuri și sunt acele promoții în care ți se iau datele personale, cum te recomanzi – „profesor” sau „pictor” ?
Totdeauna am spus „cadru didactic”. „Profesor”, da, e mai simplu.

– Ce înseamnă de fapt să fii pictor printre noi… ceilalți.
Ce înseamnă „ceilalți”?! Și eu sunt tot om. „Ceilalți” sunt oameni care sunt foarte interesanți. Adică faptul că ești pictor nu îți adaugă ceva, nu ai un bonus la viață, nu ești „mai special”. E doar un mod de viață… E un mod de viață la fel cum este cel al unui șofer profesionist care face din condusul mașinii o experiență extraordinară – o conduce elegant, are grijă de ea… El este un artist, în felul lui. Să fii pictor e la fel – un mod de viață, un mod de a vedea lumea, de a te raporta la lume, de a o percepe, de a le povesti celorlalți.

– Lucrezi mai mult când ești trist sau când ești fericit?
Lucrezi oricum. Că Soarele răsare și când ești trist, și când ești fericit.

– Mă ateptam să îmi spui că lucrezi mai mult când eti trist.
Nu. Atunci se întâmplă lucruri mai interesante. De altminteri, chestia asta cu fericirea… Cred că e mai potrivit să spui „când ești mai relaxat”. Pentru că fericirea este o stare generală – și când ești trist, ești fericit. Fericirea este „anotimpul”, iar stările sunt „starea meteo” de zi cu zi. Fac ce vreau?! Da, fac ce vreau. Fac meseria pe care mi-am dorit-o?! Da, fac meseria pe care mi-am dorit-o. Am familie și e bine, am călătorit…

– Câți copii ai?
Doi.

– Deci a fi pictor nu presupune nimic „ciudat”… Nu presupune să fii singuratic, să nu știi să-ți plătești facturile…
Eu mai uit să le plătesc, dar nu „pentru că așa sunt artiștii”, ci pentru că se mai ocupă soția mea.

– Soția ta în ce domeniu lucrează?
Pe soția mea am cunosct-o când predam la școala din capătul Colentinei. Ea era profesioară de Franceză, eu de Desen. Acum lucrează în administrația publică.

– Cum ai știut că „ea e” ? Câți ani sunt de când v-ați cunoscut?
20, spre 21. Știi când e „ea”. A trebuit să mergem atunci până în capătul Colentinei ca să constatăm că suntem aproape vecini și că în gimnaziu am învățat în aceeași școală.

– Te inspiră dragostea?
Da.

– Pe soția ta „o înșeli” cu muzele?
Care muze?! Nu. M-a întrebat acum recent o studentă care se uita pe un catalog de-al meu: „Dom’ profesor, dar de ce toate personajele masculine seamănă cu dumneavoastră? Și alea feminine!” E normal să semene. Apropo de discuția de mai devreme cu Leonardo… Este foarte firesc să semene. Eu sunt singura persoană pe care „o” știu și pe dinăuntru. Sunt singura persoană pe care fizic o știu, nonstop de 45 de ani. Eu „forma” asta o știu! Și mă fascinează și trecerea timpului. Văd cum se modifică anumite forme, cu vârsta. Pentru mine este fascinant. Deci e normal ca în toate poveștile pe care le spun în imagini, din moment ce se referă la mine și la universul meu, e normal ca personajele masculine să semene cu mine, sub o formă sau alta. În plus, când inventez un personaj și îl pun în lucrare, la un moment dat am o problemă de atitudine – nu știu ceva – mă duc în oglindă să mă lămuresc sau fac mișcarea necesară acelei atitudini și, gata, am rezolvat. Deci, automat rămâne în personaj un reziduu mai mare sau mai mic din mine.

– Copiii tăi au talent în zona aceasta artistică sau sunt buni la matematică?
Fiul meu este foarte capabil în zona aceasta, fiica mea mai puțin, dar are calități artistice. Fiul meu văd că a început să deseneze. Au 14 și 12 ani. Fiica mea se simte foarte bine pe scenă, este și în trupa de teatru vienez pentru copii. Când intră pe scenă… A avut un rol secundar, iar la aplauze ea era în mijloc, scena era a ei! Glumind, spunem mereu că dacă ne-ar pune la întreținere toate personajele pe care fiica mea le interpretează acasă… Iar în lucrările mele, toate personajele feminine sunt un conglomerat din mine, din mii de imagini și informații culturale și din mii de întâlniri. Astăzi am văzut o femeie în metrou și mi-au rămas în minte o jumătate de ochi și nișe șuvițe! Nu glumesc! Pot să mă uit la cineva și astfel să rezolv o problemă pe care o am la un personaj din lucrarea în curs. Mă mai uit și la – cum îmi place mie să spun – „parcul de distracții”: sâni, fund. Dar, în general sunt atent la detaliile care dau particularități, gesturi…

– De ce e nevoie în pictură de nuduri?
Dar e nevoie?! Nu știu dacă e nevoie, eu simt nevoia aceasta pentru că mi se pare corpul uman cel mai frumos lucru. În foarte multe forme! Mă enervează cumplit tot curentul acesta cu „body acceptance” – mi se pare că sună atât de rău și că, de fapt, este atât de ironic superior… „Dragă, ești foarte bine cum ești” – și apoi își dă coate cu altcineva… Mi se pare de o răutate feminină cumplită.

„Există frumuseți sub diferite forme”

– Eu cred că frumusețea e un merit. Există și alte calități – femei care sunt simpatice, bune gospodine, sportive, cu ochi frumoși…
Există frumuseți sub diferite forme. Pe mine frumusețea mă impresionează. Când eu spun despre o femeie că este frumoasă sau spun despre ceva că este frumos mă refer la ceva care lasă o impresie asupra mea cu o expresie puternică. Eu reacționez foarte tare la…

– La internsități.
De exemplu, femeile pe care le fac eu, în general au niște forme mai ample, mai masive, pentru că îmi place felul în care ele se mișcă. Stau, observ…

– Și când observi, înșeli?
Nu, că observ. Nu. Sunt două chestiuni diferite. E ca și cum i-ai imputa cuiva că a visat ceva. În vis nici măcar nu ești conștient. Masivitatea personajelor mie îmi dă un aer stabil. Iar nudul este dezbrăcat de context, este doar el. Relația lui cu lumea… Prin 1996-97 mi s-a întâmplat ceva. Eram la 2 Mai, când arăta cu totul diferit decât acum. Ne puneam corturile între plaja de textiliști și plaja de nudiști – era un fel de no man’s land unde puteai să fugi repede în apă când veneau să ia banii pe corturi. Acel no man’s land era mixt, nudisto-textilist. Eram de câteva zile acolo, îmi crescuse barba. Eram bronzat și eram în apă în jurul orei 12.00 – are legătură și cu lumina! Eram în apă, gol, cu fața înspre orizont și în câmpul meu vizual nu intra nimic, decât o linie a orizontului. M-am băgat sub apă și nu auzeam nimic. Niciun sunet contemporan! Nu trecea niciun avion, nu se auzea nimic de la șantierul naval. Numai conștiița mea era că sunt în 1997… în rest… puteam să fiu foarte bine în 1300 î Hr. sau oricând în timp. Dacă aș fi avut slip pe mine sau tricou, orice altceva…

– Te contextualiza, da.
Momentul acela a fost un declick. Îmi este clar că atunci s-a întrâmplat ceva care o să mă urmărească toată viața. Așa începe să se coaguleze un tip de viziune. Mă deranjează foarte mult când cineva interpretează greșit nudul. Eram la Art Safari, la expoziția Aman și am auzit un tip de ghidaj care nu mi-a picat bine deloc: „Aici a făcut și biște nuduri, nu perntru că era pervers…” De când asociem acești termeni?!

– Le asociem de când oamenii se duc în muzee și ciupesc statuile sau își fac poze cu părți ale lor…
Așa a fost dintotdeauna…

– La fel cum poți să aplauzi în mijlocul concertului…
Da… Dar nuanța asta – să fim atât de grijulii. Nuditatea este ceva natural. Eu pot să fac o figură foarte îmbrăcată care, de fapt, să fie de o perversiune maximă și invers – pot să am un nud, cu un corp care să nu fie într-o frumusețe tipică, dar care să fie expresiv și puternic încât să spui „ce frumos!” Cum sunt toate statuetele acelea mici din Neolitic, cu Venus. Acelea nu sunt făcute după niște tipare – femeile acelea sunt particularizate. Deci este clar că oamenii aceia care nici măcar nu se știau între ei… artistul tribului avea un simț de observație mai acut și niște dexterități. Erau niște oameni care se ocupau să confecționeze acele amulete, acele statuete. Te uiți la 15-20 de statuete și vezi 15-20 de femei diferite, cu particularități. Și le vezi pe „femeile” acelea și astăzi la supermarket. Vezi că sunt aceleași forme. Realitatea aceasta este wow! Statuetele acelea sunt frumoase. Și sincere în intenții, fără perversitate. Nu sunt neolitic-porn. Erau niște imagini care aveau funcții. Dacă stai să te gândești cât de greu era pentru oamenii aceia să și trăiască în vremea aceea și să și lucreze materialul… De exemplu, pentru mine este foarte important momentul în care pregătesc materialele. Când pun pânza, am un fel de ritual. Sunt niște activități fizice pe care le fac când prepar materialele și îmi este greu să le externalizez. Și când am făcut lucrări tridimensionale, sculpturi, sunt procedee tehnice pe care le-ar fi ptut face altcineva, dar îmi este foarte greu. Eu sunt mai… primitiv așa și cred că dacă pun eu mâna și muncesc eu cu materialul, chiar dacă ieseimperfect, poartă ceva din mine.

– Ai avut nevoie de sculptură pentru că nu ți-a mai ajuns pictura? Sculptura e un compliment al 2d?
E o urmare firească, pentru mine. Nu a fost atitudinea aceea de „să vă arăt că pot face și asta”, pentru mine a fost tot un fel de desen pe care pot să îl văd și pe partea cealaltă. Și când desenez sau pictez am tot timpul imaginea din spate – cum ar fi acolo, dacă m-aș învârti, ce vede personajul pe fereastră…

– La nivel de investiții în materiale, despre ce sume vorbim? Bănuiesc că nu folosești orice culori…
Cu cât folosești lucruri mai bune, cu atât și lucrările ies mai bine și rezistă mai mult. Deci este tot o chestiune de respect și de etică profesională.

– Își permite oricine să facă asta?
Da. Nu e ieftin. Există soluții. Eu am fost educat într-o perioadă în care toți pictorii au fost nevoiți să se adapteze, pentru că nu existau materiale.

– Dar ai vreun moft artistic în ceea ce privește furnizorii?
Nu, pentru că nu îți pemriți… Ah, că mi-ar plăcea, da. Dar nu am.

– Acasă ai expuse lucrări ale tale?
Eu lucrez acasă, deci toată casa mea este cu lucrările mele.

– Nu la nivel de atelier… Adică stai în living și te uiți la Campionatul Mondial de Fotbal și vezi o lucrare de-a ta?
Da. Pentru că, inevitabil, a trebuit să le mai depozităm și le-am „depozitat” pe pereți. Le „văd”, da, tot timpul. La un moment dat, poate că aș mai face ceva acolo, dar pentru mine este ca și cum te-ai apuca să-ți editezi pozele de când erai mic.

– Când știi că e gata o lucrare?
Eu știu că e gata când fie nu mai am ce să îi fac – nu mai știu ce să îi fac, fie nu mai sunt lucruri „de rezolvat”, când îmi dau seama că orice aș face după punctul „acela” ar fi doar așa, ca să mai înfrumusețez….

– E ca la iubire, pur și simplu știi?
Da, cred că la un moment dat, cu experința, da, pur și simplu știi, simți.

– Există vreun student pe talentul căruia să ai o invidie pozitivă?
Invidie – nu. Invidie nu am avut niciodată, fascinație – da.

– Există studenți mai buni ca tine?
Mai buni decât eram eu când eram ca ei, da.

– Mai buni decât ești tu acum?
Nu. Pentru că este o diferență de cel puțin 20 de ani între noi. Dacă nu se lasă, au toate șansele să ajungă. Ar fi un mare compliment pentru mine! Una dintre glumele mele – care nu este chiar glumă – este când le spun că eu vreau ca în toate capitalele importante ale Lumii să existe un bulevard central, larg, mare și o piață importantă cu numele meu. Și „tu” trebuie să vrei același lucru – să schimbe numele „Bulevardului Alexandru Radvan” cu numele tău. Că în trei ani studenții termină facultatea și suntem ca pe o autostradă, pe banda de viteză. Și eu nu mă dau la o parte.

– Se spune despre Artă că unii o fac pentru ei înșiși, alții pentru oameni. Tu pentru cine pictezi?
Dacă o faci pentru tine, dacă ești sincer cu tine… Fiecare poartă în sine varianta copilului care a fost cândva. E dureros să te întorci la „copilul acela”, pentru că nu iese tot timpul cum ți-ai dori. E o muncă foarte serioasă. Pentru că, la un moment dat, trebuie să te lupți cu toată lumea din jur. Dar merită! Și în momentul când ești bine cu tine, e posibil să ai o șansă să faci și pentru oameni. Adică ce faci tu să comunice mai multor oameni.

– Dar dacă ai putea să te întorci la „Alexandru”, cel care se chinuia cu temele la matematică și să îi spui că ești profesor la Facultate, două străzi mai departe de locul unde a copilărit el, ce crezi că ar spune despre tine? Dacă „ați” răsfoi „împreună” cartea aceea frumos ilustrată… „Îl” faci mândru?
Da.

– Ca să risipim emoția, mă gândesc la cei care tot spun „ce-aș fi vrut și eu să fac meseria aceasta”…
Pe mine mă doare când aud asta și la studenți – „Ce mi-ar fi plăcut” sau „Ce mi-ar plăcea”. Am grijă să le spun, imediat: „Fă-o! Acum! Nu amâna!” Dacă amâni – aia e sămânța pentru cancerul metaforic din tine. Și unii chiar somatizează… Spun mereu că dracul nu vine niciodată frontal la tine, nu are coarne și nu te prinzi cine e. Dracul arată așa: gânduri de genul „ce mi-ar fi plăcut”… „Mi-ar fi plăcut” deja are o tristețe că e ca și cum am pus lespedea peste.

– Pe de altă parte, cred că e important și să ai talent pentru o anumită zonă. Există și scenariile în care încerci, fără vreo opreliște. Eu am încercat să desenez, știu teorie, știu la portret să îmi împart proporțiile și chiar și așa, când transpun gândul pe hârtie, îmi iese… o măslină, nu o față,
Da. Este vorbea despre când te-ai apucat de ceva ce iubești, devine riscant să lași „acel” lucru. Adică să părăsești vocația, după ce ai găsit-o. Noi suntem educați cu „așa nu”. „Aș face asta, dar ce o să se”… Românii sunt extraordiar de talentați, în foarte multe domenii. Și, cu toate acestea, nu se alege nimic. Este înnebunitor. Sau se alege prea puțin. Când vezi cantitatea de talent, risipa de tlent și energie și rezultatele… îți dau de gândit. Și mare parte vine din educație. Mare parte din vină o poartă sistemul de Învățământ. Eu iubesc Învățământul Artistic. Până la el sunt multe de rezolvat. Și chiar și el are defecte.

– Mai este vorba și despre contextele impuse de realitate. Oamenilor le-ar plăcea să petreacă mai mult timp descoperindu-și și cultivându-și pasiunile, dar au mai multe joburi, o mulțime de chestiuni administrative de rezolvat…
Da. Simt același lucru. Dar, pe de altă parte acesta este tot timpul pe care îl avem… Și în situația cu pandemia am auzit mulți colegi artiști care se văicăreau că sunt închiși în casă. Mie izolarea mi se părea o situație ideală. Cum să te plictisești?! La mine ar mai fi mers o lună, să ne țină „închiși”. Puteam să mă scuz și în fața soției – „nu pot să ies să iau pâine pentru că ne țin ăștia aici”… Imaginația nu ți-o ia nimeni! Unora li s-a dărâmat universul doar pentru că a fost nevoie să rămână acasă, nu să fie într-o situație de război…

– După ce vei avea Bulevardul, în care muzeu al Lumii va fi capodopera ta?
Capodoperele! (N.R.: Râde!) Sunt multe locuri în Europa pe care le iubesc și vreau să am în fiecare câte ceva. Și în America. Dar nu la Guggenheim, vreau la Metropolitan, cu greii. În linie cu Istoria Artei, cu toate câte le iubesc și pe care le-am urmărit. O lucrare de-a mea face față unui tsunami care conține mii de ani de artă?! Că așa este ușor să te bați cu cei care au 50-60 de ani…

– Partea bună este că nu vom afla niciodată, pentru că e nevoie să treacă încă niște mii de ani peste arta ta…
Nu se știe. Timpul da… Dar măcar poți să o vezi în context! Deja în viață se întâmplă lucruri pe care „băiețelul Alexandru” le-ar fi crezut de neatins. Se întâmplă! Când îți pui ținte deșucheat de înalte, poate nu ajungi niciodată la ele, dar măcar a meritat să încerci și oricum vei ajunge mai sus decât dacă ți-ai fi pus ținte comune. Da, vreau și studenții mei să fie sus. Nu unul, ci toți! Pentru mine ar fi o mare bucurie. Ar însemna că ceva am făcut și eu bine cu ei. Lucrul cu mine e periculos, pentru că personalitatea mea este atât de all over the place… Din punct de vedere profesional, sunt un fel de fiară în sensul că am un ego puteric și pot să-i strivesc, fără să vreau. Am și tendința să vorbesc mult – vreau să le transmit totul, dintr-o data dacă s-ar putea.

– Dacă ai fi o formă, ce formă ai fi?
Piramidă.

– Și o culoare?
Portocaliu. O culoare solară, plină, mai grea decât galbenul. Și galbenul îmi place foarte mult. În mediul nostru se spune „oranj”, dar mie îmi place să spun „portocaliu” pentru că parcă îți umple gura când pronunți.

– Există o limită a culorilor? Adică există 7 note muzicale și o infinitate a compoziției. Există și schemele de culori, dar există și infinite posibilități?
Da, există infinite posibilități. Noi ne ghidăm după niște teorii ale culorii, dar ar fi bine să privim mai departe. Ne ghidăm după teoriile de tip Bauhaus, care aproape au o sută de ani. Foarte bune! Numai că, între timp au apărut culori noi. Sunt tot felul, de la fluorescente la fosforescente… au apărut cu nume noi…

– De unde știm că amândoi vedem culorile, la fel?   
Păi aia e: că nu știm! Există niște tipuri de măsurători…

– Eu aș putea descrie un apus altfel decât tine.
Da. Reacția noastră psihologică și emoțională la culori este diferită. Dincolo de anumite coduri de culoare la care reacționăm, culoarea este un element sensibil. Dar și forma este așa. Apropo de corectitudine – nu interesează pe nimeni dacă sunt 10 artiști care fac 10 pătrate perfecte. Când sunt 10 pătrate imperfecte intră în discuție personalitatea, emoția, tensiunea. De acolo înainte începe să se vorbească despre produs artistic, în opinia mea. Omul acela începe să transmită chiar prin intermediul geometriei elementare.

– Pe Bulevardul tău dintr-o mare capitală a lumii, peste niște ani, ce se vor afla: magazine, muzee?
Cred că vor fi de toate. Că mie îmi place ca orașul să fie cu de toate, viu.

– Dar în București unde ți-ai amplasa strada?
În București nu mi-aș amplasa o stradă pentru simplul fapt că Bucureștiul este un oraș care se schimbă continuu. Și atunci nu aș risca.

– Hai să dăm jos de pe o stradă numele cuiva, să îl punem pe al tău. Așa cum spuneai mai devreme, metaforic. În ce oraș al lumii am merge și unde am pune plăcuța? Sau am merge acolo, în no man’s lans și am denumi plaja în care tu ai avut acea revelație?
Acolo. Dar la cum a ajuns… nu îmi mai face plăcere. Bine, uite, Via del Corso din Roma – ar putea să-i schimbe numele. (N.R.: Râde!) Mi se pare că și Piazza Navona – ar putea să-i schimbe numele. 5-th Avenue oricum e cu „-th”, deci ar putea umbla și acolo… Și tot așa…  

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed