de Pavel Lucescu
După ani de numiri pur mafiote specifice junglei anilor 90-2000, în instituțiile statutului, mai ales cele cu miză mare (Justiție, Economie), s-a trecut, cam de când am intrat în UE, la teatrul prost jucat al ”profesioniștilor și tehnocraților” aleși pe criterii așa zis ”meritocratice”. Condiția minimală: un dosar profesional cât de cât decent, ideal șef de promoție sau ceva cursuri pe-afară cu patină de Harvard.
Dar criteriul ăsta meritocratic de care fac caz mai toți politicienii azi te induce în eroare destul de bine. Pentru că, de fapt, calitatea, alta decât dosarul ”corect”, a celor astfel ajunși pe funcții de decizie, fie și prin concursuri atent gestionate să nu producă surprize, este, în cele mai multe cazuri, nulă.
Cu rare excepții, datorate mai degrabă hazardului, ajung în frunte niște pămpălăi, zeloși și carieriști, obsedați de funcții, buni de băgat în față tocmai pentru că nu emit pretenții. Le e suficient că au ajuns acolo sus, asta e împlinirea lor supremă, everestul vieții lor, olimpul personalității lor fragile. Personaje care n-aveau ce căuta acolo sus nu pentru că n-ar ști meserie, pentru că cel puțin teoretic o știu, ci pentru că, pe lângă alte tare psiho-morale, suferă de rău de înălțime și la prima zdruncinătură clachează și vomită pe bunul simț.
Asta se întâmplă pentru că, păstrând doar aparențele de care vorbeam mai sus, cele de dosar decent, selecția se face în realitate tot după cum îi șoptește Șefului unul sau altul de prin bula lui, asta în cel mai bun caz, sau după lista scurtă venită de la partid sau, în cel mai de-a dreptul prost caz, după ce primește nominal direct de la șeful de partid. Iar ce vine de la partid, chiar nu e niciodată pe bază de alt merit decisive decât obediența. Toate astea. păstrând, bineînțeles, toate aparențele unei desemnări legale, inclusiv concurs, dacă e cazul.
Horodniceanu, păcăliciul ex-boss-DIICOT, cu aere de ”știi cine sunt eu?” în fața celor de la talpa sistemului, avea toate datele aparente ale unui personaj de bună factură. La vârful DIICOT a ajuns în 2015, în timpul guvernării Ponta, numit de Iohannis după arestarea Alinei Bica. Dar desemnarea lui a fost făcută de ministrul pesedist de-atunci, Robert Cazanciuc, amic vechi de-al lui Ponta. Dosarul profesional al lui Horodniceanu e mai degrabă modest. Absolvent de particulară, apoi șefuleț pe la Iași, nimic răsunător în meserie. Date care trimit mai degrabă către un carierist care știe să tragă sfori, decât la vreun Cattani de Bahlui.
Se remarcase însă mai târziu ca opozant la politica toxică pe Justiție dusă de defunctul regim Dragnea, motiv suficient să intre pe orice listă de ”băieți buni” care să-l propulseze spre noi culmi. Așa ajunge apoi în forul suprem, membru în CSM, iar anul ăsta e ales chiar vicepreședinte. La șefia DIICOT nu a lăsat însă nicio urmă memorabilă, dacă excludem unele incidente penibile cu traficanți și trafic de droguri. Dar avea deja eticheta pusă: e de-al nostru, e din lumea noastră bună. Uite-așa, doar pentru că n-a dat în cap la nimeni, aparent n-a furat și, mai ales, a fost cuminte. Doar că la prima ”provocare” a vieții, a dat cu mucii în fasole.
Așadar, bun venit în lumea rarefiată a meritocrației cu damf de prostie îngâmfată.
