Tratatul stipula recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului, autonomia Bulgariei şi autonomia Bosniei şi Herţegovina. De asemenea, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război şi să cedeze patru regiuni din Caucaz.
În ce priveşte România, la articolul 5 al tratatului se preciza recunoaşterea independenţei: ”Sublima Poartă recunoaşte independenţa României şi (…) până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”, conform volumului ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (coord: Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).
Cu toate că recunoştea independenţa României şi în pofida Convenţiei semnate în aprilie 1877 cu guvernul român, Imperiul Rus impune retrocedarea de către România a judeţelor Cahul, Ismail, Bolgrad din sudul Basarabiei, care fuseseră restituite statului român prin Congresul de la Paris din 1856, potrivit volumului ”O Istorie Sinceră a Poporului Român” (Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008). Numeroasele proteste ale guvernului român nu au fost luate în seamă de guvernul rus, însă pe acest fond relaţiile româno-ruse au cunoscut o crescută stare de tensiune, chiar în jurul Bucureştiului au fost dislocate două comandamente de cazaci, iar armata română s-a concentrat în Oltenia, menţionează ”Istoria militară a românilor”. În acest context, România se va alătura celorlalte puteri europene şi vor cere anularea Tratatului preliminar de la San Stefano.
Monarhia austro-ungară şi Anglia, care nu acceptau noua poziţie strategică a Rusiei în Balcani, alături de Franţa şi Germania au cerut organizarea Congresului de pace la Berlin care să pună în discuţie situaţia nou apărută de pe continentul european în urma înfrângerii Imperiului Otoman.
Date fiind interesele lor strategice, marile puteri nu au recunoscut acest tratat care oferea anumite avantaje Imperiului Rus în Balcani şi în perspectivă strategică asupra Strâmtorilor, în acest context fiind decisă organizarea Congresului de pace de la Berlin în vara anului 1878 (1/13 iunie-1/13 iulie), potrivit volumelor ”Istoria românilor: Cu o privire mai largă asupra culturii” (autor: Ion Ţurcanu, Editura Istros, Brăila, 2007) şi ”Istoriei Militare a Românilor”.
