ANDREIA ANCA BULINTIȘ: „Nimeni nu vorbește despre programele extrașcolare, despre burse, despre concursurile organizate și despre rezultatele excepționale ale copiilor sau despre oamenii capabili și extrem de bine pregătiți care au ales să rămână în România și să își practice meseria cu pasiune”

În săptămâna care se încheie, tocmai am sărbătorit Ziua Educației, printr-o zi… liberă. Am profitat de acest context și am vorbit cu Andreia Anca Bulintiș despre meseria de profesor. Ea nu este o vedetă, nu este o personalitate, însă prin cuvintele ei mi-am dorit să aduc în lumină simbolul dascălului din prezent, aflat la vârsta la care visurile încă nu se resemnează.

– Cine ești tu, Andreia? Sau Anca? Care este povestea ta?
Eu sunt Anca, profesor de engleză cu normă întreagă, însetată de cunoaștere, într-o căutare continuă de provocări, posesoare a unei biblioteci care înglobează toate viețile trăite și toate lumile cunoscute prin ochi de citator, pasionată de teatru și de călătorii. Sunt născută în ’85 și am prins prea puțin din perioada comunistă. Integrându-mă, mai degrabă, în perioada de tranziție aș putea afirma că am trăit câte puțin din ambele „fețe” ale acestei societăți: atât cea în care orice era porționat, mai ales în Corabia, orașul de unde provin, cât și în cea în care totul este la îndemâna oricui. Am crescut înconjurată de cărți, ale căror povești le-am savurat încă din copilărie, de păpuși și de desene animate, de aceea îmi este greu să accept că în 2023 cititul este cosiderat „pe cale de dispariție”. Nu pot să percep o lume care să nu își mai amintească de „Medelenii” lui Teodoreanu, de Ilie Moromete, de Anna Karenina sau de „Romeo și Julieta”.

– Cum ai ales profesia? În ce măsură te-au influențat întâlnirile cu dascălii „de pe vremea ta”?
Deși provin dintr-o familie de învățători și profesori și, într-o oarecare măsură, această meserie mi-a fost prezentată în detaliu atât de mama cât și de bunicul, nu aș putea spune că mi-am îndreptat gândurile în aceeași direcție. Chiar daca vedeam bucuria cu care mama mergea la școală zilnic, nu mă puteam imagina în rolul de profesor. Mi-am dorit, pe rând, să devin cântăreață, medic, actriță și apoi ghid turistic, influențată fiind de personaje din povești, desene animate sau imaginile de vis din marile capitale ale lumii pe care le găseam în revistele vremii.  Doar că, între timp, m-am îndrăgostit de limba engleză și mi-am dorit să înțeleg, să o aprofundez și să o stăpânesc, așa că am hotărât să merg la facultatea de filologie. Nici măcar atunci nu m-am gândit la profesorat ca plan de viitor. Încă visam să călătoresc peste mări și țări. Dar meseria m-a ales și, printr-o conjunctură, am ajuns în liceul în care învățasem, în fața unor liceeni rebeli de clasa a douăsprezecea și fără vreo rețetă magică destinată îmblânzirii acelor elevi care nu mai erau „ca pe vremea mea”.

Predau de 16 ani și tot de atâția mă aflu într-o continuă schimbare, pentru că societatea se schimbă cât ai bate din palme și pentru că îmi doresc să rămân o amintire frumoasă pentru elevii mei”

– Care este cel mai drag profesor de care îți amintești? Și care sunt acele amintiri?
Profesorii… Îmi amintesc de fiecare în parte, de prima muștruluială primită din partea domnului profesor de Biologie din clasa a V-a, când am încurcat atriile și ventriculele, de prima temă la Latină care mi s-a părut de dimensiunile unei lucrări de cercetare, de doamna profesoară de Limba Română a cărei blândețe se citea în ochi, de domnul profesor de Geografie care era mereu cu zâmbetul pe buze, de domnul profesor de Filosofie care părea de neclintit sau de domnul profesor de Istorie din liceu căruia îi port respect deosebit, precum și de profesorii din facultate pe care i-am admirat în totalitate. Nu știu dacă aș putea alege un singur profesor despre care să vorbesc, cred că fiecare și-a pus amprenta mai mult sau mai puțin asupra mea și, totodată, a contribuit la evoluția mea atât ca dascăl, cât și ca om, și cred că dacă aș aminti o persoană anume i-aș nedreptăți pe toți ceilalți.

– Dar cele mai nedrepte situații de care îți amintești în relațiile cu dascălii tăi?
Momente în care am fost nedreptățită?! Tot timpul mi se părea ca sunt nedreptățită, în clasele primare mai ales, când nu învățam îndeajuns sau când socotelile matematice îmi dădeau bătăi de cap și nu mă simțeam stăpână pe mine. Cred că era un amestec de teamă, de rușine și de ciudă care ducea către sentimentul de nedreptate.  Altfel nu îmi aduc aminte să fi fost neîndreptățită cu bună știință.

– Care a fost parcursul tău profesional de până acum 16 ani, când ai devenit profesor de engleză?
Așa este, predau de 16 ani și tot de atâția mă aflu într-o continuă schimbare, pentru că societatea se schimbă cât ai bate din palme și pentru că îmi doresc să rămân o amintire frumoasă pentru elevii mei. Cum spuneam, am început prin a preda la liceul în care am învățat după care am decis să plec din România și să îmi încerc norocul peste hotare, mai exact în Madrid. Acolo mi-am început și ascendența în carieră pentru că nu puteam rămâne un funcționar cu diplomă de profesor. Pentru mine, ca expat, a fost o mândrie să îmi pot echivala studiile în străinătate și să fiu acceptată printre ei ca un egal. În 2009, în Spania, limba engleză era un must, apăruseră multe centre de limbi străine, examenele Cambridge erau din ce în ce mai căutate și atunci am făcut cunoștință pentru prima dată cu ceea ce însemna profesionalismul. În 2015, când am revenit în țară eram inarmată cu toate cunoștințele și informațiile sau cel puțin așa credeam la momentul respectiv. Datorită unor oameni extraordinari, care m-au inspirat și care au avut încredere în potențialul meu, am făcut cursuri precum CELTA, CELT-P, am devenit trainer și am început să îmi pregătesc elevii pentru examenele Cambridge.

Spun tot timpul că elevii reprezintă o provocare!

– Spui că metoda ta nu e doar de predare, ci aduci o întreagă experientă… povestește-mi!
Spun tot timpul că elevii reprezintă o provocare și asta pentru că reușesc să mă scoată din zona de confort, îmi oferă lecții mereu și extrem de multe emoții. Spun mereu că îmi place să le ofer experiențe deoarece călătoria către performanță trebuie percepută ca o experiență frumoasă, nu ca ceva dificil, plin de obstacole. M-am gândit că învățarea limbii engleze trebuie să fie ceva ce nu poți uita niciodată, de aceea în timp ce îmi pregătesc lecțiile mă pun în pielea elevilor și îmi creez activități care știu că le vor stimula creativitatea și, în același timp, vor evidenția punctele cheie pe care eu vreau să le predau. M-am gândit întotdeauna la învățarea mersului pe bicicletă. Poate părea hilară analogia, însă dacă am sta să îi expunem unui copil părțile componente ale bicicletei, apoi l-am învăța concepte precum echilibrul sau forța, după care l-am pune să dea un examen din noțiunile expuse și eventual să facă și o lucrare de cercetare pe acea temă, cu siguranță ar spune că nu-și dorește să meargă cu bicicleta niciodată. Cam același lucru se întâmplă și în procesul de predare-învătare – cu cât aducem în față mai multă teorie, cu atât mai greu va fi acest proces. De aceea, ca dascăl este necesar să ne privim lecțiile prin ochii elevilor, nu prin prisma ambițiilor noastre. Interacțiunea, jocul, stimularea creativității și a gândirii libere, încurajarea lucrului în echipă și exprimarea fără bariere în fața celorlalți sunt ingredientele mele cheie în această aventură numită „predare”.

Pentru o parte dintre copii și adolescenți, din nefericire, școala reprezintă un mod de a-și petrece timpul liber, poate chiar o diversiune, de aceea și abandonul școlar are un procent foarte ridicat în momentul de față”

– Cum s-au schimbat generațiile de copii în acest timp? Cum se raportează copiii și tinerii la instituțiile de învățământ?
Cred că principala schimbare îngrijorătoare, din punctul meu de vedere, în ceea ce privește generațiile actuale este lipsa viselor. Copiii de azi nu mai visează, pentru ei totul este lipsit de conținut sau se rezumă la brand. Poate voi fi catalogataă drept o profesoară de modă veche, însă educația primită înainte de anii 2000, atât acasă, cât și în școală, permitea copiilor să acceseze cultura și să țină pasul cu ea. Astăzi cultura este prezentă în viețile multor copii și adolescenți prin intermediul rețelelor de socializare, cărțile sunt ieșite din uz, iar anumite profesii sunt destinate doar celor care nu își pot permite statutul de anteprenor. Pentru o parte dintre copii și adolescenți, din nefericire, școala reprezintă un mod de a-și petrece timpul liber, poate chiar o diversiune, de aceea și abandonul școlar are un procent foarte ridicat în momentul de față. Există și copii și adolescenți care sunt pasionați de studiu și care își continuă cărarea spre intelectualitate, dar mulți nu mai au repere, cu atât mai puțin idealuri.

– Care este opinia ta despre uniformă?
În zilele mele de elev uniforma era obligatorie. Asta scutea mulți părinți cu situații financiare modeste de cumpărături în masă, iar între elevi nu existau diferențe. Chiar și în primii ani de liceu aveam același trusou și nu avea nimeni nimic de obiectat. Dimpotrivă, uniforma oferea eleganță școlii și egalitate între școlarii de toate vârstele. Acum, în multe școli, discrepanțele sunt uriașe, de aceea și bullyingul a atins cotele paroxismului. De multe ori avem impresia că suntem în culisele unui spectacol de modă ce aparține unor designeri de haute-couture. Există și astăzi… avem școli publice în care există uniformă în special pentru clasele primare, iar școlile private respectă tradiția egalității și asta încă perpetuează spiritul de egalitate.

– Cum este învățământul românesc în peisajul internațional?
Am lucrat în Madrid câțiva ani și as putea spune că există și asemănări și deosebiri în ceea ce privește educația. Am admirat faptul că aveau multe programe de ajutor pentru copiii cu probleme la învățătură, ore de sprijin pentru a-i putea aduce la același nivel cu ceilalți, încurajau independența în realizarea temelor și gândirea critică. Mi-a plăcut ideea de puțină teorie și multă practică si de stimulare a creativității prin programe extrașcolare. Totodată, la momentul respectiv noi eram învechiți în materie de tehnologie, de materiale, de unelte care să ușureze munca profesorilor. În 2009, madrilenii foloseau tabletele la școală, în 2009 în România nu exista nici cabinet de informatică în toate școlile. Acum am reușit într-o proporție mare să ne aliniem cerințelor învățământului internațional, prin programele și schimburile de experiență la care România a participat în ultimii ani. Cred că mai avem un drum destul de lung de parcurs până la atingerea obiectivului final. În plus, nu prea mai exită conceptul de colegialitate între profesori, este mult individualism.

Menirea mea este să îi înțeleg, nu doar să îi ascult, să descifrez mesajul care stă in spatele rebeliunii unui nu vreau” vehement, sau chiar a banalei replici mi-am uitat caietul acasă”

– Care a fost cea mai crispantă situație cu elevii?
Situații crispante nu am avut, dar au fost momente în care nu am știut cum să reacționez, în special cu cei mai mici. Ei sunt cei care își doresc să fie mereu în centrul atenției și de acolo apar destul de multe „drame”, dacă aș putea să le numesc așa. La începutul fiecărui an școlar îmi întreb elevii ce înseamnă pentru ei un profesor bun. Am un sertar plin cu răspunsuri care mai de care mai haioase, însă unul primează: „să ne asculte”. Atât copiii, cât și adolescenții îsi doresc să creeze o legătură cu profesorul lor, de aceea majoritatea încearcă să ne atragă atenția în moduri diverse. Menirea mea este să îi înțeleg, nu doar să îi ascult, să descifrez mesajul care stă in spatele rebeliunii unui „nu vreau” vehement, sau chiar a banalei replici „mi-am uitat caietul acasă”.  Există un limbaj pe care noi trebuie să îl înțelegem. Într-o oarecare măsură elevii noștri vor să gândim ca ei și să ne comportăm ca adulții, dar să le înțelegem lumea. Pe de altă parte, vor să vadă un profesor învățând alături de ei, nu doar predând. Toate acestea sunt cruciale în stabilirea unei relații cu elevii, relație fără de care nu putem să avem reușite școlare nici noi, nici ei. Așa am reușit să înțeleg că partea emoțională joacă un rol decisiv în managementul clasei și că de felul în care îmi gestionez elevii, cu tot cu emoțiile și provocările lor, depinde și procesul de predare-învătare.

Cât de amplu este fenomenul bullying-ului în școli?
În ceea ce privește bullying-ul, el a existat mereu, chiar și când eram eu în școală. Pe vremea aceea le numeam răutăți și erau rezolvate foarte ușor prin scăderea notei la purtare și printr-o bătaie zdravănă primită de la părinți. Astăzi a căpătat forme verbale, fizice, sociale, iar cyberbullyingul este o nouă formă. Îmi spunea deunăzi o prietena că a fost nevoită să își mute copilul din școala la care mergea pentru ca era atacat verbal zilnic de un grup de fete cool. Asta fiind consecință a faptului că este un copil conștiincios și nu chiulește. Avem multe legi prin care apărăm drepturile copiilor, nu vrem să îi traumatizăm, în schimb nu implementăm niște legi prin care directorii să poată avea control mai mare asupra elevilor instituțiilor pe care le conduc. În afară de scăderea notei la purtare nu se prea poate face mare lucru.

Ce ne facem atunci când se fumează iarbă la colțul școlii?!” 

Ce părere ai de testele antidrog de la începutul cursurilor?
Și cu testele antidrog e cam aceeași poveste. Eu sunt total de acord cu ele, dar ce ne facem atunci când se fumează iarbă la colțul școlii?! În timpul unui chiul sau când portarul este în asentimentul elevilor?! E o bătălie continuă între ceea ce ne dorim să facem, ceea ce putem face și ceea ce suntem lăsați să facem. Din afara instituției este ușor să judecăm, directorul este de vină. Directorul urmează niște legi pe care nu le-a scris el. Părerea mea este că ar trebui introduse cursuri în școală cu persoane specializate, care să expună copiilor adevărata față a substanțelor, a pastilelor, care să îi ducă in centre de dezintoxicare și să le arate ce consecințe sunt. Noi ne bazăm mult pe teorie. Dacă le-am arăta și fața aceea urâta a drogurilor, cu siguranță le-am schimba opinia.

– Financiar, ce îți oferă profesia ta? Ești printre dascălii nemulțumiți de contextele financiare?
Este o meserie de vocație, dar asta nu anulează partea financiară. Ca să îți poți practica meseria cu plăcere este important să ai un venit decent, altfel grijile materiale vor fi reflectate în procesul educațional. Într-adevăr menirea profesorului este de a șlefui spirite și, totodată te îmbogățeste sufletește, însă noi vrem să atragem tineri către această meserie, iar aceasta nu va fi posibil în acest context.

– Ce părere ai despre meditații?
Eu sunt pro meditații într-un cadru organizat și profesional precum centrele de limbi străine. În momentul în care un copil vrea să facă performanță și să își susțină examene are nevoie de pregătire extra, cu profesori instruiți pe această nișă. Cele două ore de engleză incluse în programa școlară nu le sunt de mare ajutor copiilor care vor să plece la studii în străinătate sau care vor să acceseze școli sau licee bilingve. Cumva, în momentul în care ne îndreptăm către această profesie semnăm un pact nescris prin care ne obligăm să oferim tot ce avem mai bun pentru bunăstarea elevilor noștri și ar trebui să ne interzicem singuri încălcarea lui.

– Ce nu se spune niciodată la TV despre sistemul românesc de educație?
Nu se scot în evidență bunele practici, nu se pune accent pe școlile și liceele care crează un context frumos, nu sunt evidențiați profesorii care aduc plus valoare. Noi avem tendința de a ne duce în latura negativă și  tot ceea ce se întâmplă rău în școli capătă dimensiuni colosale în fața ecranului, dar nimeni nu vorbește despre programele extrașcolare, de bursele Erasmus, de concursurile organizate și de rezultatele excepționale ale copiilor sau despre oamenii capabili și extrem de bine pregătiți care au ales să rămână în România și să își practice meseria cu pasiune.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed