Poartă în continuare bărbi lungi până la piept, ochelari mari de soare şi nişte pălării turtite și, lucru rar întâlnit în lumea asta, continuă să cânte în aceeași formulă de mai bine de 40 de ani. După cum se mândresc ei, tot despre picioare lungi, călătorii şi întâmplări personale (adică sex, maşini, sex, băutură). „That li’l ol’ band from Texas“, cum este cunoscută de fani, se numeşte ZZ Top, iar luna trecută au fost numiţi în mod oficial legendari – au primit premiul „The Living Legend“ în cadrul galei The Classic Rock Roll of Honour, pe baza voturilor cititorilor revistei britanice „Classic Rock Magazine“. Cei trei texani se alătură altor nume mari – la ediţiile precedente, Alice Cooper, Jimmy Page, Ozzy Osbourne sau Iggy Pop au fost omagiaţi pentru că au făcut istorie în muzica rock. Dar de unde vine succesul acestor hirsuţi cu privirea mereu ascunsă în spatele ochelarilor de soare?

Extravaganță. În ciuda popularității sale, ZZ Top a început să primească premii începând cu anii ’80, adică după aproape un deceniu de la fondarea trupei, în 1969. Foști membri ai unor trupe texane de garaj – vocalul și chitaristul Billy Gibbons (Moving Sidewalks, a cântat în deschidere la concertele lui Jimi Hendrix), percuționistul Frank Beard și basistul Dusty Hill (American Blues) au format ZZ Top, o trupă de blues‑rock cu o muzică puternică, profundă și sentimentală. În anii ’70 au devenit o atracție uriașă prin concertele lor, iar albume ca „Tres Hombres“, din 1973, i‑au adus în atenția americanilor și „i‑au făcut staruri“, potrivit revistei „AllMusic“. „The Worldwide Texas Tour“, din 1976–’78, „una dintre cele mai mari nebunii din istoria rockului“, după „The Guardian“, i‑a plasat definitiv în imageria rock, grație ideilor extravagante pentru vremea aceea: pe scena lor apăreau șerpi, bivoli, cactuși.
Tot în anii ’80, cei trei texani au devenit cunoscuți și pe plan internațional: în aprilie 1980, ZZ Top a avut prima apariție în Europa, în cadrul unui show de televiziune german, „Rockpalast“. Este perioada în care au lansat albumele cu cele mai spectaculoase vânzări – „Eliminator“, din 1983, s‑a vândut în peste 10 milioane de exemplare, iar videoclipurile unor piese de pe album au câștigat două MTV Video Music Awards: „Legs“, la categoria cel mai bun video aparținând unei trupe, iar „Sharp Dressed Man“, pentru cea mai bună regie.

Obsesii. „Faptul că ZZ Top este o trupă cu idei le‑ar putea părea unora ridicol“, scrie „The Guardian“. Dar „ZZ Top este în fond un proiect de artă modernă absurdă, al cărui mediu este măsura 12 (cea mai cunoscută progresie armonică în muzica de blues – n.r.)“, continuă articolul ce face referire, pe de o parte, la rădăcinile trupei – primele două albume, „ZZ Top’s First Album“ (1971) și „Rio Grande Mud“ (1972), sunt dominate de sounduri blues –, iar, pe de altă parte, la gustul trupei pentru absurd. Un absurd care se traduce prin obsesia față de efemerul culturii pop americane: ochelarii de soare pe care aceștia îi poartă (au un single celebru, „Cheap Sunglasses“, 1979); costumele de scenă trase la indigo (cel puțin cele ale bărboșilor Billy Gibbons și Dusty Hill, singurul fără barbă fiind Frank Beard, al cărui nume, culmea, chiar „barbă“ înseamnă); muzica lor care a asimilat, începând cu „Degüello“ din 1979, influențele new wave, punk și chiar hip hop; „concepția lor suprarealistă despre lume“ – întrebați de ce albumul „Eliminator“, din 1983, a fost prima lor înregistrare fără nume spaniol, Gibbons a răspuns că de fapt numele inițial fusese „El Iminator“.

Meserie. Grație promovării pe MTV a videoclipurilor unor piese de pe „Eliminator“ precum „Legs“, „TV Dinners“, „Gimme All Your Lovin’“ și „Sharp Dressed Man“ – ce foloseau cam aceeași for­mulă, cu trupa conducând un Ford coupé vișiniu din 1933 – cei trei au devenit iconuri MTV. „Timpul, succesul și MTV‑ul i‑au schimbat întru totul pe cei de la ZZ Top“, scriu cei de la people.com. Ca urmare, un număr uriaș de fani noi au început să cumpere albumul care a rămas în topurile muzicale mai bine de trei ani și jumătate, potrivit „The Rolling Stone“.

Evident, nu doar imaginea lor a făcut ca ZZ Top să fie una din cele mai bune trupe de blues‑rock, ci și faptul că sunt foarte buni instrumentiști. Frank este un toboșar de neegalat; Hill are o abilitate nemaipomenită de a cânta nu doar la bas, ci și la clape, chitară, saxofon, clarinet; Gibbons are o voce de bas ce acoperă una dintre cele mai largi game din muzica rock şi este „unul dintre cei mai buni chitariști de blues‑rock pe care i‑a dat vreodată Texasul“, scrie „The Rolling Stone“. Legenda spune că însuşi Jimi Hendrix a afirmat că Billy Gibbons este chitaristul său favorit şi i‑a făcut cadou o chitară electrică Fender Stratocaster – una celebră, de culoare roz.

Originalitate. Albumul „Degüello“, din 1979, cu influenţe punk şi new wave, a venit după o perioadă de pauză, în care fiecare membru al trioului a călătorit în altă direcţie. La reunire, cei doi chitarişti erau să nu se recunoască din cauza bărbilor hirsute – doar toboşarul Beard era bine ras, ba renunţase şi la obişnuita lui mustaţă. Dacă la nivelul imaginii ZZ Top nu a mai schimbat nimic esenţial de atunci, din punct de vedere muzical a continuat să se reinventeze. În anii ’80, când multe trupe rock ce prosperaseră în anii ’70 au decăzut, ZZ Top a ținut pasul cu o audiență mereu în schimbare. Albumul „El Loco“, din 1981, este semnificativ în acest sens datorită folosirii sintetizatorului și a unor efecte electronice neobișnuite.

Albumele de studio din cursul anilor ’90 nu au atins succesul comercial din anii ’80, dar materiale ca „Afterburner“, din 1995, ce îmbină şi ritmuri electro, demonstrează gustul lor pentru experiment. La fel şi în prezent. „La Futura“, din septembrie 2012, este considerat primul material de la „Eliminator“ încoace care sună a ZZ Top clasic și în același timp al naibii de modern, grație inflexiunilor hip hop. Piesa de deschidere, „I Gotsta Get Paid“, ce apare pe coloana sonoră a filmului SF „Battleship“, este inspirată de o piesă cult: „25 Lighters“ a lui DJ DMD, Lil’ Keke și Fat Pat a răsunat prima oară acum 15 ani în ghetourile afroamericane din Houston („lighters“ pot fi brichete ieftine umplute cu droguri sau arme, în argou).

Fidelitate. Oricât de mult s‑au rein­ventat în cei peste 40 de ani de existență, ZZ Top au rămas întotdeauna fideli bluesului pe care l‑au susținut prin toate mijloacele – cel mai vizibil exemplu este poate acela de a fi realizat, dintr‑o grindă scoasă din căsuţa de lemn din Clarksdale în care s‑a născut Muddy Waters (bluesman american considerat „părintele bluesului modern din Chicago“), o chitară pe care au numit‑o „Muddywood“. Fideli au rămas și publicului în fața căruia se prezintă în continuare la cele mai înalte standarde. Dar și propriei imagini excentrice, cu faţa acoperită de bărbi hirsute, ochelari negri și pălării Stetson.

Istorie de legende

ZZ Top a lansat, până acum, 15 albume de studio, a devenit subiectul a 15 cărți, a fost introdusă în Rock and Roll Hall of Fame (în 2004) şi a rămas foarte legată de Houston, Texas.

1. Pe ecran. În afară de proiectele lor muzicale, cei trei ZZ Top au făcut parte și din proiecte de televiziune – au apărut în episodul „Gumby with a Pokey“ al serialului „Two and a Half Men“, în 2010, – și de film – au cântat în muzicalul „Mother Goose Rock ‘n’ Rhyme“ şi în „Back to the Future“, partea a III‑a.

2. Pasiuni. Billy Gib­bons pictează și este un colec­țio­nar împătimit – nu doar de artă africană, ci şi de maşini şi motociclete. Este foarte mândru de o chitară Sunburst Les Paul Standard din 1959, botezată de el „Pearly Gates“, şi are atât de multe artefacte încât a fost nevoit să închirieze un depozit în Houston.

3. Rădăcini. Un simbol al legăturii permanente pe care ZZ Top a avut‑o cu muzica blues este muzeul Delta Blues din Clarksdale, Mississippi, înființat în 1979, pe care trupa l‑a susținut financiar. Muzeul – la a cărui inaugurare a fost prezentată chitara „Muddywood“– adăpostește obiecte cu trimitere la muzica blues, printre acestea fiind și potrete cu bluesmeni celebri.

4. Bărbi. În 1984, compania Gillette le‑a oferit lui Billy Gibbons și Dusty Hill un milion de dolari cu condiția ca aceștia să apară într‑o reclamă cu bărbile rase. Cei doi, care nu și‑au mai arătat obrajii încă din 1978, au refuzat.

5. Dorințe. Legenda spune că, impresionat de reacția pe care o stârneau Beatles printre fete, Frank Beard s‑a apucat de cântat la tobe doar pentru a impresiona audiența feminină. Ca și Gibbons, Frank adoră mașinile, în special marca Ferrari (a participat la curse auto), și este pasionat de golf.