FILIP ANDREI BULĂU: „În Sănătate, timpul este esențial”

După ce a fost admis la Medicină, și-a retras documentele de studiu și s-a orientat către o facultate care să îi permită și să se angajeze. A considerat că astfel se cuvine să răsplătească eforturile mamei sale, care l-a crescut singură. Această „declarație de independență”, dublată de tenacitate și efort l-a purtat în experiențe profesionale dificile dar și entuziasmante, care au însemnat chiar și o muncă de pionierat pentru România. Are 34 de ani, poartă cerul în priviri, se joacă cu Luna și privește cu responsabilitate spre momentul când își va clădi o familie. Este Filip Andrei Bulău, Director departament medical și fitness SanoPass. Sau „Ioi” pentru prietenii care îl cunosc din anii de la Cluj.

– Ești un ardelean răpit de București.
Pierdut prin București. Oraş pe care-l știam totuși de dinainte să mă mut aici, pentru că făceam baschet şi mergeam prin ţară, aveam colegi care jucau la echipe de aici.

– Povestește-mi despre copilăria în care aveai răbdare să mergi 60 de km cu trenul „în excursie” pentru un Happy Meal la Mc Donald’s.
Se întâmpla chiar în copilărie, înainte de anul 2000. Eu m-am născut în Dej. În Dej, județul Cluj. Mc Donald’s era doar în Cluj și pentru copiii din generația noastră era o experiență de ținut minte ceea ce astăzi pare doar ceva banal.

Eu am fost crescut de mama. Doar de mama”

– Cum a fost familia în care te-ai format? Ce profesii aveau părinții tăi?
Cadre militare, amândoi. Mama îmi spunea, la un moment dat, că pot să fac ce vreau în viață, dar nu Armată. (N.r.: râde!) Deci aceasta a fost doleanța ei. Eu am fost crescut de mama. Doar de mama. Părinții mei au divorțat când eu eram foarte mic. Mama mereu m-a lăsat să fac ce consider, nu mi-a impus reguli, niciodată! Mi-a dat opțiuni, într-adevăr. Dar aceasta a fost singura „regulă”: „Nu Armată. Faci ce vrei, dar nu armată. Maximum medicină militară”. Spre norocul ei, nici nu am fost atras neapărat de zona aceasta, tocmai pentru că acolo sunt multe reguli și eu nu am fost niciodată genul de om care să țină de reguli.

– Nu-ți plac regulile.
Nu.

– Dar îți place, totuși, să le faci tu?
Nu. La mine funcționează totul altfel: nu îmi impune, roagă-mă. Dacă îmi impui, nu o să fac niciodată ce-mi ceri, dacă mă rogi, intervin cu drag.

– Deci, în cazul tău, mama a spus „te rog, poate nu intri în Armată”. Totuși, ce-ți plăcea să faci, la vârsta aceea?
Da, așa a spus. (N.r.: Râde!) La vârsta aceea îmi plăcea sportul. În general, orice sport. Încă nu știam exact ce vreau să fac.

– Sportul… dar mama ta avea și teama de prejudecățile generației noastre – că dacă ești bun la sport, nu ești bun la matematică?
Da, avea o mică teamă în acest sens. Și de aceea mi-a spus să fac ce sport vreau, să dedic sportului cât timp vreau, dar să învăț. Să învăț carte, la școală.

– Ți-a plăcut baschetul.
Am început cu tenis de câmp, apoi am făcut atletism, am mai încercat și alte sporturi ca să-mi dau seama dacă mi se potrivesc sau nu. În 2000, când m-am mutat în Cluj, l-am cunoscut pe cel mai bun prieten al meu din Cluj care m-a întrebat dacă vreau să încerc baschet. Am acceptat și așa au început niște ani frumoși în care am făcut baschet de performanță. Dar, în același timp, mergeam la școală.

– Dar sportul este o posibilitate reală într-un plan de carieră în România?
În România nu, sub nicio formă. Și de acest lucru suntem convinși toți din generația mea. Într-adevăr, mai sunt câțiva care încă sunt în domeniu – au ajuns pe la Lotul Național, acum sunt antrenori… Dar puțini.

– Dar cea mai mare performanță sportivă a ta, care a fost?
Culmea, cea mai mare performanță sportivă am avut-o chiar cu echipa liceului – am câștigat Finala pe Licee, eu având atunci entorsă. Dar atât de mult îmi plăcea baschetul încât nu puteam să ratez meciul și nici măcar nu am simțit durerea.

Îți plăceau baschetul și matematica sau erai orientat către partea umanistă?
Eram orientat către științele exacte. Matematica îmi plăcea, dar nu atât de mult pe cât îmi plăceau biologia și chimia. Îmi plăcea și fizica, dar biologia și chimia erau preferatele mele. Cu toate acestea, din câte țin minte, la Bacalaureat la Matematică am luat 9.60. Dar asta pentru simplul fapt că am făcut multe exerciții. (N.r.: Râde!)

– Nu ai fost la un liceu sportiv.
Nu. Nici nu mi-am dorit să fiu la un liceu sportiv. Clasele a IX-a și a X-a le-am făcut la Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu” din Cluj, care este doar de mate-info, cum e Colegiul Național „Tudor Vianu” din București, iar clasele a XI-a și a XII-a la Colegiul Național „I.L. Caragiale”, în București. Tot la mate-info.

– De ce te-ai mutat în București?
S-a ivit o oportunitate pentru mama, pe plan profesional. M-a întrebat dacă aș vrea să ne mutăm și am spus „cum să nu?! Hai!”

– Ai ajuns în București în cea mai dificilă perioadă pentru un adolescent. Într-un oraș în care nu aveai prieteni…
Nu a fost chiar așa. În general, da, așa se întâmplă, am mai văzut cazuri, dar la mine nu a fost așa. Prieteni aveam de la baschet, aveam colegi de generație care jucau la echipe din București. Pe de altă parte, mie mutarea în București mi-a prins foarte bine – cumva m-am adaptat foarte repede. Mă adaptez repede, în general.

– Pentru că îți plac oamenii.
Da. Mi-a prins foarte bine ideea că aici am mai multe oportunități. Asta m-a fascinat pe mine la București. Pentru că, la vremea respectivă într-adevăr erau mai multe oportunități în București decât în Cluj. Orice ar zice oricine.

Prietenii mei din liceu încă mă știu de Ioi”

– Ai venit cu accent?
Da. Și de aici mi-a venit și porecla din liceu, „Ioi!” Eram cu „ioi”, toată ziua. Deși nu toată lumea din Cluj folosește această interjecție. Eu o foloseam des și așa mi-a rămas și numele. Ajunsesem în stadiul în care și profesorii îmi spuneau „Ioi”. Unii îmi spuneau „Andrei”, unii „Filip”, unii „Ioi”.

– Dar tu cum te simți, „Andrei” sau „Filip”?
Mai mult Andrei”. La mine în familie, toată lumea îmi spune Andrei. Am crescut ca Andrei. Nașul meu, care din păcate nu mai este printre noi, s-a numit tot Andrei. De fapt, acesta este numele pe care îl am de la el. Nașul meu a fost medic… Da, cumva mă simt mai mult Andrei, dar am ajuns la concluzia că oamenii recționează diferit la diverse nume. Din moment ce am două, am lăsat omul cu care interacționez să aleagă. Toată lumea mă întreabă „Filip sau Andrei?”. Le spun să aleagă cum simt. E o realitate – degeaba spun eu că prefer „Andrei”, dacă tu o să mă reții ca „Filip”. Eu răspund la ambele prenume. Dar încerc să scap de „Ioi”, pentru că am trecut de vârsta aceea. Dar prietenii mei din liceu încă mă știu de „Ioi”.

Cu nașul lui, medicul Andrei Suciu

– Ați păstrat legătura, deci.
Da. Sunt foști colegi de liceu cu care încă mă văd. Cu unul dintre colegii mei de liceu am stat și în același apartament câțiva ani, vorba aceea, suntem ca frații.

După liceu eram hotărât să dau la Medicină. Am dat, am intrat, dar m-am răzgândit”

– La Biochimie te-ai dus, nu? După liceu…
Nu. Aici e o poveste… După liceu eram hotărât să dau la Medicină. Am dat, am intrat, dar m-am răzgândit.

– După ce ai intrat!
Da!… Știu că e ciudat, dar motivul a fost destul de simplu: eu îmi doream să și muncesc. Pentru că am considerat că mama a avut suficient grijă de mine și atunci am considerat că e momentul să și muncesc și să fiu pe picioarele mele. Ori la Medicină nu poți să faci asta. Da, îmi place mult Medicina, dar cumva nevoia de a fi independent a primat.

– Nevoia sau dorința?
Dorința. Dorința, nu nevoia. M-am gândit ce e de făcut. Eu îmi mai depusesem dosarul – la unele facultăți admiterea era pe bază de dosar. Mi-am depus dosarul și la Biologie, la Biochimie, Fizică medicală și Biofizică.

– Pentru admiterea la Medicină te pregătiseși cu meditații?
Da. Am făcut meditații la Chimie și la Biologie. Pentru că una este ce înveți în liceu și alta este ce se dă la Admitere. Ca idee, eu am luat la Bac la Biologie mai puțin decât am luat la admitere la Medicină. Atât de diferită este materia. Mi-am cântărit opțiunile unde mai intrasem, pentru că intrasem și la celelalte, eu având la Bacalaureat o notă destul de bună. Nu mai știu cum am dat peste Facultatea de Biotehnologii. Am analizat, m-am documentat și m-am hotărât să dau admiterea și acolo. Admiterea presupunea dosar și interviu. Am mers la interviu, pe care l-am susținut cu Decanul Facultății. Când i-am spus că am dat la Medicină și că am și intrat, a stat și s-a uitat la mine nedumerit. Apoi mi-a spus că sunt admis. (N.r.: Râde!)

– Ți-ai retras documentele de la Medicină. Fără niciun regret? Și acum ai face la fel?
Fără niciun regret, da. Și acum aș face la fel.

– Pentru că drumul a fost bun, dar dacă nu ai fi ajuns în punctul profesional de acum…
Drumul a fost bun, dar nu a fost ușor. Pentru că este destul de greu să îți placă Medicina atât de mult, să ai niște cunoștințe – eu și astăzi învăț multe lucruri pe partea de Medicină, dar nu sunt medic… Și automat trebuie să mă abțin de multe ori în a-mi expune părerea pentru că e doar părerea mea, nu este avizată. Dar pasiunea pentru Medicină a rămas…

– 2008 a fost anul în care ai avut primul job. Era primul an de facultate?
Nu, anul al doilea.

– Ajunsesei la ce doreai – erai și student și angajat. Angajat într-un laborator.
Da. Și chiar și acest pas a fost o călătorie. Când am primit această ofertă de job m-am dus la decan. Era un job full-time.

– Și tu erai student la zi.
Eu eram student la zi, da. Eram curios să văd care este părerea dumnealui. I-am explicat situația cu oferta de job. „Păi o accepți, nu?” – a fost răspunsul dumnealui. M-a înțeles și m-a sprijinit. E adevărat că aveam cursuri multe spre seară și astfel am putut să nu lipsesc prea mult. Eu am vrut să văd dacă facultatea sprijină studenții în a-și găsi joburi în domeniu. Pentru că acesta era un job în domeniul facultății, pe ramura de biotehnologie. Și el, domnul decan, nici n-a stat pe gânduri! Am apreciat foarte mult! Se numește Petru Niculiță. M-a sprijinit și îi mulțumesc. Studiile pentru licență au fost 4 ani și masterul – 2. Mereu când am avut câte o problemă și nu știam cum să fac, mă sfătuiam cu dumnealui. Asta a însemnat că a trebuit să recuperez multe, laboratoare mai ales.

– În laboratorul în care te-ai angajat, făceai treaba cea mai de jos pentru domeniu sau te-ai dus direct pe o poziție avantajoasă, din toate punctele de vedere?
Era o poziție avantajoasă pentru momentul respectiv. Neavând studiile superioare finalizate eram pe post de tehnician. Dar făceam cam aceeași muncă ca și colegii mei din laborator care terminaseră facultatea de Biologie sau Biochimie.

– Dar cum de a apărut oportunitatea aceasta de lucru pentru tine? Ai căutat-o?
Da. Eu din anul întâi mă uitam pe anunțuri de joburi. O perioadă chiar am și lucrat în asigurări. E mult spus „lucrat” – a fost așa… o încercare de job. În experiența în laborator a fost așa: am dat peste jobul respectiv, am aplicat, m-au chemat și am stat de vorbă. A fost foarte bine! Domeniul era la început în România și era exact pe ce studiam eu și domeniul în care voiam să me perfecționez. Și ei aveau nevoie de oameni care să învețe repede și să se adapteze repede. Pentru că nu doar că era un domeniu nou pentru România, era și ceva despre care nu învățai pe deplin în facultate. Cunoștințele de bază le învățai atât la mine la facultate cât și la Biologie și la Biochimie. Dar procesul în sine… nu te învață nicio facultate. Și cred că nici în ziua de astăzi. Și lor chiar le-a plăcut de mine. Fiind angajat din facultate, la început nu era un salariu prea grozav.

Am devenit persoana matinală care nu credeam că sunt”

– Îți amintești pe ce cheltuiai banii? Practic banii au fost unul dintre motivele care te-au smuls de la Medicină.
Da. O bună parte se ducea…

– Pe cluburi și petreceri?
…pe chirie. Cluburile și petrecerile, mai rar. Îți dai seama că ieșeam, dar nu atât de mult pe cât aș fi vrut, pentru că munceam destul de mult. Adică munceam și în weekenduri, mai munceam și noaptea uneori – era un volum mare de muncă și îmi și doream să învăț cât mai multe. Principalul factor de cheltuială să zic așa era chiria.

– Pentru o garsonieră?
Nu, stăteam într-un apartament cu un fost coleg de clasă din liceu. Am stat în același apartament cred că vreo 6-7 ani, deci mult timp. Prietenia noastră rezistă și astăzi. Râdeam cu el, că nu știam cum de ne mai „suportăm”. A fost interesant. Și mama l-a „adoptat”. Alex îl cheamă. Și dacă era bolnav Alex, mama era instant la noi. Îi spuneam „dar față de mine nu reacționezi așa!” și-mi răspundea „tu îți porți de grijă”.

– La jobul acela ai învățat să fii matinal?
Nu. Să fiu matinal am învățat pe vremea când jucam baschet. Aveam antrenamente dimineața și apoi mergeam la școală. Acest program a continuat cu jobul, pentru că începeam la 7-7.30 dar și terminam devreme, uneori chiar la ora 15.00. Aveam timp să fac și altceva – să mă duc la cursuri… Acum am ajuns în stadiul în care am devenit persoana matinală care nu credeam că sunt.

– La jobul acela ai stat 7 ani?
Cam 7 ani și jumătate, spre 8.

– Cum se părăsește un job după aproape 8 ani?
Greu. Extrem de greu. Chiar și în momentul în care am primit oferta de job de la locul de muncă următor, cel din domeniul educațional, mi-a fost greu. Practic, în următoarea provocare profesională am lucrat pentru o firmă care trimitea absolvenți de liceu la studii în străinătate. În momentul în care am primit oferta de job de la ei și am conștientizat că asta ar însemna că trebuie să renunț la jobul din laborator mi-a fost greu. Pentru că deși se spune că în carieră nu e bine să stai mai mult de 4-5 ani, mai ales la început, eu am stat pentru că mi-a plăcut foarte mult ce am făcut și a contat extrem de mult ce am făcut noi, pentru că s-au și eliberat niște probe de sânge pentru transplant…

– Care era compania?
Compania se numește Cord Blood Center, este prima bancă de celule stem din România. În continuare vorbesc cu foști colegi de-ai mei de acolo și în continuare mă întreabă lumea ce părere am în anumite aspecte. Și acest lucru mă bucură mult.

Deci cum a fost ultima zi la serviciu?
Ultima zi a fost cu plânsete. Sunt multe lucruri pe care le-am făcut acolo pentru prima dată. Și „prima dată” nu doar pentru mine, ci pentru prima dată în țara aceasta. Și a fi printre persoanele care au făcut pentru prima dată un lucru într-o țară nu e tocmai de ici colo. În plus, am și investit mult suflet în tot ce am muncit acolo. Chiar mă uitam cât de multe documente sunt semnate de mine prin laborator… Parcă nu îmi venea să renunț, dar am fost conștient că trebuie să fac această schimbare pentru binele meu.

Mie mereu mi-a rămas gândul la lumea medicală”

– Pentru o poziție mai bună? Mai mulți bani?
Nu știu exact dacă a fost o poziție mai bună, pentru că atunci când am plecat din Cord Blood Center eram pe postul de manager de procese. Cumva, schimbând domeniul este cam greu să cuantifici dacă era o poziție mai bună, dar din punct de vedere financiar a fost un pas înainte. Și era un alt domeniu, un domeniu pe care eu voiam să-l învăț. Îmi place să învăț, dar îmi place și să-i învăț pe alții. Și astfel mi s-a potrivit acest job, chiar dacă mie mereu mi-a rămas gândul la lumea medicală.

– Pentru jobul din domeniul Educației ai aplicat tu sau te-au chemat ei?
Acolo a fost o conjunctură. Alex, cel mai bun prieten al meu, despre care ți-am vorbit că mi-a fost și coleg de apartament lucra acolo pe partea de marketing. Și, într-o seară la un pahar de vorbă era și directorul pe România de la acea companie și, din vorbă în vorbă, mi-a făcut propunerea să lucrez pentru ei. A fost o conjunctură benefică pentru ambele părți, pentru că pe mine m-au ajutat toate cunoștințele din domeniul medical. Având printre cunoștințe absolvenți de liceu care voiau să plece la studii în străinătate, pe partea de științe exacte, a ajutat foarte mult. Știam cum să îi îndrum. Ulterior, la vreo doi ani și ceva după ce am intrat în compania respectivă, am schimbat și postul. Am trecut ca manager pe un alt departament, departament care trimitea studenți prin programul Work and Travel în Statele Unite. Deci, cumva am schimbat și categoria de clienți, am trecut de la absolvenți de liceu la studenți. A fost frumos pentru că acest lucru mi-a dat oportunitatea să văd cum se adaptează studenții noștri într-o țară total diferită, cu altă cultură. Și, cu ocazia aceasta, am văzut-o și eu. Așa am ajuns în Statele Unite. Am viza și chiar zilele trecute mă gândeam că trebuie să-mi fac și un concediu acolo, nu doar să merg cu treabă. A fost frumos, a fost o perioadă în care a fost și greu pentru că lucram cu parteneri din Statele Unite și diferența de fus orar își spunea cuvântul, dar ne-am descurcat bine. Simțeam nevoia din nou de o schimbare și s-a ivit o oportunitate tot în domeniul educațional. În România există o universitate din Statele Unite care face cursuri și în România. Ei au început printr-un program de Executive MBA – Tiffin University. Ei au început acum mulți ani prin programul de Executive MBA și înainte să mă angajez eu voiau să aducă și programul de licență. Practic, făceai programul de licență în România, dar erai înscris la o universitate în Statele Unite. Ideea aceasta chiar mi-a plăcut, din nou a fost un lucru pentru prima dată în România. Mi se părea fascinant să poți să stai la tine acasă, să studiezi după o curiculă din Statele Unite, să primești o diplomă din Statele Unite. Și cam un an m-am ocupat de recrutări pentru Tiffin University. Începuse să mi se facă dor de domeniul medical. Mă gândeam că o să se întâmple așa… Și, uitându-mă pe Linkedin – pentru că începusem să investesc timp și în platforma aceasta, am dat de jobul de la SanoPass. Și am aplicat, m-au sunat. M-a sunat chiar colega mea Ana. Și acum tot mai depănăm amintirea aceasta. Cu ea am avut primul interviu. A rămas celebrul „te sunăm noi”, m-au sunat în câteva zile. Am avut o întâlnire cu Andrei și cu Delia, Andrei fiind fondatorul companiei și Delia – managing partener. Și așa, de mai bine de un an, sunt în SanoPass și chiar pot să spun că într-adevăr mi-am descoperit vocația la 33 de ani. Acum am 34.

– Ce face SanoPass? Explică-mi astfel încât să fie interesant și pentru un om de business, și pentru bunica ta…
SanoPass este o companie de medtech care a început acum 4 ani prin furnizarea de abonamente medicale. Practic, noi am generat o rețea de clinici private și una de săli de fitness în care abonații noștri își pot folosi abonamentul. Ce a făcut să funcționeze foarte bine acest produs a fost faptul că la noi abonamentul este destul de ușor de folosit. Nu ai nevoie de recomandare de medic generalist, ai o rețea destul de mare în care poți să alegi – în acest moment sunt mai mult de 1100 de clinici din toată țara. Anul trecut, în toamnă, am lansat SanoPass Republica Moldova – am fost acolo, am început niște discuții cu cele mai importante clinici, am și semnat câteva contracte, dar după aceea a început Războiul din Ucraina și am ales să punem pe standby acest proiect pentru că lumea nu era prea concentrată pe dezvoltare și nu am vrut să facem lucruri forțat. Probabil spre finalul lui 2022 o să reluăm acele demersuri. A fost natural să mergem în direcția aceea pentru că sunt multe companii din România care au angajați și în Republica Moldova. Ne dorim ca un abonat SanoPass să poată să își folosească abonamentul în oricare altă țară în care există SanoPass. Și nu vrem să ne rezumăm doar la România și Republica Moldova, ne propunem să ne extindem.

– Care este valoarea abonamentului?
Prețul unui abonament medical pentru persoane fizice pornește de la 72 de lei pe lună. Dar beneficiile sunt mult mai valoroase. Adică plătești 72 de lei pe lună, deci undeva spre 900 de lei pe an, dar valoarea serviciilor se situează pe la vreo 2.500 spre 3.000 de lei. Fiecare clinică parteneră are un cont în platfoma noastră unde validează abonamentele pacienților. Odată ce se aprobă, pacientul nu achită nimic și SanoPass plătește la final de lună pentru acele servicii.

– Câte servicii intră într-un pachet?
Serviciile sunt anuale și variază de la abonament la abonament. Pentru abonamentul despre care am făcut referire, cel mai ieftin, sunt 5 servicii pe specialități medicale, 5 pe medicină generală și internă, 300 de lei pe analize de laborator și telemedicină gratuită și cred că și două servicii de stomatologie, cât și unul de psihologie.

Nevoia de servicii medicale la privat crește tot mai mult”

– Vă consultă și Ministerul Sănătății? Indiferent de culoarea politică. Sistemul Sanitar vă invită la consultări? Mai ales că în România este veșnica discuție despre CAS – unii angajați spuncând că ar prefera să nu mai plătească din salariu pentru sistemul public și, în schimb, să redirecționeze un abonament spre sistemul privat de sănătate.
Este modelul acesta din Statele Unite la care mă gândesc și eu de ceva vreme, dar din păcate nu cred că România va ajunge prea curând să îl implementeze. Pe noi, ca entitate juridică SanoPass, nu ne-a întrebat nimeni niciodată nimic. Există posibilitatea ca pe ceilalți furnizori mari privați să-i întrebe. Dar eu nu știu, sincer, despre acest aspect. Cert este că nevoia de servicii medicale la privat crește tot mai mult.

– De ce?
Pentru că oamenii își doresc să beneficieze de un serviciu medical de prevenție cât mai repede.

– „De prevenție”, iată. Deci au învățat românii ce înseamnă prevenția?
Când Andrei Vasile a fondat SanoPass era conștient că noțiunea de prevenție în România era într-un stadiu destul de rudimentar. Noi toți, când am venit în companie, ne-am asumat că pe lângă activitatea noastră propriu zisă – a mea de a genera o rețea de parteneri medicali, dar aveam colegi la vânzări și la marketing – trebuie să avem și un rol de educare. Da, oamenii au început să înțeleagă ce înseamnă prevenție medicală și acest lucru se datorează și companiilor la care lucrează. Sunt multe companii care oferă abonamente medicale ca beneficii extrasalariale. Eu chiar am câteva exemple destul de bune unde există o cultură organizațională foarte bine pusă la punct. Primul exemplu care îmi vine în minte este compania Haier. Poate că nu multă lume a auzit de ei, dar sunt unii dintre cei mai mari producători de electrocasnice din lume. Ei au venit în România acum vreo 2 sau 3 ani. Când am semnat noi cu ei, aveau până în 300 de angajați, iar acum au peste o mie. Au abonamente măricele la noi, compania și-a asumat un cost destul de mare pentru angajați dar sunt încântați. Au angajați în toată țara, nu doar în București și Ploiești- fabrica este la Ploiești. Oricând au nevoie de un serviciu medical, angajatul intră pur și simplu în aplicație, selectează ce serviciu are nevoie și platforma îi arată partenerii. Dacă se întâmplă ca un angajat să fie într-un oraș mai mic unde noi încă nu am ajuns, cei de la HR știu că trebuie să ne anunțe și noi în maximum două săptămâni rezolvăm orice speță, uneori chiar și mai repede.

– Vorbim despre oameni informați, angajați ai unor companii mari. Dar oamenii are au nevoie de sănătate sunt și oamenii din categorii vulnerabile – vârstnicii, de exemplu. Ce șansă are un pensionar care nu știe să folosească un smartphone să vă acceseze? Mai ales dacă este singur…
Noi ne-am gândit și în direcția aceasta, tocmai în ideea în care nu avem limită de vârstă sau de afecțiuni. Absolut oricine poate să-și facă abonament la SanoPass. Chiar și companiile cu care lucrăm au angajați care sunt mai în vârstă și au telefon cu taste. Nu a fost o problemă – ne-au informat, noi le-am activat abonamentele și de câte ori au o problemă ne sună. Într-adevăr, direcția în care emrgem este digitală…

– Pentru că încolo se duce lumea.
Da. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm situații de genul acesta. Soluții există mereu.

– Pentru că ești pasionat de domeniu, ce se va întâmpla cu spitalele de stat din România, în perioada următoare? Crezi că va exista acea forță a țării de a le renova? Oamenii merg la privat nu neapărat pentru că sunt în căutare de alți medici – alte nume, de vreme ce foarte mulți medici excepționali lucrează și la stat și la privat. Pacienții sunt în căutare de condiții, de infrastructură, de spitalizare în care să nu contacteze alte boli.
Din punctul meu de vedere, motivul principal pentru care oamenii merg la spitale private nu are neapărat legătură cu felul în care arată spitalul. Motivul pentru care oamenii se duc la privat ține din nou de rapiditatea serviciilor. Pentru că una este să mergi prin bilet de trimitere, prin CAS… Am trecut și eu prin asta, la un moment dat. Țin minte că aveam nevoie de o ecografie abdominală și a durat mai mult de o săptămână până să mă pot duce undeva să fac pe CAS. În ziua de astăzi, cu un abonament medical la noi, dacă iei clinicile din București să spunem – hai nu mâine, dar în maximum 48 de ore găsești loc.

– Încercam să fac calcule să văd dacă CAS-ul din salarii este…
… ca sumă este peste un abonament de bază la noi. Ca servicii și rapiditate, nu.

– Există și opinia că spitalele publice din România nu au destule finanțări pentru că procentul reținut din salarii nu este suficient, ca în țările dezvoltate. Pe de altă parte, dacă s-ar impozita mai mult din salarii pentru Sănătate, populația s-ar revolta și pe bună dreptate… Cum vezi tu deblocarea acestei probeleme, ce ai face dacă ai fi ministrul Sănătății?
Este o problemă mult prea spinoasă. Oamenii care gestionează acum situația din Sănătate pot începe o schimbare. Populația îi poate acuza pe ei dacă nu încep o schimbare. Dar nu pot aduce ei schimbarea completă pentru că se luptă cu niște neajunsuri din trecut.

– …De zeci de ani.
Exact. Nu e vorba de 2-3 ani, sunt zeci de ani în spate în care nu s-au făcut lucrurile cum trebuie. Lucrurile pot fi eficientizate, e drept. Eu m-am ocupat și de Achiziții când lucram în laborator. Mai am discuții cu diverși prieteni care lucrează în spitale de stat. Și doar pe tema achizițiilor eu rămân perplex cât de complicat poate să fie domeniul și câți bani sunt risipiți pentru niște prooceduri de care, în fond, nici nu ai nevoie. Se pot face multe eficientizări, doar că luptând cu probleme de câteva zeci de ani, ai nevoie de la fel de mult timp ca să ajungi unde îți propui.

Oamenii vor să se simtă speciali, într-o formă sau alta”

– Dacă ar fi funcționat sistemul public de Sănătate, ați mai fi existat voi?
Eu cred că da, sincer. Știi de ce cred asta?! Acum totul se reduce și la o chestiune de psihologie. Oamenii vor să se simtă speciali, într-o formă sau alta. Și mi se pare normal, pentru că muncim o viață ca să ce!? Ne dorim anumite beneficii și atunci dacă totuși există niște facilități fiscale… Pentru că în momentul de față există – abonamentele medicale sunt decontabile în limita unei sume per angajat. Ei bine, dacă există și se poate face acest lucru, de ce să nu facă angajatorul?! Și dacă ar merge sistemul de stat, tot ar exista o necesitate. Eu mereu am zis: există loc sub umbrela Sănătății pentru absolut toată lumea. Noi de aceea nu am considerat niciodată că am avea competitori – pentru că sunt și alți inițiatori de abonamente medicale în România care sunt pe piață de mulți ani și au foarte mulți clienți. Dar noi nu ne-am considerat în competiție cu nimeni. Noi generăm o rețea în care clienții să ajungă cât mai repede la un serviciu medical. Nu avem exclusivitate…

– Ce e cel mai frumos în jobul tău?
Faptul că interacționez cu multă lume, în fiecare zi. Bine, pe de-o parte chiar zilele trecute m-a întrebat cineva dacă nu e obositor. Nu știu dacă este obositor, pentru că pe mine asta mă motivează. Poate uneori nu am aceeași energie, dar faptul că interacționez cu atât de multă lume mă încarcă. Acum vreo două saptămâni am fost la Brașov cu un coleg și a trebuit să sun un potențial partener. Vorbeam foarte dezinvolt cu el, după părerea prietenului meu care se uita la mine și mă întreba „dar cum faci asta?”. Mie așa îmi vine. Am învățat în timp, interacționând cu oamenii. Am învățat de la medici, mi-a plăcut să vorbesc cu ei. Ce poate să fie mai frumos decât să înveți de la oamenii care chiar fac asta?! Mereu am fost adeptul metodei de învățare „learning by doing”.

– Este vreo poveste a unui pacient pe care o cunoști și care te-a impresionat peste măsură?
Nu am ajuns să stau de vorbă cu oamenii respectivi, dar uitându-mă pe consum – o parte din jobul meu este și să supraveghez consumul abonamentelor în clinicile partenere – uneori mai văd ieșiri din tipar. De exemplu, o persoană care se duce într-o zi la foarte mulți specialiști sau are un consum foarte mare într-o lună. Automat sun la clinică și întreb detalii. Nu cer date cu caracter personal, dar așa aflu că sunt persoane care au avut niște probleme de sănătate și faptul că au putut să meargă într-o singură zi să vadă mai mulți specialiști și să aibă totuși un răspuns definitiv într-o zi-două e mare lucru. Aștepând să se programeze prin CAS ar fi durat mult mai mult timp. În Sănătate, timpul este esențial.

– Ai jobul perfect?
Nu, pentru că nu cred că există jobul perfect. Mereu sunt lucruri de care te izbești și există posibilitatea să zici că nu mai poți. Și nu cred în perfecțiune, în general, sincer.

– Ce faci, când nu mai poți?
Mă duc acasă și mă joc cu câinii. Am trei câini, lumina ochilor mei. Alți oameni fac copii, eu am câini. (N.r.: Râde!) Îi iubesc de mor și chiar dacă am amânat mulți ani să-mi iau un câine pentru că știam ce înseamnă ca respnsabilitate, ca implicare chiar și financiară, mă bucur că am amânat pentru că acum știu că pot să cresc un cîine așa cum merită. Pentru că e un suflet.

Cu Luna

– Ai câini de talie mare. Nu îi crești în apartament…
Luna a crescut în apartament, dar am compensat prin a sta minimum trei ore pe zi cu ea în parc. Nu exagerez! Dimineața o oră, seara două ore. Revin la ideea cu implicarea! Faptul că pot să stau seara să mă joc cu ei mă echilibrează foarte mult, uit de stres. Chiar dacă activitatea în sine cu ei e o agitație, pe mine mă liniștește. Dau cu aspiratorul în fiecare zi, le gătesc… Prietenii fac câte o remarcă despre cât de bine mănâncă câinii mei.

Câini de rasă?
Am doi Husky și un Cane Corso. Au fost voci care m-au criticat că nu am adoptat. Iubesc câinii, doar că lucrul pe care nu îl cunosc mulți oameni în momentul în care decid să-și ia un câine este că trebuie să-ți iei un câine apropiat de tine ca temperament. Acest aspect este esențial în creșterea unui câine. Dacă și în cazul unei adopții aș fi putut să-mi aleg un câine în funcție de temerament, probabil că aș fi adoptat. Eu sunt compatibil cu cei câinii de talie mare.

– Așa mult o să te gândești și când o să ai copii?
Oh, da! Eu mă implic mult în orice fac, mai ales în lucrurile care țin de persoanele apropiate mie. Sunt în zodia Rac. Zicea cineva, la un moment dat, că a fi rac e un job în sine. Eu am învățat să folosesc atenția aceasta în avantajul meu. Știu să mă apropii de oameni și inspir încredere. Pe mine mă bucură, pentru că îmi place să văd că oamenii au capacitatea să fie deschiși cu alți oameni pe care nu îi știu bine. Acest fel de a fi mă ajută și în ceea ce fac. Eu prefer să mă întâlnesc cu oamenii. La un moment dat, de exemplu, pe zona Oradea nu aveam foarte mulți parteneri și era o perioadă în care nu puteam să plec din București. Am tot încercat să sun… nu ieșea nimic. Și, până la urmă m-am urcat în avion. Fiind acolo, în trei zile am rezolvat și am acoperit absolut toate specialitățile medicale.

– Ce crezi că îi apropie pe oameni de tine, pe lângă competența în domeniu? Energia, ochii tăi albaștri?
Nu știu dacă au legătură… Deși are legătură cu ochii, pentru că altfel vorbești cu un om care îți inspiră calmitate. De-a lungul timpului, oamenii m-au întrebat cum pot să fiu atât de calm. Realitatea este că nu mai sunt atât de calm pe cât eram când m-am mutat aici din Cluj. Dar mă consider o persoană destul de calmă. Mă enervez greu.

– Ți-a spus mama ta răspicat că e mândră de tine?
Da. Și mi-o spune frecvent. Nu ascunde asta, știe și Facebook-ul!

Cu Mama

– De partea cealaltă, a existat un moment de decontare a trecutului cu tatăl tău?
Pe tata nu l-am mai văzut de prin 2005. Nu… mă tot întreabă lumea dacă îi port pică sau ceva… Nu. Pur și simplu el și-a ales drumul lui, eu pe al meu. Eu chiar am spus că în ziua în care o să mă căsătoresc… eu îl chem la nuntă. Am ajuns la concluzia că sunt anumite lucruri care te pot afecta, dar doar de tine depinde cât le lași să te afecteze și pentru cât timp. Povestea cu tata am luat-o ca atare. Așa a fost să fie, poate că eu sunt așa datorită acestei situații. Din fericire pentru mine, i-am avut pe verii mei cu care am crescut. Ei ca vârstă sunt între mine și mama și am crescut cu ei – m-a ajutat destul de mult acest ascpect.

Visez că zbor”


– Către cine din trecutul tău te întorci cu recunoștință? Povestește-mi despre cineva, celebru sau nu, care a contat pentru parcursul tău.
Nu m-am gândit la asta niciodată. Dar în ultimii ani m-am gândit la primul meu antrenor de baschet, cu care încă mai vorbesc pe Facebook. Florin Covaciu. Nu e foarte îndepărtat de mine ca vârstă, dar cumva fiind primul meu antrenor… Baschetul, în primul rând, te învață disciplina. Învățând cu ajutorul lui să practic sportul acesta, să fiu punctual, orgnizat, da, i-aș mulțumi lui. Bine, ca să nu zic că i-aș mulțumi mamei mele, pentru că ei îi datorez atâtea! Dar este de la sine înțeles că ea a fost și este cea mai importantă în ceea ce privește recunoștința mea. Eu am avut o perioadă cu mici scăpări la școală și pe lângă faptul că m-a tras mama de mânecă a fost și el, Florin Covaciu care m-a tras de mânecă. A făcut baschetul să fie ceva frumos pentru mine, nu doar greu și, iată, îi mulțumesc!

– La SanoPass te ocupi și de partenerii pe zona de fitness. De ce, pentru că ești pasionat de sport?
Nu pot să îmi asum pe deplin meritele în zona aceasta. Pe fitness avem un manager al departamentului, Alex. Promovarea mea ca director pe ambele departamente, și cel medical și cel de fitness a venit mai mult datorită faptului că sunt o persoană organizată și am experiență în companii mari.

– Și pasiune pentru sport.
Bineînțeles. Alex își face treaba, toată admirația mea pentru el și chiar ne înțelegem foarte bine. În primul rând, suntem prieteni.

– Mergi la sală?
Nu atât de mult pe cât mi-aș dori. Nu am fost obișnuit să merg la sală. Cât am făcut baschet, antrenamentele fizice erau în parcul sportiv din Cluj, unde sunt diverse aparate pe modelul celor din sălile de fitness. Dar faci sport în aer liber. De aceea și când merg la sală alerg sau merg pe biciletă. Dar îi admir pe cei care merg, pe cei care chiar merg mult. Mă mai uit pe consum și avem abonați care nu merg 30 de zile pe lună, dar 27 tot merg. Toată admirația pentru ei! Mie îmi place să mențin un echilibru, așa am fost mereu. Nu pot să fac ceva în exces.

– Nici rău nici bun..
Exact. Să fie un echilibru în toate. Echilibru care este foare greu de menținut. Lumea crede că e ușor, dar nu e.

– Dacă ai putea dobândi o superputere, ce ți-ai dori să poți face?
Să zbor. Nu m-am gândt unde. De când eram mic, asta mi-am dorit: să zbor. Și cred că răspunsul acesta cu zborul o să-l am și la pensie. Chiar visez de multe ori că zbor. Nu vsiez că zbor undeva anume, pur și simplu visez că sunt în cer și zbor. Nu am înțeles de ce, dar nici nu am stat să analizez foarte mult.

– Care este, pînă acum, cel mai frumos moment din carieră?
Nu a fost doar unul. Primul care îmi vine în minte este când din banca de celule stem am eliberat prima probă de sânge pentru transplant și, din câte știu, copilul respectiv astăzi este mai bine. A fost un copil cu o semipareză. Din câte știu, astăzi chiar dacă mai are nevoie de ajutor, merge singur. Adică e ceva … o probă care a fost procesată de mine și de colegii mei, a ajutat viața unui copil! Personal, e echivalentul a ceea ce simt probabil medicii care fac un trasnplat de inimă. Ce să vrei mai mult de atât!? Momentul acesta va rămâne mereu special penrtu mine. Ulterior au mai fost alte eliberări de probe, dar prima… e prima.

– Tocmai a fost Admiterea la Medicină. Poate că, printre cei admiși este și vreun tânăr care îți seamănă ca temperament și, citind povestea ta, ar putea să își dorească să îți urmeze parcursul, să fie tentat să renunțe la Medicină. Ce îi spui?
Părerea mea este că trebuie să fie ferm convins că vrea să își asume riscurile. Atunci când dai la Medicină și ești admis, cumva ai drumul croit. Bine, poți să-ți alegi diferite specialități, dar drumul merge încet și sigur undeva. E la sigur, cu ghilimelele de rigoare. Când te hotărăști să nu mai faci asta și să o iei pe arătuără cum am luat-o eu, îți asumi un risc. Pentru că la fel de bine putea să nu-mi iasă. Pentru că eu nu știam exact-exact ce vreau să fac. Știam că vreau ceva cu domeniul medical, dar nu să stau între patru pereți.

– Ca medic ai fi fost mediocru, crezi?
Eu nu pot să fac lucrurile mediocru.

– Ce specialitate ai fi ales?
Prietenii râd și mă întreabă în glumă „ginecolg, nu?!” (N.r.: Râde!) Probabil aș fi mers pe partea de cardio. Probabil. M-am mai tot gândit, de-a lungul timpului, la ce aș fi fost dacă nu renunțam. Cardiologia este printre cele mai importante specialități. Bine, toate sunt importante, dar și prin consumul de servicii de pe SanoPass văd cum Cardiologia este după analizele de laborator. Nu știu dacă m-aș fi dus pe chirugie sau nu. Mie mai îmi tremură mâinile, din când în când. Am fost la medic, nu e ceva anume, pur și simplu așa sunt eu. Dar când lucram în laborator cu seringi, bisturiu și alte instrumente, nu îmi tremurau niciodată mâinile. În momentul când lăsam bisturiul din mână, începeau să-mi tremure. Nimeni nu-și poate explica. De asta spun că nu știu dacă m-aș fi dus spre chirugie sau nu. Dar una e să lucrezi în laborator cu bisturiul și alta e să fii chirurg. Neparcurgând acel drum, nu pot fi sigur. Asta e doar ce m-am gândit eu… Colegii mei sunt medici, chiar m-am întâlnit recent cu unul dintre ei, întâmplător. Dintre colegii mei de generație nu mi-a zis niciunul că regretă că a urmat Medicina. Dar unii mi-au spus că, la un moemnt dat, și-ar fi dorit să poată și să lucreze. Dar e imposibil, e prea greu și prea mult de învățat și acumulat. Mă bucur că au reușit, știindu-i din liceu. Sunt mândru de mulți colegi de generație.

– Deci pe cartea ta de vizită nu scrie medic”, ci…
Director departament medical și fitness. Și e bine așa.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed