De câţi prieteni ai nevoie?

Dacă întrebaţi câțiva oameni mai maturi ce moment din viaţă i‑a făcut să se simtă fericiţi, probabil vor menţiona relaţiile apropiate cu familia şi prietenii. Potrivit psihologilor, dacă eşti mulţumit de viaţa ta socială, atunci ai tendinţa să fii mulţumit de viaţă în general.

INTIMITATE ŞI INTERACŢIUNE. Din perspectiva celor 50 de ani ai mei, aş spune că aşa este. Unele dintre cele mai fericite momente le‑am petrecut împreună cu soţul meu, cu câteva rude apropiate şi o mână de prieteni foarte buni, care mă ştiu şi mă acceptă oricum. Dar cu cât citesc mai mult despre felul în care interferează media socială cu vechile relaţii solide de prietenie, creând legături virtuale ce nu le pot înlocui pe de‑a‑ntregul pe cele reale, cu atât mă mir gândindu‑mă ce fel de amintiri vor avea tinerii de astăzi când vor ajunge la vârsta mea.

Până la urmă, mare parte din construcţia relaţiilor se petrece când ai 20 de ani. Potrivit unor cercetări ale regretatei Bernice Neugarten de la Universitatea din Chicago, ce au contribuit la lansarea studiilor academice asupra dezvoltării umane, oamenii aleg majoritatea relaţiilor de la vârsta adultă – atât prietenii, cât şi iubiţii – atunci când au între 22 şi 28 de ani. Prietenii pe care ni‑i facem când avem 20 de ani nu sunt doar pentru totdeauna. Sunt, în acelaşi timp, primii pe care îi alegem cu adevărat, oameni pe care îi descoperim ca rezultat al unor decizii de adulţi – unde vrem să trăim, să locuim, să studiem –, spre deosebire de alegerile părinţilor noştri. Iar felul în care alegem să reconfigurăm şi să ne dedicăm acestor prietenii este o sarcină esenţială la 20 de ani. Să găsim intimitatea – în acelaşi timp bază şi rezultat secundar al unei prietenii adevărate – este una dintre cele cinci sarcini majore din viaţa tinerilor adulţi, între 18 şi 30 de ani, potrivit psihiatrului Robert Arnstein de la Yale, alt pionier în studiul dezvoltării de‑a lungul vieţii. Dar când atât de multe prietenii din cadrul acestei grupe de vârstă se petrec acum navigând online, se ridică o întrebare esenţială: care este efectul acestei interacţiuni? Ca mamă a doi tineri adulţi, am luat această întrebare foarte în serios. Fiica mea, Samantha, 28 de ani, va simţi la un moment dat că a pierdut ceva din această resursă crucială pentru viaţă?

IMAGINE PUBLICĂ. Una dintre măsurile efectelor acestor reţele asupra vieţii sociale din lumea reală provine dintr‑un studiu realizat în 2010 de către Craig Watkins şi Erin Lee de la Universitatea Texas din Austin, care au cercetat obiceiurile pe Facebook ale 776 de tineri cu vârste între 18 şi 35 de ani. „Indiferent dacă este o postare pe perete, un comentariu sau o fotografie“, spun ei în „Got Facebook? Investigating What’s Social About Social Media“, „legătura tinerilor cu Facebook este stimulată, în primul rând, de dorinţa de a fi conectat şi implicat în viaţa prietenilor care trăiesc în apropiere, departe sau de abia au intrat în viaţa lor“.

Acest gen de contact constant poate fi eficient, dar poate fi şi tulburător. Printre altele, adaugă un strat nou de temeri pe umerii unei persoane tinere deja foarte conştiente de clasamentele sociale şi preocupate de aparenţe, dându‑i încă un motiv de nelinişte. „Văd alţi tineri de 20 şi ceva de ani apăsaţi de presiunea de a păstra permanent o imagine publică, în special una cibernetică“, scrie Ariana Allensworth din Brooklyn pe blogul de grup Twenty‑something (Două­zeci şi ceva de ani). „Oamenii îi ţin întotdeauna pe ceilalţi la curent, într‑un fel sau altul, cu ce au de gând, ce fac şi la ce lucrează. Uneori poate fi prea mult.“ Nu pare a fi deloc terenul cel mai fertil pentru o prietenie în lumea reală.

Samantha, fiica lui Robin: „Înţeleg ce o îngrijorează pe mama. Ce mă îngrijorează pe mine mai mult la reţelele sociale nu este atât efectul asupra instituţiei prieteniei, cât felul în care mă face să mă gândesc, până într‑un grad ce mă sur­prinde neplăcut, la imaginea pe care o proiectez. Nu îmi place că uneori spun ceva inteligent, în viaţa reală, şi mă gândesc imediat că ar trebui să dau un tweet cu chestia aia. Sau că, atunci când prietenul meu îmi trimite un e‑mail cu o poză nouă ce mă flatează, mă supăr că nu a postat‑o pe Facebook, unde ar putea să o vadă şi alţii (încă nu sunt atât de înfumurată ca s‑o postez eu). Reţelele sociale s‑au inserat ca un filtru nepoftit prin care văd aproape totul, cam la fel cum un serial de televiziune mi‑a răpit cândva creierul, făcându‑mă să‑mi narez gândurile în stilul protagonistei. Nu o să mor de dragul reflecţiilor mele prea curând, dar reţelele sociale par să îmi amplifice tendinţele narcisiste. Cu cât vorbeşti mai mult despre tine pe site‑uri ca Facebook, Twitter sau Tumblr, cu atât ai mai mult succes. Cu toate aceste activităţi de autopromovare, ajungi uneori să simţi că paginile tale web reprezintă mai puţin o sufragerie virtuală, cât o cameră cu oglinzi.“

DOVADĂ ŞI ALEGERE. Stilizarea cibernetică s‑a infiltrat şi în domeniul întâlnirilor online, conducând la ceea ce economista Marina Adshade de la Universitatea Dalhousie din Nova Scotia numeşte „inflaţia frumuseţii“. Cei care răsfoiesc profilurile de pe site‑uri ca OKCupid.com sau Match.com văd doar cele mai flatante fotografii şi cele mai isteţe remarci, ceea ce poate provoca un sentiment nerealist privind persoanele în cauză şi la ce fel de partener pot să aibă succes în final. Este ca un balon al împerecherilor.

Prin intermediul media socială, tinerii sunt permanent bombardaţi de un şir de noi împerecheri sau activităţi sociale, potenţial mai atractive. Ei se plâng că au sentimentul pătrunzător că, undeva, în altă parte, se petrece un eveniment mai atractiv la care nu au fost invitaţi: o petrecere mai zgomotoasă, o conversaţie mai interesantă, un film mai amuzant, o „partidă“ mai bună. Acest sentiment nu este, desigur, nou, dar acum este mai intens – şi e mai probabil să‑i facă să încerce imposibilul pentru a ajunge acolo.

Samantha: „Pe vremea mamei, chiar dacă ştiai că, teoretic, unii se amuzau fără tine, nu vedeai dovezile fotografice ale momentului respectiv, cu excepţia cazului în care prietenii te invitau la o proiecţie cu imagini din excursia lor în Europa. Acum vezi totul, zilnic: uite, sunt opt dintre prietenii tăi într‑o fotografie pe Facebook, împreună la… sunt la un grătar?! Cine a făcut grătar? De ce n‑am fost şi eu acolo? Menţinând o evidenţă a fiecărei actualizări a prietenilor apropiaţi, ai senzaţia că ai mai multe şanse să nu ratezi ceva grozav – sau măcar puţin mai bun decât orice faci tu în momentul respectiv. Dar, de asemenea, ai mai multe şanse să petreci mare parte din noapte preocupat de mesajele de pe telefonul mobil, frământându‑te să decizi ce să urmăreşti, în loc să te concentrezi pe alegerea deja făcută.“

PLANIFICAREA PLANULUI. Toate ­acestea conduc la punctul de cotitură care face diferenţa faţă de prieteniile tinerilor de astăzi: infama „teamă de a rata ceva“. Din cauza ei, cei de douăzeci şi ceva de ani stau atât cu ochii în ecranele smartphone‑urilor şi sunt atât de preocupaţi de potenţialii prieteni, încât uită să se vadă cu cei care le sunt deja prieteni. Această mentalitate creată de teamă îi transformă în nişte prostituate cibernetice, scriind mereu sms‑uri şi e‑mailuri, umblând permanent după o nouă pradă – mereu altceva, mai bun.

Samantha: „Fenomenul sms poate fi extraordinar de frustrant mai ales cu solicitanţii – sau, ca să folosim un termen mai puţin eufemist, cu telefoanele de la posibili iubiţi. Iată de pildă acest schimb enervant de acum câteva luni. La 17.14, Michael, care a venit în oraş pentru câteva zile, îmi dă un sms şi mă întreabă dacă «îndrăznim» să facem un plan (ultimele dăţi când a mai fost în oraş, planurile noastre nu au mers niciodată mai departe de planificat să facem planuri). I‑am răspuns: «Am putea încerca. Nu pare să meargă bine», apoi i‑am expus întreaga mea agendă (subţire) pentru seara respectivă: să merg la un mare magazin să‑mi cumpăr echipament de alergare şi apoi gata, nimic în plan. Am mers până acolo încât i‑am spus că nu am nici un plan nici pentru seara următoare, după muncă. Tăcere până la 20.13, când primesc de la el următorul sms: «De câte ori nu a mers bine?» Şi nimic despre, să spunem, unde sau dacă ne putem vedea. Tăcere – nici un alt mesaj de la el, aşa că nici eu n‑am mai scris nimic. Apoi următorul sms de la Michael, la 22.33: «Planuri, acum?» Mă întreba ce planuri am eu? Doar îi spusesem ce planuri am. I‑am răspuns că sunt acasă, citind. Mi‑a răspuns că e în centru, beat. După o oră şi 27 de sms‑uri, eram în pijama, iar el se purta de parcă am mai fi putut să ne vedem. «Se face tot mai târziu», i‑am scris. «Eşti mâine în zonă?» Răspunsul lui: «Dap. Hai să încercăm.» Sătulă până în gât, i‑am transmis să îmi scrie până la prânz unde şi la ce oră vrea să ne vedem, după muncă. «Nici o planificare de plan», i‑am ordonat. A fost de acord – şi asta a fost ultima dată când am mai primit vreo veste de la el.“

GRANIŢE SECRETE. Într‑un fel, conexiu­nile pot funcţiona uimitor de bine. Slujba actuală a Samanthei se datorează unui pont primit de la fostul şef al prietenei fostului ei coleg de facultate Jonah. O vreme s‑a întâlnit cu un tip pe care l‑a cunoscut prin Elisabeth, cea mai bună prietenă a ei din clasa a patra, cu care iese periodic la masă. Altă dată s‑a întâlnit cu altcineva, cunoscut printr‑un fost coleg al lui Elisabeth. Dar, în acelaşi timp, toate acestea te pot copleşi.

Samantha: „Uneori aş vrea să fi păstrat o distanţă mai mare între grupurile de prieteni. Am încercat, atunci când am urmat nişte cursuri de improvizaţie, care păreau să fie o şansă să fac ceva complet nou, cu oameni care nu mă ştiau nici pe mine, nici pe alţi prieteni de‑ai mei sau cu ce mă ocupam. Şi am vrut să păstrez lucrurile aşa. Ca noua identitate să fie complet diferită, atunci când în grupă s‑a dovedit că mai este o Samantha, am zis că pot să îmi spună Scooter.

Acoperirea mi‑a fost zădărnicită rapid. Înainte să se termine faza prezentărilor, băiatul de lângă mine mi‑a spus că mă ştie. David fusese coleg de facultate cu prietena unui fost prieten, pe care îl ştia de pe vremea când locuiseră amândoi în Washington, şi mersese la acelaşi liceu cu alt prieten de‑al meu din facultate. Ah, da, şi o ştia pe Elisabeth de la şcoala de jurnalism. Şi pe tipul care lucrase înaintea mea la «The New Yorker».

Cam atât cu graniţele. Acest gen de întâlnire este în principiu amuzantă, dar poate fi şi puţin claustrofobică pentru că ajungi să te simţi de parcă toţi ne ştim de undeva şi nu mai poţi să faci nici măcar nişte ore de actorie în secret, unde să te dai drept Scooter, fără să dai de cineva care ştie unde lucrezi, ce şcoli ai făcut şi cu cine te‑ai iubit.“
10 DIN 500. Există, de asemenea, o limită până la care o reţea socială adevărată se poate exinde. O stabileşte natura. În anii ’90, antropologul Robin Dunbar de la Universitatea Oxford a calculat numărul maxim de prieteni pe care îi poate avea simultan o persoană. Plafonul, care este cunoscut drept numărul lui Dunbar, se bazează pe observaţiile sale privind faptul că, la primate, dimensiunea grupului social este direct proporţională cu dimensiunea neocortexului – cu cât este mai mare neocortexul, cu atât mai mulţi indivizi poate urmări primata respectivă. La oameni, numărul lui Dunbar este de 150 – de fapt, mai mult sau mai puţin 147,8.

„Este, parţial, o provocare cognitivă să urmăreşti mai mulţi oameni“, a explicat el. „Şi este o problemă a bugetului de timp: pur şi simplu, nu avem destul timp în viaţa de zi cu zi pe care să‑l alocăm fiecărei persoane în măsura necesară pentru a avea o relaţie adevărată.“

Numărul lui Dunbar a fost calculat înaintea erei internetului, dar se aplică şi reţelelor sociale. Un studiu realizat în 2009 pentru „The Economist“ a arătat că oamenii cu 500 de prieteni pe Facebook interacţionează în mod real – comentează pe pereţi sau dau „like“ la pozele şi linkurile altora –, în medie, cu doar 17 prieteni în cazul bărbaţilor şi 26, în cazul femeilor. Iar comunicarea unu la unu, cum sunt mesajele individuale sau chatul pe Facebook, era şi mai limitată: bărbaţii au asemenea conexiuni cu o medie de doar 10 dintre aceşti 500 de prieteni, iar femeile, cu doar 16.

Facebook şi‑a dat seama de această situaţie şi a dezvoltat un algoritm care restricţionează actualizările pe care le vedeţi doar la postări ale prietenilor cu care interacţionaţi mai des. Alte reţele sociale mai noi, cum sunt Path, Highlight, GroupMe, Frenzy, Rally Up, Huddl, Kik sau Shizzlr, oferă şi ele modalităţi de limitare a grupurilor la o dimensiune mai uşor de gestionat – o reflectare a modului de funcţionare a prieteniei în viaţa reală: un cerc de apropiaţi pentru intimitate adevărată şi un cerc mai mare pentru toate beneficiile unei comunităţi mari. Iar când s‑a lansat în 2001 Google+, mulţi dintre cei care l‑au adoptat erau foarte entuziasmaţi că au şansa să îşi selecteze e‑prietenii de la bun început.

Noile aplicaţii sugerează că poate am ajuns de unde am plecat, folosind tehnologia ca să avem întâlniri mai satisfăcătoare cu prietenii din lumea reală, şi nu invers. Ar fi o uşurare. Pentru că este o realitate faptul că majoritatea interacţiunilor interumane se petrec încă în lumea reală, iar cercurile de prieteni sunt încă restricţionate de timp, spaţiu, preferinţe personale şi limitele neocortexului. Tinerii ar trebui să se teamă cu adevărat de faptul că vor rata aceste relaţii reale, pe termen lung şi puţine la număr, care ne fac viaţa mai bogată şi mai fericită.

Extrase adaptate din „Twenty-something: Why Do Young Adults Seem Stuck“ („Douăzeci şi ceva de ani. De ce par blocaţi tinerii adulţi“) de Robin Marantz Henig şi Samantha Henig, ­Hudson Street Press, Penguin Group (USA)

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed