CHRISTIAN RUDIK: „În pandemie cred că s-a făcut mai mult concurs de gătit decât concurs de citit”

0

Există oameni care pot ține timpul în loc, să te poarte prin istoria muzicii atât de firesc încât mă întreb când au putut culege atâta erudiție. Sunt puțini cei precum Christian Rudik, Managerul Operei Naționale Române din Timișoara. Câteva ore au zburat și nici nu am simțit când! O parte din Timp o păstrez pe reportofon și o citiți acum. Cealaltă parte mă îmbogățește pe mine, așa cum se întâmplă la fiecare discuție cu el!

 

Ne reîntâlnim în mai 2022. Cum arată „noua libertate” pentru managerul Operei Naționale din Timișoara?
Lumea artistică e scuturată, zdruncinată. Când aveam un strop de speranță, când se vedea luminița de la capătul tunelului – fiind la coada unei pandemii, ne confruntăm cu un război în vecinătate. Se pare că oamenii nu învață din istorie… rănile traumelor pandemiei oricum nu s-au închis, sperăm că luna septembrie nu o să ne aducă din nou probleme. Pe acest război îl considerăm acum ca în primele zile ale pandemiei – undeva departe, în China, în Wuhan. Și atunci consecințele au ajuns zguduitor de rapid și aici. Probabil că va trebui să învățăm să trăim cu ele. Mie termenul manager” nu îmi prea place, prefer „director general”… Pot să spun că nava care se numește Opera Națională Română din Timișoara, nava din al cărei echipaj fac parte parcă de când mă știu s-a născut în condiții foarte grele. S-a născut printr-un decret al suveranului care tocmai era obligat de către hidra bolșevică să se îndrepte către un exil forțat. A ales-o directoare pe una dintre marile doamne ale scenei internaționale, Aca de Barbu, româncă cu sentimente profunde naționale pe care și le-a manifestat în timpul unui guvern proletar, în timpul Guvernului Groza. A fost o navă” care de la început nu a avut vântul în pupa și nu a fost pe ape line. A trecut prin acea perioadă în care instituțiile de artă se numeau instituții-propagandă. I-au fost alături și minți luminate ca ale maestrului Boboc, Mircea Popa – mare dirijor român care a venit apoi la București și a murit în timpul repetițiilor de Oedipe”. Subit. Pregătind Oedipeul” Acela, cu Ohanesian. Primii soliști, primii artiști, primi balerini, prima echipă tehnică, primul cor al Operei Naționale Române Timișoara au fost un echipaj venit din toate direcțiile și din toate păturile sociale. Această corabie” fluctuat nec mergitur… lovită de talazuri, nu se scufundă. Asemuirea aceasta i se potrivește navei numită Operă de când există genul, de patru sute și ceva de ani – suntem la al cincea secol al existenței Bătrânei Doamne. Bătrâna Doamnă a supraviețuit tuturor vicisitudinilor și sperăm că și acestora ale timpului nostru.

– De curând a fost sărbătoare pe scena voastră. S-au împlinit 75 de ani de la primul spectacol la Opera Națională Română Timișoara. Ați sărbătorit, ca un arc peste timp, cu „Aida”, primul titlu care deschidea cortina în 1947. A fost așa cum ți-ai dorit?
A fost. Din unele puncte de vedere a fost mult mai bine decât aș fi visat. Am o distribuție a Casei absolut excelentă. Dar fiind moment jubiliar, am recurs la prietenii personale mai ales cu Željko Lucic – care este un erou – numai bartitonii se pot lăuda între ei, (n.r. – râde) – al scenei și a venit tocmai de la Metropolitan Opera New York, unde a cântat Scarpia. Ultimul Rigoletto” l-a cântat la Paris. Un artist solid dar fin, un artist care umblă la filigran și la giuvaerul profesiei. Celia Costea – una dintre cele mai bune artiste românce care cântă Aida. Ramona Zaharia în chip de Amneris, pe care publicul timișorean a adorat-o în Carmen”, mai ales, și care a plecat de pe scena noastră către lumea mare. Și Teodor Ilincăi. A dirijat David Crescenzi care timp de 14 ani a dirijat foarte mult la Timișoara. Oaspeții s-au simțit acasă. Noi suntem totuși un teatru sărac în comparație cu Linz, cu Graz, cu Hamburg. Și să ai asemenea distribuție într-un teatru cu acest buget… se poate contrui doar pe mândrie și pe calitate pe care trebuie să o promiți, să o oferi și să o păstrezi. Să fie o onoare pentru ei că vin la Timișoara.

Să lămurim această prietenie. Aceste nume valoroase vin pentru că v-ați întâlnit în cariera ta artistică, pentru tradiția Operei sau pentru că Timișoara e mai aproape de Viena decât de București?
Poate că pentru toate aceste motive, la un loc. Toți artiștii pe care i-am adus către Casă sunt Oameni. Ovidiu Matei Iancu s-a angajat la noi. Recent. Dragoș Buhagiar e angajat la Opera Română din Timișoara. E rara avis ca între mari artiști să găsești și mari oameni. El, Dragoș Buhagiar, este un artist covârșitor și rămâne un mare om. Eram manager interimar și nu am avut bani să-l plătesc pentru o producție. Pentru că prețul lui Buhagiar nu l-am putut plăti atunci și nu l-aș putea plăti nici acum. Atunci l-am angajat, spunându-i că nu e sigur că voi câștiga eu concursul pentru postul de manager. A spus că în cazul în care nu voi fi eu director, își dă demisia.

– De ce marele Buhagiar s-a angajat la Timișoara? De vreme ce îi place libertatea, atât cea artistică, cât și cea… geografică?
Încerc să dau senzația de acasă” și, cu siguranță legătura mea cu Dragoș, cu Ovidiu Matei Iancu, cu Silviu Purcărete, cu Cosmin Ifrim, Alexandru Moisiu – care s-a întors de la Viena, cu Paula Iancic, cu Șerban Vasile a fost bazată pe relația mea artistică anterioară cu ei. Aceștia sunt achizițiile cele mai importante ale Casei noastre. Ne-am respectat ca artiști dintotdeauna. Nimic mai mult.

 

– Ai prietenii internaţionale. Gândești în română sau în germană? Ce limbi vorbești?
Gândesc în limba pe care o vorbesc, întotdeauna. De aceea am reușit să vorbesc și italiană, și spaniolă. Vorbesc română, germană, italiană, spaniolă, engleză. Am cântat în franceză, franceza e limba în care să îi faci curte unei femei. Dar nu o vorbesc. Se spune așa: cu clerul – latină, la curte – spaniolă, cu femeile – franceză și cu dușmanii – germană”. Ei, la mine nu e chiar așa.

 

 

Am sărit etape, toată viața mea”

 

– Mulți dintre oamenii prezentului nu mai simt în nuanțe. Un „ok” acoperă aproape orice. Te simți înțeles astăzi, tu cel atât de profund printr-o lume în care superficialitatea e comodă?
Goethe spunea cine nu cunoaște limbi străine, nu știe nimic de s-apropie”. Umbli mult mai nuanțat și mai cu grijă cu bunul cultural care se numește limba ta” când o cunoști și pe alta. Pe mine mă irită îngrozitor, absolut îngrozitor cum se face mișto adesea, bășcălie, de o limbă a altuia pe care tu nu o posezi. E o impertinență – ca și când ți-aș poci numele. Dacă o știi, fii în stare să provoci umor de limbaj în limba aceea. Abia atunci o cunoşti. În scris, formulările mele sunt adesea lungi, cu fraze nietzscheene de jumătate de pagină, deci da, o amprentă a culturii germane se pune, mai ales că am citit covâșitor în limba germană. Dar când am învățat italiană, spaniolă, am citit literatură în limba aceea – literatura lor.

– Cum este relația ta cu Timpul? Când citești, iubești, calatorești, cânti, ești manager în 24 de ore?
E întrebarea pe care i-o pun eu lui Dragoș Buhagiar – când mai trăiește? El fiind permanent pe drum și permanent febril.

– Dar tu trăiești în toate aceste ipostaze!
Poate că le-am făcut pe toate la timpul lor. De fapt, le-am făcut mult prea repede pe toate. Am sărit etape, toată viața mea. Toată viața am sărit etape și nu-mi pare rău.

– Ești mai degrabă un alergător în curse cu obstacole decât un maratonist?
Să știi că n-am avut vreodată o strategie cu viața mea. Ieri a trecut, mâine nu e foarte sigur, astăzi e momentul și.. să plănuim mai mult decât mâine… cu siguranță dumnezeirea râde de noi.

– Însă în zona culturala… plănuiești.
Doar acolo am strategii.

 

Arta bugetată este aici pentru a raspândi Cultură”

 

– Apropo de strategii – o instituție de cultură trebuie să aducă profit sau trebuie sa educe din mărinimie subvenționată?
Arta bugetată este aici pentru a răspândi Cultură în popor, nu pentru specialiști și nu pentru o anumită upperclass. Upperclass fals. Upperclass nu se măsoară doar în bani, se măsoară și în educație și știm foarte bine că aristocrația înaltă, familiile bune” se trezesc la patru jumătate dimineața și urmează școli militare. Deci arta este aici pentru toată lumea. Marile adevăruri sunt paradoxale. Absolut socialist, din partea mea: arta este pentru tot omul și cu atât mai mult cu cât din păturile flămânde se nasc marii artiști. Sunt de acord ca arta bugetată să fie răspândită cât se poate de mult, ideea e să nu o joci cu sala goală. Ideea e nu să ai vândute 200 de bilete scumpe pentru aceiași bogătași care nu știu cu cât devotament vin să consume un bun cultural. Cu toate că nu suntem muzică de consum… opera prin excelență este un dans al muzelor în jurul Zeului Apollo, disputându-și în permanență supremația. Chiar Cuvântul cu Sunetul își dispută supremația, alături de arta plastică, machiaj, arhitectură, pictură – toate sunt acolo, dar sigur că vântul din pânzele acestei corăbii a Operei rămâne vocea umană frumoasă. Da, arta e pentru toată lumea.

– Și arta fină se poate face în România? Înainte, când granițele (cel puțin ale Europei) se simțeau, artiștii români valoroși cântau mai mult acasă. Acum e o provocare să reușești să aduci acasă un român care face carieră internațională.
Ne lovim de o problemă economică. Sigur că ține de mentalitate și de cultivare. Faptul că noi facem conferințe muzicale pentru copii și pentru tineri denotă o problemă în activitatea colegilor mei care au absolvit pedagogie. Noi umplem o nișă care este virană de 30 de ani încoace. Cu tot respectul pentru colegii mei, nu știu cum se întâmplă orele de muzică și nu știu cum reușesc să le vorbească acelor copii, să-i lămurească măcar ca atunci când sunt în mașină părinții să nu mute postul de pe cultural, când se aude muzică simfonică. Aici, da, ne deosebim de alte culturi, de alte națiuni, pentru că de 30 de ani încoace s-a făcut cam puțin pentru spirit.

– Aceste grele încercări internaționale au lămurit: Cultura nu este domeniu esențial. Unde ar trebui încadrată?
La omul de cro-magnon unde e cultura? Pe perete. Muzica nu o mai avem, că nu notau. Sigur făceau muzică. Omul este o ființă muzicofilă. Înainte de a avea limbaj articulat, de vreo șapte-opt, maxim zece mii de ani zic paleontofilologii, cu siguranță aveam capacități muzicale pentru că cel mai vechi instrument găsit până acum are 37.000 de ani.

– Deci, la început a fost Muzica.
Vibrația. Acel logos din Evanghelia după Ioan. Acel logos conține vibrația, cu siguranță avea o formă a vibrației. O formă de energie. De cuvântul acesta iarăși fugim că acum tot felul de guru dau lecții de energii. Cu siguranță la început a fost forma aceasta de enegie. Și lumea e o formă de energie, și sunetul e. Deci omul are capacități muzicale. Cultura – când am început să ne deosebim de urangutan, ne-am deosebit prin umor, prin faptul că ne îngropăm morții, că ne gândim la nemurire, că o căutăm și că avem cultură – că ne manifestăm estetic. Mârâim, ne spunem te iubesc într-o anumită melodie, ne adormim copiii, pictăm scenele de vânătoare. Asta e cultura – adică este la ordinea zilei. Tot timpul, tot ce ne înconjoară este cultură sau subcultură sau prost gust.

În pandemie cred că s-a făcut mai mult concurs de gătit decât concurs de citit”

– În perioada de izolare, timpul nu a trecut cumplit și pentru că am avut filme, muzică. Nici nu știu cât de mult și-au dat oamenii seama de importanța acestor „produse”. Din această „cămară a Culturii” am scos conserve. Ar mai fi avut cultura rezerve, dacă perioada disperată ar fi continuat?
Da. Eu sunt mult mai sceptic aici. Am citit mai mult în pandemie?! Mnnu. S-a vândut carte mai mult în pandemie? Îți spun eu – nu.

– De ce?
Nu mă întreba. Probabil pentru că nu se mai citește… în general. Pentru că în pandemie cred că s-a făcut mai mult concurs de gătit decât concurs de citit. Și este o falsă bunăstare.

– Dovadă a ce?
Că pandemia nu ne-a adus nimic bun. Nu ne-a adus absolut nimic bun! Nu ne-a stat gândul la carte. Mie nu mi-a stat, recunosc. Mie nu mi-a stat gândul nici să ascult o operă întreagă. M-am uitat la Met, la acele titluri mai rare.

– Pentru că ești manager și te-a preocupat destinul unei instituții și, implicit, al unor oameni…
Sunt împotriva live streamingului pentru spectacolele de operă. Eu nu-l am pe Brian Large la îndemână care să facă transmisiuni. El se ocupă de streaming-ul premierelor de la Viena, Met, de la Hamburg, Munchen, Covent Garden, Scala, San Carlo. Transmisiunea pentru televiziune este specială. Teatrul de televiziune nu se confundă cu teatrul pe care îl facem în sală. Ei bine, în pandemie am fost nevoiți să dăm înregistrări din arhivă. Arhivele noastre sunt făcute cu mijloace pentru păstrarea înregistrărilor document, nu pentru a le transforma într-un bun cultural aplaudat, cumpărat. În plus, opera prin excelență este un gen care se face în intimitate. Are nevoie și de spectatori, și de emoție împărțită și împărtășită, și de o Casă. Sigur că există operă în aer liber, dar este o excepție. Modus vivendi al teatrului este așa cum l-a inventat opera acum 500 de ani. Înăuntru. În cutia aceea neagră, plină de mister. Din cutia aceea, dacă dai livestreaming, ai riscul să arăți partea care nu te avantajează.

– Inima ta bate mai tare la opera din Timișoara…
Inima mea bate subiectiv tare la Opera din Timișoara. Sunt copil de filarmonică. Prima mea dragoste a fost Marea Muzică și aceea pentru mine, arogant fiind la vremea aceea, a fost Arta. Arta care se descrie pe sine însăși. A doua dragoste este, se pare, cea mare – teatrul liric, sub orice forma. Am facut cu mare plăcere operetă.

– În adolescență ai terminat un liceu de matematică-informatică. Și ești artist. Acum, oferă România șanse reale pentru o carieră artistică? Nu doar profesori, ci întregul context… Merită să-ți dai copilul la canto în România?
– Da. Fără discuție, da. Copilul acela în schimb ar trebui să învețe și în alte părți și să vadă și alte orizonturi. Pentru că orizontul văzut de la Iași, Cluj, București, Timișoara, nu va fi niciodată orizontul văzut de la Budapestea, Viena, Munchen, Paris. Un tânăr trebuie să vadă mai multe orizonturi, ca să nu-și pună plafonul singur. Asta am făcut toți.

– Menirea unui artist este să fie veșnic un călător?
În România nu avem open studio serios, la nivel performant. Cred că e imperios necesar ca un tânăr să poată participa la astfel de experiențe. Noi nu am fost învățați să ne luăm auditiile. Noi am fost învățați să fim gladiatori, să funcționăm pe scenă. Puțin carm fără sistem. Eu am absolvit în ˈ95 și pot să spun că tot ce am învățat pentru teatru și pentru viața mea de artist am învățat de la marii dirijori și de la marii regizori, apoi. Totdeauna cu calitatea de invitat – au stat stelele bine în cazul meu – dar am fost călăuzit și volens nolens am fost prins într-un angrenaj care funcționează numai așa. Acel sistem de a fabrica actori-cântăreți nu-l are niemni ideal, dar noi în România îl avem nedezvoltat. Acolo e de umblat urgent. Și trebuie să fii atent și la cei care educă, și la cei care sunt educați. Poate sunt eu rupt de realități, pentru că eu nu predau. Oricum, trebuie evitată plafonarea. La Operă, la Timișoara am adus critici brutali. Danilo Buaretto, de pildă, care nu s-a jenat să disece Festivalul de la Verona. Am lansat invitația ca să văd unde mă aflu și să nu umble cu mănuși, să-mi spună adevărul.

– Există o limită pe care o are Timișoara doar pentru că este în România? În ceea ce privește finețurile artistice?
Da, e de umblat. Dar căpitanul bun știe să conducă și vas de lux de mari dimensiuni, și șalupă.

– Și ce e Opera din Timișoara?
E un vapor de lux, în comparație cu multe altele. Nu merge foarte repede. Greoi, dar merge sigur. Adică merge, nu stă. Da, suntem constrânși de situațiile din România. Sigur, visez la un repertoiu mai altfel. Eu mi-am pus amprenta pe modificarea unor principii – trebuie să subliniem teatralitatea operei. Altfel… ce e provincia? Provincia e ceva în care nu se întâmplă nimic.

– Te consideri managerul unui teatru de operă din provincie?
Nu. Mie îmi place orașul mare, eu sunt născut pe asfalt. Sunt orășean până în măduva oaselor și apăr acest orășean. Timișoara este acum un oraș văduvit de populație urbană. O spun cu toată seriozitatea. Acel orășean care se îmbracă cumva, vorbește cumva, se ridică automat în picioare când apare o doamnă și nu se așază până când nu s-a așezat ea, cel care nu concepe să aibă o țigară în gură și să ofere foc unei doamne… Acel orășean pe care îl întâlneai la galeria de artă, la teatru, la film. Acel orășean îmi lipsește – cel care mergea pe Corso îmbrăcat într-un anume fel. Nu oameni bogați, cei middleclass, cei alfabetizați, mulți.

 

 

„Poți să vii în jeanși la Operă”

 

 

– De ce nu pot să vin în jeanși la Operă?
Poți să vii în jeanși la Operă. Dar nu neapărat în teniși și jeanși rupți și în tricou pătat. S-ar putea să nu ai mai mult decât o pereche de jeanși și atunci relația e altfel. Sigur că te vei duce la Operă cu hainele cu care te-ai duce la biserică sau cu hainele cu care te-ai duce la examen. Adică le pui pe tine pe cele mai bune. Dar s-ar putea să nu ai decât jeanși. Sunt fericit să vină oamenii așa, în cazul acesta.

– Cum se vede linia orizontului de pe scena Operei din Timișoara? Cum e publicul?
Ca oricare altul. O amantă năzuroasă. Trebuie cucerită tot timpul.

– Trăiești cu anxietatea zilei de mâine în ceea ce privește imprevizibilitatea publicului? Poți să-ți urmărești spectacolele?
Nu pot nici să stau în sală, de emoție. Eu am o cursă permanentă între culise și loja centrală. Nu stau niciodată. În loja direcțiunii iarăși nu stau decât să întâmpin oaspeții.

– Care este cel mai frumos loc din Operă?
Nu m-am gândit. Mie îmi place să stau la Balcon II. De acolo pot să văd liniile la balet. Se vede toată orchestra…

Balet. O componentă la care mulți manageri culturali visează.
Ador baletul, dar dragostea nu ajunge pentru ca să faci asta. I-am întrebat pe cei care se pricep. Am folosit din banii de bunuri si servicii pentru colaboratori fără de care nu putem face un spectacol de balet. Neavând bani, i-am rugat și pe Ovidiu Matei Iancu și pe Dragoș Buhagiar să mă ajute să pun la punt un spectacol de balet. Asa a apărut „Baiadera”.

– De ce ai aceste rugăminți? Din orgoliu personal, din datorie față de istoria instituției sau din nebunie frumasă?
Din necesitatea respectului față de acel compartiment care este una din muzele care trebuie să compună instituția care se numește Operă. Nu se poate o horă fără una dintre muze.

– Extrapolând, totuși…
Pentru adevărul scenic. E adevărul suprem. Copilul cu păpușa făurită dintr-o lingură de lemn și o batistă va crede în acel mister mai tare decât în ce spun îi adulții. În acel adevăr cred și eu.

– Ai fost special, încă din copilărie?
Am fost special. Am fost un copil meditativ, retras, foarte timid. Nu mi-a trecut!

– Nu ți-a trecut, deși pe scenă ești…
…anxietate pură sunt. Pentru mine, probabil arta a fost terapie. Am fost un copil tăcut, m-am jucat. Am avut copilărie fericită, absolut fericită.
M-am născut în codul aplicat al bunelor maniere.

– Vorbești de timiditate, tu un om cu prestanță, statură, Înălțime. Ești Mare. Se face liniște când apari.
Nu-s vinovat. Sunt mari paradoxuri. Nici nu caut să elucidez misterele astea. Funcționează

– Cât contează frumsuețea pe senă?
Opa! Frumosul e absolut?! Cam e… Pot să spun că și acolo sunt marile excepții. Joseph Schmidt avea 1,54 m. Nu știu ce să răspund la asta să nu sune arogant – da, contează!

– Există prejudecăți despre femei frumoase care se folosesc de acest artificiu, pentru scurtături. Uneori chiar pentru compromisuri. Există aceste prejudecăți și despre bărbați?
Da. Și nu-s prejudecăți – funcționează multe mai ușor.

– Le-ai ales, le-ai ocolit, le-ai evitat?
Nu le-am folosit.

– Dacă ți s-ar propune să fii managerul altei Opere, ai accepta?
Nu. Nu-mi văd locul în altă parte decât acolo. Nu fiindcă aș fi betonat sau că ar fi cineva etern. Nu m-aș mai muta. Nu m-aș mai mișca. Mi-e dor de Timișoara când plec din ea. În aeroport deja mi-e dor de Timișoara.

– Și, totuși, cât poate fi cineva director?
Mahler, Bing, Ioan Holender, Corneliu Murgu au stat mult. Nu știu ce să spun, depinde de om, dacă face treabă sau nu.

– Care este cel mai frumos compliment profesional pe care l-ai primit de la cineva din sală?
Mesajele care perie orgoliul unui administrator – ca asta suntem, noi, managerii, spun așa: ați făcut Opera vizibilă”. Atunci zici că n-ai trăit degeaba. Când e sincer sentimentul că umpli o necesitate! Nu se compară succesul managerului cu succesul unui monolog de Iago când ai plesnit fa diez-ul. Acea adrenalină nu ți-o dă manageriatul. Dar când vezi că sala strigă Bravo!” e ceva. Pentru ei, nu pentru tine – n-am trăit degeaba.

– Ce faci când nu ești la Operă și când felinele nu-ți invadează partiturile?
Am nevoie de natură. Am nevoie de apă rece. Am nevoie de mișcare mult mai mult decât fac. Cam sunt în Operă. Dar mă duc cu drag la teatru. Aproape cu același drag mă duc la Filarmonică. Cumpăr compulsiv cărți. Nu știu pe câte voi avea timp să le citesc.

 

O vorbă bună poate face mult, o vorbă rea poate face și mai mult”

 

 

– Dacă ai avea buget nelimitat, care este numele pe care l-ai aduce? Un exercițiu de imaginație… cineva scump…
Nimeni nu-i atât de scump încât să nu-l lămuresc eu să vină vreodată. Am gânduri către Angela Gheorghiu, Johnas Kauffman.

– Cât contează culisele?
Contează.

– Ce se spune în culise despre tine?
Nu știu. Că sunt arogant, probabil. Ceea ce nu mi-ar plăcea să aud, aia se spune.

– Influențează culisele numărul de spectacole în care cântă cineva?
O vorbă bună poate face mult, o vorbă rea poate face și mai mult.

– Stai și în culise?
Stau în culise, da, e bine să știi ce se întâmplă. Faptul că pe unele opuri istoria le-a îngropat… nu le-a îngropat degeaba. Faptul că unele au rămas… n-au rămas degeaba! E cumva la fel și cu aceste culise. Sunt valuri care se sparg de navă dar nu o scufundă. Dacă cineva e foarte bun, cândva acest lucru va ieși la suprafață. Dacă cineva ajunge pe o scenă doar prin culise… pilele rămân în culise. Pe scenă stai singur.

 

– Spune-mi despre nevoia de investiții la Timișoara, la Operă.
Vreau un pian bun, aer condiționat, două cazane noi de încălzire, instrumente, basset horn, percuție. Nu vreau… sunt necesare, că acestea pe care le avem acum sunt învechite. Corzi bune, posturi, proiector bun pentru ca și Dragoș Buhagiar să nu lucreze cu plastilină și cu cârpe, să lucreze cu instrumente demne de el.

– În ce măsură se implică mediul privat?
Am bătut prea puțin la ușile acelea pentru că m-am temut dinainte că sunt închise. Neexistând legea sponsorizării care să cointereseze pe cel care sponsorizează, rămâne la rang de cereșeală care poate ușor să alunece în trafic de influență… ceea ce nu îmi place.

– Ești prieten cu angajatii?
Managerul are un braț distanță față de toată lumea. Lipsa de distanță e proletară.

– De ce să venim la Timișoara la un spectacol de Operă?
Avem spectacole care merită atenția publicului. Un spectacol este un bun cultural unic. Unicitatea e fascinantă! Muzica e finită în timp – nu se întamplă a doua oară. La Timișoara am fost mereu pe harta culturală a Europei. Să nu uităm că Mozart s-a cântat în Timișoara la doi ani după ce a murit. Multiculturalitatea zonei – auzi sârbește, germană, maghiară, idiș… acest fapt denotă că Timișoara e un oraș fost imperal dunărean dintr-o regiune foarte specială. Țin la Banatul meu.