Cum să mori zâmbind

0
Cum să mori zâmbind

Românilor li se repetă mecanic faptul că educaţia şi sănătatea sunt domenii‑cheie pentru o naţiune care vrea să-şi asigure supravieţuirea. Se întâmplă mai ales în preajma campaniilor electorale, după cum aţi putut constata deja. După alegeri, discursurile responsabile sunt recalibrate la (a)normalitatea cotidiană, iar domeniile‑cheie sunt date uitării. Nu se schimbă nimic în bine – salariile medicilor rămân jignitor de mici, iar spitalele, cu înfăţișarea şi mirosurile sfârşitului de secol XIX.
Cine îşi „permite“ să se îmbolnăvească trebuie să aibă un cont bancar bine garnisit sau rude cu dare de mână şi suflet nobil. Munca de‑o viaţă şi contribuţia la sistemul de asigurări nu‑i garantează nimănui scăparea. Statul social şi solidaritatea sunt concepte desuete într‑o lume în care banii făcuţi uşor merg în consum şi în paradisuri fiscale.

 

Puţini ştiu însă că România nu este singura ţară în care pacienţii joacă ruleta rusească cu sistemul. Chiar şi în direcţia în care am privit cu jind peste gard, ani la rând, adică în America, soarta bolnavilor din clasa medie nu este tocmai de invidiat. Asta dacă ne raportăm la aşteptările unei persoane care nu a dat cu capul de pragul de sus al sistemului de sănătate. America de Nord îşi merită şi în această privinţă statutul de spaţiu al tuturor posibilităţilor, aici asumându-şi‑le şi pe cele nefericite.
Controversele sunt numeroase în legătură cu echitatea tratamentului de care au parte bolnavii de peste Ocean. Dar trebuie subliniat, de la bun început, că peste 47 de milioane de americani, dintre care opt milioane de copii, sunt lipsiţi de orice acoperire medicală. SUA nu garantează nici o asigurare de sănătate propriilor cetăţeni, deşi sistemul de protecţie medicală aspiră 16% din PIB.
Barack Obama, proaspăt câştigător al unui nou mandat la Casa Albă, a fost presat în campania electorală să răspundă unor întrebări dure pe această temă. Cert este că, după victoria obţinută în faţa republicanului Mitt Romney, partidul acestuia a anunţat că va renunţa la intenţia de abrogare a legii sănătăţii, promovată în 2009 de către preşedintele în funcţie. Reforma sănătăţii gândită de echipa lui Obama presupune obligarea tuturor cetăţenilor SUA la încheierea unei asigurări medicale, sub sancţiunea amenzii.
În primă fază, republicanii au respins categoric o asemenea prevedere, arătându‑se revoltaţi de faptul că autorităţile federale pot forţa cetăţenii să cumpere un produs. Mai multe state conduse de republicani au atacat legea la Curtea Supremă, dar în luna iunie instanţa a decis în favoarea lui Barack Obama.

 

Principiul de bază al sistemului de sănătate american este, în prezent, acela că „patronul plăteşte“. O proporţie de 60% din populaţie este acoperită de sistemul de asigurări patronal, dar există o parte importantă a acesteia care, deşi lucrează în întreprinderi mici şi mijlocii, nu are asigurare medicală. Persoanele aflate într‑o astfel de situaţie se pot adresa anumitor spitale publice, consacrate păturilor defavorizate, însă vor beneficia de îngrijiri medicale inferioare calitativ. Aşa se face că rata mortalităţii în rândurile celor neasiguraţi este cu 25% mai mare faţă de cea din rândurile populaţiei asigurate. De altfel, într‑o conferinţă de specialitate, susţinută în Franţa în urmă cu vreo doi ani, se atrăgea atenţia asupra faptului că, „în 2009, un american a decedat la fiecare 30 de minute pentru că nu a dispus de nici o asigurare medicală“. Nu trebuie scos din sumbra ecuaţie nici „nodul în papură“ pe care îl caută companiile de asigurări titularilor de poliţe, atunci când aceştia au nevoie de vreo intervenţie chirurgicală mai costisitoare.

 

Pe acelaşi continent, dar mai înspre nord, canadienii par să aibă o cu totul altă filosofie. Atenţie însă la verbul „a părea“! Sistemul de sănătate canadian este, teoretic, gratuit pentru cetăţeni şi rezidenţi, însă interminabilele perioade de aşteptare pentru a ajunge la un doctor îi aduc pe foarte mulţi în pragul disperării. Totuşi, sumele plătite sistemului, în 2009, spre exemplu, ajung la 183,1 miliarde de dolari (ţara are 34,4 milioane de locuitori). Asta l‑a determinat pe Duncan Sinclair, fost decan al Universităţii Queen’s din Toronto, să spună că, „dacă sistemul de sănătate canadian ar fi fost o afacere reală, ea ar fi fost cu siguranţă în faliment“.
Iată o posibilă explicaţie: Canada plătea, în 2010, cu peste 40% mai mult pentru medicamente decât orice altă ţară industrializată din lume, potrivit „Canadian Business Magazine“. Dacă autorităţile federale ar fi adoptat un plan farmaceutic strict şi ar fi avut un management corespunzător în domeniu, ar fi putut reduce cheltuielile legate de reţetele medicale cu peste 11 miliarde de dolari. Şi încă o posibilă explicaţie: în 2009, doctorii canadieni au fost plătiţi cu suma de 25,6 miliarde de dolari şi volumul creşte progresiv, în pofida reclamaţiilor făcute de pacienţi în legătură cu îngreunarea accesului lor la medicii specialişti. Asta deşi, potrivit statisticilor, numărul doctorilor, raportat la pacienţii pe care îi au în îngrijire, nu a scăzut, ci este egal cu cel din urmă cu 20 de ani.

 

Aşadar, sunt multe situaţii care ridică semne de întrebare şi care generează reacţii de revoltă pe continentul nord‑american. Oricum, spre deosebire de România zilelor noastre, sistemul funcţionează, cu toate sincopele lui. Oamenii văd că lucrurile se mişcă, chiar dacă deseori nepermis de încet. Pentru a se întâmpla ceva bun şi la noi trebuie ruptă, în primul rând, inerţia socială.

 

George Rădulescu, Senior Editor al Money TV, are 14 ani de experienţă ca jurnalist. A publicat volumele „Un secol cu Neagu Djuvara“ şi „În căutarea României pierdute“. Este corespondent pentru America de Nord al trustului Money.ro.