State cu zeci sau sute de mii de locuitori au obținut una, două sau chiar trei medalii la aceste Jocuri Olimpice, aproape cât cele patru ale României, țară cu 19 milioane de cetățeni, conform unor cifre ce tot se rostogolesc și care sunt greu credibile. Și chiar dacă mai suntem 14-15 milioane de suflete în țara aceasta tot ar fi puțin pentru potențialul care există. Sportul e în derivă, sportul e în prăpastie și sportul nu ne interesează, deja sunt clișee după care ne ascundem să ne arătăm neputința. Folosesc persoana întâia pentru că mai toți suntem implicați.

Se spune că sportivul trebuie apreciat, indiferent de ce performanțe obține, pentru că muncește din greu. Nu e singurul din țara asta. Dacă el muncește pe rupte, minerul din Valea Jiului ce o face? Sau medicul care tocmai a operat pe creier 15 ore la rând? Sau antreprenorul care duce în spate zeci, sute sau mii de angajați, fără de care crăpăm cu toții sau plecăm după ceilalți 5 milioane compatrioți. Sportivul este parte din societate. E adevărat, este mai expus, dar asta o știe de când se hotărăște să facă sport de performanță. Va fi lăudat, dar va fi și foarte criticat dacă e cazul. Prea multă cocoloșire strică! Ana Maria Popescu, în manifestul său, ne-a cerut să nu mai scriem despre sportivi dacă nu avem ce. Într-o civilizație unde puterea cuvântului e sfântă, nu ar trebui să existe excepții. Ai greșit, ai clacat, ai dat-o în bară, meriți să fii criticat. Credeți că Naomi Osaka, Novak Djokovici sau Simone Billes au fost tratați cu mănuși după contraperformanțele de la aceste Jocuri Olimpice? Cel puțin la Naomi, s-a trecut cu mult peste niște granițe roșii, cu referiri la origine, la culoare pielii etc.

Sportul românesc e bolnav. Scrima n-are sală, dar are argint la Tokyo, canotajul se amestecă printre bărcile beizadelelor sau părinților acestora pe Snagov, tenisul de masă n-are nici el sală, rugby-ul e deposedat de arena lui istorică, handbalul se chiunuie prin străvechea Polivalentă, căci Floreasca nu poate fi luată în discuție, atletismul bâjbâîe prin străvechea arenă de la șosea, și exemplele pot continua. Nu sunt bani, nu există infrastructură… Și sunt orgolii, sunt meciuri între federații, lăsate poate prea libere, și conducerea Ministerului Tineretului și Sportului. Iar pe timpul mandatului actualului mare sportiv Eduard Novak conflictele au ieșit la iveală. Ana Maria Popescu a vorbit, băiatul de la box, Cosmin Gîrleanu, s-a plâns că n-are meciuri, n-are sparing, n-are unde să se antreneze, n-are ce mânca! N-ARE CE MÂNCA!!!! Poftim??? Claudia Nechita, sportiva care a fost la un pas de bronz, nu are cu cine să se lupte pe aici, pentru că antrenorii adversarelor aruncă prosopul în primele secunde ale meciului. Cum să crești dacă nu ai cu cine? Elisabeta Lipă, Doamna canotajului românesc, a reinventat disciplina, dar cu ce efort? Snagovul e laculul tuturor și al nimănui.

Cum colaborează în prezent Ministerul Sportului cu Comitetul Olimpic Român? Cine mai apelează la medicina sportivă? Cine îi mai pregătește pe ”domn profesor” și pe ”doamna profesor”, cu rezultate notabile în anii trecuți dar care azi pedalează în gol? Mai avem antrenori? Și dacă îi avem, îi lăsăm acasă pentru că nu au loc în avionul de Tokyo din varii motive absurde, vezi cazul Mihaelei Melinte. Unde sunt psihologii?, unde e ”mental coach”?, unde este planul B (recent, echipa tehnică a Germaniei de la atletism a fost trimisă acasă de la o competiție din cauza unei toxinfecții alimentare, iar în loc a fost adusă alta, pentru că a existat planul B)?, unde sunt profesioniștii din Ministerul Sportului? unde sunt programele de antrenori? unde… vom ajunge???

Prea am construit statui înainte de termen. Și prea ne închinăm la zei. Dacă ai fost performant în anii 80-90, nu înseamnă că poți fi și în 2021. Că vin Bahamas, Granada, San Marino și mai știu eu ce Burkina Faso să îți arate cum se face o pregătire modernă. Lumea sportului nu stă în loc, doar noi ne îmbătăm cu apă rece și cu performanțele din 1984 de la Los Angeles, atunci când am scos 20 de medalii de aur pentru că statele socialiste nu s-au prezentat în America acea capitalistă.

Nu avem mai nimic și de aceea nu scoatem rezultate. Și dacă sunt condiții? Vin și rezultatele? Nu! Exemplul cel mai elocvent îl constituie contraperformanța de la lupte. Azi noapte, am avut parte de două decepții mari. Alina Vuc și Albert Saritov, pretendenți la medalii, au pierdut fără drept de apel în primul tur. Răzvan Pîrcălabu, președintele federației de lupte, e disperat. Spune că le-a oferit tot ce au cerut, și la Honolulu îi trimitea dacă sportivii voiau… Și nimic! Cine să fie de vină? Stăm și ne plângem neputința, deși am muncit…

Federațiilor li s-a dat independență totală! Adică animalul scos din cușcă și trimis să se descurce singur în natură. Nu au bani, nu au sponsori, au pierdut demult forța internațională, nu au strategie, nu au comisii tehnice de anvergură, nu au suficienți copii și juniori etc. Nu vine mai nimeni din spate dar nici nu mai sunt suficienți ”domn profesor” și ”doamnă profesor” care să îi pregătească. Pe ai noștri îi găsim prin Hong Kong, antrenând echipa de spadă feminin, prin Germania, pe cea de sabie masculin, prin Elveția, pe cea de lupte, prin Japonia, pe cea de caiac canoe etc.  Și probabil în spatele oricărei gimnaste, cu excepția celor din Rusia și China, găsești vreun antrenor român pitit printr-un cotlon de sală.

Și acum vine întrebarea: de unde și până unde au apărut Simona Radiș, Ancuța Bodnar, băieții de argint, David Popovici, Vlad Dascălu și chiar Mihai Cocioran? Ce resort îi împinge să facă performanță? Orice, dar nu un sistem pus la punct în sportul românesc. Fetele și băieții de la canotaj sunt produsul echipei născocite de către Elisabeta Lipă. Antrenorul este adus din Italia pentru că rezultatele scoase cu ai noștri nu au satisfăcut deși România e plină de campioni olimpici și mondiali. La tenis de masă suntem buni în Europa. Dincolo de continent, există o barieră de netrecut și asta s-a observat și la Tokyo: nu te poți bate cu chinezii și cu alte popoare din Asia de Sud-Est. Probabil federația va schimba tactica pentru că bătălia asta surdă crează frustrări. Trebuie mers la chinezi acasă pentru pregătire, sau aduși chinezii în România, evident, tot pentru pregătire.

Probabil numărul medaliilor României la JO de la Tokyo nu va fi mai mare. Singurii sportivi rămași în luptă, băieții de la caiac canoe și sulițașul Alexandru Novac, nu sunt creditați cu șanse mari.

Ne uitam la medalii, și e bine să fie așa. Dar neglijăm performanțele unor sportivi care au venit în afara podiumului. Raluca Strămăturaru a scos un loc 7 la sanie la ultimele JO de iarnă. Loc 7 fabulos, în țara care nu are nicio pistă, nici măcar mai de doamne ajută. Vlad Dacălu a reușit un loc 7 la mountain bike la Tokyo. La 23 de ani și la un sport absent! Un loc obținut pe cheltuiala sa, pe pregătirea sa și pe apartenența la un club din străinătate. Azi noapte, Mihai Cocioran a venit pe locul 24 la proba de 50 de kilometri marș! E la a treia participare la Jocurile Olimpice, la Londra a venit la 36, iar la Rio a abandonat. Ce îl mână pe acest om să facă așa ceva, să intre în cea mai îngrozitoare probă a atletismului? Cine îl bagă vreodată în seamă de la federație sau de la minister? S-a vorbit mult despre David Popovici, un ”băiat care înoată foarte repede”. Nu este nicidecum creația înotului românesc ci a banilor părinților și a cunoștințelor unui antrenor care nu are chip, căci mai nimeni nu a știut de el până de curând. În plus, federația a organizat mai deunăzi campionatele naționale de cadeți și din program au lipsit două din cele trei probe la care David a participat la JO: 50 de metri liber și 200 de metri liber, unde s-a realizat un excepțional loc 4. Câți David Popovici se pierd?

Atât pentru azi!