Aceasta era situația Băncii Centrale a României (BNR) la înființarea sa, în aprilie anul 1880. „Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei (60.000 acţiuni) şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Statul deţinea o treime din acţiuni, iar restul de două treimi aparţineau particularilor”, conform istoricului instituției, postat pe site-ul BNR.
Pe 27 februarie 1880, preşedintele Consiliului de Miniştri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naţionale a României, vizând o formulă bazată pe întâlnirea capitalurilor particulare cu încrederea inspirată de stat. La încheierea expunerii de motive aferentă aceastei legi, exista următoarea apreciere: „posteritatea va lua cu recunoştinţă act în analele ei că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei Bănci Naţionale, prin propunerea guvernului conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii şi pe acei care din propunere au făcut o realitate”.
Iniţiatorii proiectului precizau că sistemul organizării şi administrării BNR, principiile constitutive şi mecanismul de funcţionare au fost luate din legea organică a Băncii Naţionale a Belgiei, la fel cum principiile Constituţiei Belgiei din 1830 au stat la baza Constituţiei României din 1866.
Așadar, după înființarea BNR, în schimbul concesionării privilegiului de emisiune de către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca Națională îşi asuma mai multe obligaţii: retragerea din circulaţie, în cel mult patru ani, a biletelor ipotecare; înfiinţarea de sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale țării şi, neapărat, în fiecare reşedinţă de judeţ.
Primele orașe în care a trebuit să se extindă BNR au fost Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova. Totodată, alte obligații ale BNR erau plasarea unei sume, egală cu jumătate din capitalul social vărsat, în efecte publice româneşti, precum și efectuarea fără nicio indemnizaţie a serviciului de casierie pentru stat.
Pentru a limita puterea de decizie a marilor acţionari și, în primul rând, a statului, la Adunarea generală participau acţionarii care deţineau un număr minim de patru acţiuni, echivalente cu un vot. Aceste restricţii permiteau conducerii executive a băncii să aibă un rol important în fixarea coordonatelor politicii monetare şi de credit a instituţiei, se arată în istoricul BNR.
Potrivit informațiilor prezentate pe site-ul instituției, Adunarea generală alegea dintre membrii săi patru directori însărcinaţi cu administrarea băncii şi patru cenzori pentru supravegherea operaţiunilor. Guvernatorul, doi directori şi trei cenzori erau numiţi de guvern. Directorii şi cenzorii numiţi de guvern nu puteau să fie funcţionari publici sau să aparţină corpurilor legiuitoare. În caz de absenţă a guvernatorului, unul dintre directori era numit de către guvern, în fiecare an, viceguvernator. Activităţile curente erau conduse de Consiliul de administraţie, compus din guvernator şi cei şase directori. Consiliul de administraţie şi Consiliul de cenzori formau Consiliul general. Acesta numea Comitetul de scont. Operaţiunile băncii, în special emisiunea biletelor şi scontul, erau supravegheate de un comisar numit de guvern, care avea dreptul să asiste, cu vot consultativ, la toate şedinţele consiliilor şi ale comitetelor din bancă şi să se opună oricărei hotărâri pe care o considera contrară legii, statutelor şi regulamentelor acesteia sau intereselor statului.
