Draco (sau Dracon) a fost stindardul de luptă al dacilor, al costobocilor și tyrageților de pe actualul teritoriu al Moldovei precum și a daco-tracilor moesi de la sud de Dunăre.

Avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de balaur, confecționat din material textil sau din piele care se umfla în bătaia vântului iscând un zgomot care imita urletul lupilor îngrozind dușmanul și alcătuia o flamură serpentiformă orizontală.

Capul de lup, cu gura deschisă, făcut din bronz sau argint, era fixat cu gâtul într-o prăjină. Printr-un ingenios sistem interior, sub acțiunea curenților de aer, stindardul dac producea un șuierat puternic, ce avea ca efect îmbărbătarea luptătorilor proprii și panicarea celor inamici. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet.

Atestarea certă a acestui stindard în legătură cu dacii se află în peste 20 de imagini sculptate pe unele metope ale Columnei lui Traian, în special în scenele de luptă, în preajma unor fortificații dacice sau a unor căpetenii de rang înalt din rândul dacilor. În cel puțin două cazuri, reprezentarea stindardului pe Columnă este legată și de reprezentarea lui Decebal. Reprezentări ale stindardului dacilor apar și printre prăzile de război sculptate la baza Columnei.

Potrivit cercetătoarei Domniţa Raţiu, din Braşov, cultul „Cavalerului Danubian” a răspândit credinţa în bine, dreptate şi adevăr, credinţă pe care pe care strămoşii noştri au purtat-o pe unde i-a dus soarta. S-au descoperit pe actualul teritoriu al ţării noastre 32 de reprezentări pe piatră şi metal ale acestui cavaler, iar alte 48 de astfel de mărturii există în Panonia, 27 în sudul Dunării, 6 în Italia, 1 în Austria – provincia Noricum şi una pe teritoriul Marii Britanii, la Chester. „Cavalerul trac este reprezentat deseori purtând stindardul de lupta geto-dac, şarpele cu cap de lup. Scrierile multor autori antici au evocat iscusinţa călăreţilor geto-daci şi valoarea deosebită a cailor lor. Geto-dacii aveau «cai învăţaţi» cu lupta, cai «care muşcă din duşmani» cum se aminteşte prin balade. Ne putem mândri că strămoşii noştri au fost deosebit de viteji. Se avântau în luptă crezându-se nemuritori”, a spus Domniţa Raţiu pentru Adevărul.

Chiar şi poetul Ovidiu a fost impresionat de ţăranul geto-dac care „cu o mână ară, cu cealaltă ţine arma”, vestita sicade, care romanii se temeau cel mai mult pentru că putea despica un coif şi pe care au numit-o „Falx dacica”.

Simbolurile steagului de luptă

Şarpele ieşit din apele primordiale a fost hărăzit să ocrotească spiritul sacru al neamului, dar şi al locuinţei sedentarului (şarpele casei), duhul apărător.

Lupul apare ca totem în reprezentările strămoşilor noştri încă din neolitic, cum ar fi lupul de la Cârlomăneşti, judeţul Buzău. O etapă şi o probă în iniţierea unui tânăr dac era să meargă în pădure printre lupi, să reziste acolo şi să-şi aleagă un lup cu care să se întovărăşească. De aceea purtau cu ei în luptă spiritul lupului prieten însufleţitor. Acesta este şi motivul petru care daci au fost numiţi de către neamurile străine daoi, dahi, oameni lup „Steagul de luptă, mândria oastei, era încredinţat unui tânăr cu calităţi deosebite care-l păstra cu străşnicie cât timp era apt de luptă. Steagul nu avea lungimea mai mare decât a prăjinii care îl purta. Acesta era constituit dintr-un cap de lup, realizat din bronz sau argint, fixat pe o prăjină, continuat de un material textil, cu forma unui corp de balaur sau şarpe, care, în bătaia vântului, se umfla producând un şuierat ce avea ca scop intimidarea adversarilor, dar mai ales inducerea unei stări de nervozitate cailor armatei inamice. Steagul indica, de asemenea, direcţia vântului, aspect deloc de neglijat în luptă”, ne explică cercetătoarea braşoveană.

J. C. N. Coulston optează asupra originii asiaticece a acestui tip de stindard. Odată cu
pătrunderea sarmaţilor la nordul Dunării, poate a fost transmisă dacilor, fiind, în opinia
autorului, prima populaţie sedentară care foloseşte acest tip de stindard. Rămâne relativ
neclară originea acestui însemn la daci. După G. Florea „este posibil ca unele tradiţii
iconografice mai vechi să facă aluzie la o fiinţă fantastică cu o morfologie hibridă care să
amintească de dragonul dacic de pe Columnă”. Un şarpe cu un cap prevăzut cu urechi apare pe una dintre cnemidele de la Agighiol. Altă imagine asemenătoare, dar prevăzută cu aripi, se află pe cnemida de la Vraca, iar pe obrăzarul stâng al coifului stâng de la Băiceni este prevăzut motivul care înfăţişează doi dragoni cu capete de mamifere, aflaţi în poziţie
afrontată. De asemenea, el apare incizat şi pe un fragment ceramic descoperit la Budureasca (jud. Prahova).

Aceste imagini apar pe piese datate în secolele IV-III î. d. Hr., reapărând însă, ca
multe alte motive, şi în secolele I î. d. Hr. – I d. Hr., referindu-se, probabil, la aceeaşi fiinţă
fabuloasă. Pe două dintre plăcuţele de la Lupu sunt înfăţişaţi ofidieni de mari dimensiuni, cu
corpul tratat sub formă torsionată şi cu capul redat frontal; ei nu reprezintă şerpi obişnuiţi,
fapt ce reiese clar comparând cu imaginile acestor târâtoare înfăţişate pe celelalte două
plăcuţe pe care sunt asociaţi şerpii cu vulturii. Pe „medalionul” central al scutului votiv de
la Piatra Roşie, în partea superioară se află o imagine ce înfăţişează acelaşi corp de ofidian
torsionat care poartă un cap, greu de identificat însă, relief pus în legătură cu alcătuirea
fabuloasă de pe plăcuţele de la Lupu.

Evoluţia „dracului” în timp

Trecerea de la vechiul cult la religia creştină aruncă anatema asupra cuvântului drac, în încercarea de a schimba mentalitatea de luptător a geto-dacului, de a-l îmblânzi, de a-l supune. Simbolul călăreţului get-dac care poartă spre biruinţă steagul-balaur este transformat în iconografia creştină în Sfântul Gheorghe, şi el sfânt militar, care de data asta nu mai flutură balaurul steag spre a înspăimânta pe duşmani, ci străpunge cu suliţa balaurul aflat la picioarele calului. Semn că noua religie a învins. „La noi dracul nu e chiar atât de negru, are o mamă şi fraţi, te poţi face chiar frate cu el ca să treci puntea, ca să reuşeşti faci pe dracu în patru. Se spune, deseori cu admiraţie «un drac de fată» sau «un drac de copil». Oamenii îi pot trimite prin înjurătură obiecte sau vietăţi. Este invocat de vrăjitoare şi alungat de descântătoare. Poate fi deci mai mult sau mai puţin negru. În legendele noastre Dracul a fost la început frate cu Dumnezeu, contribuind la zidirea Pământului şi la Facerea Lumii. Este puternic, dar mai puţin inteligent decât Dumnezeu. Face mereu lucrurile anapoda. Creaţiile lui realizate greşit sunt uneori preluate de Dumnezeu care le dă întrebuinţarea cuvenită sau dracul chiar îi dă idei lui Dumnezeu. Dracul construieşte cârciuma, Dumnezeu construieşte Biserica. Dracul face capra, Dumnezeu, oaia. Dracul inventează tutunul şi ţuica. Dumnezeu, tămâia şi smirna. Zicalele noastre vechi de când lumea mai păstrează încă amintirea steagului sub care au s-au luptat strămoşii, cum ar fi: «A făcut pe dracul ghem». Asta înseamnă că draconianului îi era ruşine să se întoarcă acasă învins dintr-o bătălie şi de aceea rula steagul şi-l băga în sân. Sau «E dracul gol», putând să însemne că omul reuşeşte să treacă peste orice obstacol şi învinge mereu, ca steagul strămoşesc fluturând biruitor”, îşi încheie Domniţa Raţiu explicaţiile privind istoria stagului de luptă al dacilor.