Prin ce se sinucide Europa

Întrebat dacă Franţa este condamnată la şomajul în masă, Askenazy precizează că în Franţa sunt mai puţini şomeri decât în Spania sau Irlanda. În 2011, numărul lor a fost comparabil cu cel din Statele Unite sau din Regatul Unit. În momente dificile, Franţa se situează la nivel mediu în ceea ce priveşte şomajul. Problema Franţei este că, în faza de relansare economică, nu ştie să creeze un număr suficient de locuri de muncă, pentru ca nivelul şomajului să fie acceptabil. Este ceea ce diferenţiază Franţa de majoritatea ţărilor europene.

 

Solicitat să explice incapacitatea de a crea locuri de muncă, profesorul francez afirmă: ‘Nu am avut şansa sau nu am ştiut să alegem conducători care să aibă o viziune pe termen lung’. ‘O asemenea viziune nu duce la lipsa totală a şomajului sau la o creştere economică permanentă, dar permite societăţii să respire. Astfel, în Statele Unite, noua economie a lui Bill Clinton se datora unei viziuni. La fel şi ultraliberalismul lui Margaret Thatcher, orientat spre constituirea unei industrii financiare în City’, spune Philippe Askenazy.

 

Liderii politici francezi s-au caracterizat prin viziuni pe termen scurt. (…) Modelul francez de planificare, adaptat unei lumi previzibile, nu poate fi urmat într-un mediu economic mondializat care se recompune în permanenţă, relevă acesta.

 

Referindu-se la Germania, economistul spune că ‘reuşita industriei manufacturiere germane este rezultatul unei construcţii strategice aplicată în anii 1990, pe baza a două elemente: inovaţia şi folosirea Europei de Est ca mijloc de segmentare a liniei de producţie. Finlanda a făcut la fel cu ţările baltice’.

 

Dar acest model industrial şi eficienţa lui nu sunt rezultatul politicii lui Schröder. Schröder I (1998-2002) a redus precaritatea. Schröder II (2002-2005), confruntat cu un şomaj endemic, a încercat să facă ceea ce preconizau economiştii: flexibilizarea. Numărul de ore lucrate în Germania nu a crescut, dar în loc de un angajat cu normă întreagă, au fost trei cu jumătate de normă, săraci. Această politică nu explică performanţele unei Germanii exportatoare, dar explică o rată a şomajului mai redusă, este de părere Askenazy.

 

Reindustrializarea Franţei este, oare, o chestiune esenţială asupra căreia se impune focalizarea? Askenazy precizează că în fiecare an, în ultimii treizeci de ani, Franţa pierde 70.000 de locuri de muncă în industrie. S-ar putea salva doar circa 15.000, care să fie competitive. Aplicarea sau reaplicarea unei politici manufacturiere este legitimă în Franţa, dar ea nu va rezolva chestiunea şomajului în masă.

 

Întrebat care ar trebui să fie priorităţile următorului guvern, profesorul francez arată că situaţia s-a degradat categoric în Franţa. Sunt deja un milion de şomeri în plus şi mulţi alţii care nu vor mai beneficia în curând de ajutorul de şomaj. (…) Urgenţa este de natură macroeconomică.

 

”Trebuie să se termine cu politica de austeritate sinucigaşă din Europa. Când lumea îşi va da seama că Statele Unite ies încet dar sigur din criză şi că, în schimb, perspectivele de creştere din Germania scad, când toată Europa va fi în recesiune, cu excepţia poate a Marii Britanii, atunci se va înţelege că este nevoie de o politică alternativă. Acest lucru înseamnă să-i sprijini pe consumatorii modeşti, clasele mijlocii, să angajezi în sectorul serviciilor publice unde, dat fiind creşterea populaţiei franceze, este o mare cerere în sănătate sau justiţie”, afirmă profesorul Philippe Askenazy.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed