Răposatul Richard Holbrooke, trimisul special al administraţiei Obama în Afganistan şi Pakistan, avea multe virtuţi ca diplomat, dar tactul nu se număra printre ele. Felul în care şi‑a descris teatrul de operaţiuni, ca „AfPak“, i‑a înfuriat pe pakistanezi, care voiau ca americanii să le trateze ţara ca pe un aliat sofisticat şi puternic, demn de atenţie prin sine însuşi, nu un biet sufix al adunării de triburi feudale de alături. Dar nu acesta a fost singurul motiv pentru care îmbinarea a fost nefericită. Ea a încurajat o tendinţă uşor de înţeles a americanilor – formată după ocupaţia sovietică din Afganistan, războiul împotriva talibanilor şi acum moartea lui Osama bin Laden –, de a‑i privi pe pakistanezi în contextul luptei de la graniţa lor de nord‑vest, ignorând astfel sursa majorităţii problemelor acestei ţări, inclusiv terorismul: relaţiile tulburi cu vecinul său din Est.
Moarte şi divizare.
Graniţa dintre India şi Pakistan a însemnat o împărţire sângeroasă, făcută în 1947, care a dus la moartea a sute de mii de oameni; mai mult de 15.000 au murit în trei războaie şi 25 de ani de lupte pentru un gheţar; 40.000 – 100.000 (depinde pe cine întrebi) au murit în insurgenţa din provincia Kashmir, teritoriu disputat de cele două state. Care sunt acum dotate şi cu armament nuclear.
Vărsarea de sânge pentru o linie de frontieră nu este singura măsură a pagubelor pe care le provoacă această relaţie otrăvită. În India, ea exacerbează dihonia dintre musulmani şi hinduşi. Dar Pakistanul a fost cel mai rău afectat. Frica şi ura faţă de India au distorsionat felul în care priveşte această ţară lumea şi politicile ei. Să ignori acest fapt – aşa cum pare să o facă din nou Occidentul – este o greşeală imensă, mai ales că un acord nu este chiar imposibil de realizat.
Obsesia Pakistanului pentru India este păgubitoare în trei feluri pentru Islamabad. În primul rând, a dat prea multă putere generalilor săi. Armata pakistaneză, cu 550.000 de oameni, este prea mică pentru cea de 1,1 milioane a Indiei, dar prea mare pentru Pakistan. Forţele armate înghit 16% din bugetul guvernamental, în timp ce educaţia primeşte 1,2%. Pentru că forţele armate sunt puternice, guvernul este slab. Iar intervenţiile frecvente ale soldaţilor în politica pakistaneză exacerbează acest dezechilibru şi subminează democraţia.
În al doilea rând, a decis modul în care a abordat Afganistanul. În anii ’90, Pakistanul a ajutat la crearea talibanilor şi pentru că astfel submina aliaţii Indiei din nordul Afganistanului. Deşi s‑a angajat să lupte împotriva talibanilor după 11 septembrie 2001, Pakistanul a continuat să‑i protejeze pe unii dintre ei, ca antidot la influenţa Indiei în Afganistan.
În al treilea rând, a transformat‑o într‑o ţară ce adăposteşte terorismul islamist – în special Lashkar‑e-Taiba (LeT), o organizaţie cu baza în Punjab al cărei scop este să atace India. După ce LeT a atacat parlamentul indian în decembrie 2001, Pakistanul a interzis mişcarea, dar aceasta a supravieţuit – fie (aşa cum pretinde Islamabadul) pentru că s‑a dezvoltat prea mult ca să poată fi zdrobită, fie (aşa cum suspectează indienii) pentru că forţele armate pakistaneze continuă să o ajute pe ascuns. În ambele situaţii, India nu este singura victimă a acestei politici criminale şi stupide: terorismul din interiorul Pakistanului este alimentat de grupuri desprinse din LeT – şi devine global.
Citește în MONEY EXPRESS mai mult despre cea mai periculoasă graniță din lume
