Liviu Dragnea are un mod infam de a mistifica realitatea. Şeful PSD şi-a clădit un zid de marionete slugarnice, comode, care nu îi perturbă diatribele mizere cu întrebări neconfortabile. E singurul context în care apare public. Când scapă într-o zonă cu neafiliaţi, răspunde întâi glumeţ la orice întrebare neprogramată, sfârşind prin a jigni, a ridica tonul, a vorbi peste interlocutor şi, horribile dictu, a-l invita la baie.
Anturajul lui Dragnea e atent selectat din oameni de paie care nu-l întrerup, orice l-ar auzi spunând. O şleahtă de personaje de aceeaşi teapă, cu aceleaşi nevoi, cu probleme identice, cu fruntea plecată, privirea-n pământ şi mâna întinsă. Ca nişte căţei dresaţi care execută comanda cu ochii la recompensă, să mă ierte căţeii. Oameni cărora le e frică să-l contrazică pentru că sunt fie la fel de nemernici precum Liviu Dragnea, fie atât de mărunţi încât sunt speriaţi că dacă ar ridica privirea ar fi striviţi. Oameni care se tem să-i spună minciunii minciună.
Căci cum altfel poţi spune unei afirmaţii care nu se confirmă? Ne mai amintim de cei patru oameni în negru, de la Athenee Palace, cu degetul ameninţător? Normal că ne amintim. Şi-a adus aminte însuşi Liviu Dragnea, deunăzi, în fieful propriu de la Antena 3. „În ceea ce mă priveşte pe mine, (…) la DIICOT există o declaraţie care vorbeşte despre aşa ceva. Nu e a mea. E a cuiva care a spus aşa cu subiect şi predicat!“. Surpriză: la DIICOT, plângerea nu există. Nici declaraţia „cu subiect şi predicat“. Şi, desigur, nici un dosar.