Muncă multă, imaginaţie şi dăruire.

De când pictezi?

De când m-am născut. De când am ieşit din burta maică-mii şi m-am trezit într-o cameră plină de artişti. Taică-miu pictor, unchi-miu pictor, bunică-miu sculptor. O familie de artişti. Şi ce era să văd, că ei toată ziua pictau, la meciuri de fotbal nu se uitau, aşa că am învăţat pictură.

Câte tablouri ai vândut până acum?

În doi ani am vândut cam 1000 de tablouri. Nu mai ştiu, în rest, dar cred că am sărit de mult de 2000-2500 de tablouri. Eu fac doar tablouri mari. Asta e dimensiunea la care lucrez. Nu-mi plac tablourile mici.

Cam cât valorează un tablou?

Între 100 şi 2000 de euro.

Care a fost cel mai scump tablou?

A fost scump.

De cine a fost achiziţionat?

De un neamţ.

Lucrările tale se vând mai bine aici sau în afară?

70% sunt cumpărate de străini: turişti, care stau la hoteluri bune din Bucureşti, ambasadori, directori de companii. Cam acesta este targetul.

În afară de expoziţii şi restaurantul “La Mişto”, unde mai expui?

Eu nu expun în restaurante. Lui Florin Călinescu i-au plăcut tabloruile mele şi a cumpărat 30 de bucăţi pe care le-a expus în restaurant. El a fost cel care m-a descoperit şi mi-a dedicat, pentru o expoziţie de icoane, 20 de minute într-o emisiune de-a lui.

Cum te promovezi, care sunt căile de promovare?

Nu-mi prea place să apar la televizor. Cu toate că nevastă-mea e cântăreaţă şi tot timpul apare la emisiuni, eu nu apar. (…) Nu prea mă promovez, decât pe facebook, că-i în trend şi am acolo nişte lucrări. În rest, a început lumea să afle de mine de la prieteni, de la cunoştinţe, care au lucrările mele în casă. În România nu s-a format o piaţă de artă foarte dezvoltată. E la început.

Ai un agent care te reprezintă sau îţi vinzi singur tablourile?

De un an, am un agent care-mi vinde tablourile. Am un manager străin, este consulul Asustraliei în România şi l-am luat pe el pentru imagine. (…) Alta e să apară el să vândă tablourile la super hoteluri şi alta să apar eu.

La organizările de expoziţii cine te reprezintă?

Nu am mai făcut vernisaj de 10 ani, pentru că mi-am dat seama că nu merită.

Cam cât costă să faci un vernisaj?

La ultimul vernisaj mi-am vândut Rage Rover-ul, ca să-l fac şi au fost cumpărate doar două tablouri. Nu merită să faci vernisaj în România. Vin 200 de inşi, 99% mănâncă şi beau, la sfârşit dau noroc cu tine şi îţi spun: „Ţine-o tot aşa!”

Cât te costă un vernisaj în străinătate?

În afară te costă mai puţin. Cu o mie de euro pe săptămână închiriezi o galerie, iar dacă ai talent, tablourile ţi se vând, dacă nu poţi considera că ai pierdut banii aceia.

Dar la noi?

Pe Magheru sunt vreo trei, patru galerii şi sunt goale toate. În primul rând că nu au lumină, sunt foarte întunecoase. La Orizont îşi expun lucrările toţi pictorii mari de la noi. Am avut şi eu câteva tablouri la vânzare. Mihaela, soţia mea, a fost cea care m-a îndemnat să merg acolo să-mi prezint lucrările. Le-am vândut pe toate, dar ei au un comision foarte mare. Eu voiam 600 de euro pe o lucrare, iar în magazin preţul era mult mai mare.

Cât te costă să faci un tablou, e mai costisitor decât alt produs?

Nu e foarte ieftin. La o expoziţie de 20, 30 de tablouri sari de 2-3.000 de euro să le faci, cu şevalete, cu pânze, culori. Costă mulţi bani. Cine zice că-ţi iei o pânză: pictezi şi gata te duci pe stradă să o vinzi, nu este aşa. E foarte greu. În România e greu să vinzi artă. Eu mă pricep să vând orice (…), taică-miu a fost şi profesor de management şi m-a învăţat să vând de mic, să mă descurc. La 10 ani îmi vindeam adidaşii şi posterele pe stradă , mergeam cu prietenii la cofetărie, din banii câştigaţi. Pot să vând orice.

Tablourile tale sunt accesibile oricui?

Da, pictez foarte mult. Tot timpul am un stoc de 50-100 de tablouri, în podul casei şi când vine cineva şi îmi spune că am şi eu nevoie de un tablou repede pentru o onomastică, te rog, fă-mi şi mie un preţ ca lumea, îl scot din impas. Mai bag şi la magazine unde nu vin oameni cu bani mulţi. Am tablouri ieftine, la 200 de euro îţi poţi lua un tablou frumos.

Poţi să trăieşti din artă în România?

Nu vezi ce bucălat şi frumos sunt.

Te consideri norocos?

Mă consider talentat şi-mi merge capul. Norocul ţi-l faci singur. Noroc e când mergi la loto şi tragi şase numere.

Oameni cunoscuţi au dorit să achiziţioneze tablourile tale?

Nu prea mai ştiu. De un an, nu le mai vând eu. Mi le vinde managerul meu.

Ce procent îţi ia?

Eu dau 25% dintr-o lucrare.

Care e cota ta pe piaţă?

Între 200 şi 2000 de euro, după cum am mai spus.

Şi piaţa cât valorează?

Zero, nu are valoare. Despre ce piaţă vorbim în România. Nu există aşa ceva. Păi scrie tu poezii şi ieşi pe piaţă să le vinzi. Nu ţi le ia nimeni. E acelaşi lucru.

Şi-au schimbat românii optica faţă de artă, sunt mai mulţi doritori acum?

Sunt oameni care se duc la Ikea şi mănâncă acolo cu 25 de lei şi după aceea îşi mai cumpără un tablou cu Audrey Hepburn şi-l pun pe perete. Probabil că mai au alţi 50.000 de oameni tablourile acelea.

Crezi că ar trebui să se facă ceva ca lumea să-şi schimbe obiceiul de consum în ceea ce priveşte arta?

În România pictura va muri repede. În 20 de ani: La revedere! Sunt foarte mulţi pictori şi nu mai pot trăi din meseria aceasta. Ca şi muzicienii, sunt foarte mulţi care se apucă să facă orice altceva. Dar eu nu o să mă schimb niciodată. O să pictez toată viaţa. Mă apuc şi de sculptură: trebuie să fii bogat ca să pictezi în România, altfel nu ai cum.

Te-ai gândit să faci şi scenografie?

Mi s-a propus de foarte multe ori, dar nu am tragere. Fac lucruri doar pentru mine. Aici a fost o curte şi am luat un băiat într-o seară şi ne-am apucat să facem sufrageria asta.

Canapelele tot de tine sunt făcute?

Da, am avut într-o seară o izbucnire…

Prietenii îţi cer ajutorul când e vorba de design interior?

Sunt mulţi care îmi cer părerea, dar majoritatea se pricep la orice. (…)

Ai vândut vreodata tablouri pe stradă?

Da.

De unde te inspiri?

De pe internet. E mai la îndemână. Albumele sunt foarte costisitoare, numai unul singur costă peste 200 de lei.

Ai un pictor pe care îl admiri?

Da, îmi place foarte mult şi îi admir munca lui Valeriu Mladin. Mi se pare cel mai bun pictor din lume. M-am întâlnit săptămâna trecută cu el, eram cu nevasta-mea, să-mi iau pânze şi i-am zis: “Bună ziua domnul Mladin, Costin Craioveanu sunt. Vă apreciez foarte mult tablourile. Mai am 20-30 de ani şi vă ajung.” Omul se uită aşa la mine şi-mi spune: “Ştiu că toată lumea mă confundă cu tine.” El nu pictează ca mine în picioare, totul e pe jos. El pune culorile pe jos, are o altă perspectivă. Aş vrea să merg la el la atelier, dar nu cred că mă primeşte.

Ce ai făcut cu banii pe care i-ai strâns din vânzarea tablourilor, i-ai investit în ceva?

Din 1000 de tablouri vândute până acum, am construit un loc în centru. Arta e o afacere şi din banii pe tablourile vândute am făcut un bloc în centrul capitalei, în piaţa Rosetti. Arta e o facere până la urmă.

Şi ai vândut ceva apartamente?

Nu, le-am închiriat.

Cum ţi-a venit ideea de a face un bloc?

Întâi am cumpărat terenul şi apoi m-am gândit ce să fac şi am construit un bloc de patru etaje.

În ce mai doreşti să investeşti şi ce gânduri de viitor ai?

În vara aceasta o să mă retrag la Sulina cu copiii şi acolo vreau să pictez foarte multe tablouri, pe care doresc să le vând cu un milion bucata. Intenţionez să pictez tablouri ieftine.

Şi unde ai să le vinzi?

M-am gândit să fac o expoziţie în piaţă. Călinescu mi-a dat ideea să le vând în piaţă: Mi-a zis: “Lasă, tu, Hiltonurile, Radisoanele şi alte d’astea. Du-te în piaţă şi stai acolo, o oră, pe tarabă, şi-ţi vinzi tablourile la kilogram.

Când preconizezi o astfel de acţiune?

Nu ştiu. Când or să se facă pieţele de cinci stele.