Mai mult decât atât, la aceste stereotipuri nu au apelat doar străinii. Cunoscutul jurnalist sportiv italian Gianni Brera a susținut că fotbaliștii din țara sa sunt prea slabi pentru a juca bazându-se pe atac și că ar trebui să se concentreze pe o apărare puternică și pe contraatac, un „sistem” devenit cunoscut în întreaga lume cu un nume italian, Catenaccio, în anii 1950 și 1960, scrie John Foot, profesor de istorie modernă italiană la Universitatea din Bristol, în publicația The Conversation.

Cu toate acestea, o mare parte din această opinie este greșită. Confuzia fundamentală care se face este între fotbalul de „defensivă” și „a fi bun la apărare”, spune autorul citat. Tehnica apărătorilor italieni a fost un model de urmat pentru multe țări, în perioada de după război și în special în anii 1950, când cluburile italiene au elaborat metode sofisticate de formare și reguli privind comportamentul jucătorului.

Fiind foarte bune la apărare, echipele Italiei au devenit greu de învins. Însă, dacă era cazul să apeleze la tehnici „murdare”, nu se fereau să o facă. Apărarea era sărbătorită în cultura fotbalulului italian. Aceasta putea fi frumoasă și elegantă, ca în cazul lui Gaetano Scirea, care plutea pe iarbă, sau putea fi brutală, ca în cazul coechipierului său, Claudio Gentile, care nu i-a permis lui Maradona să ia mingea la Campionatul Mondial de Fotbal din anul 1982. El l-a „anulat” pe tânărul Maradona printr-un gest extrem, ajutat de un arbitru tolerant. Acest lucru i-a ajutat pe italieni să câștige meciul și întregul campionat.

Este adevărat și că italienii nu sunt ținuți pe loc de principiul fair-play. Pentru ei, cel mai important lucru este să câștige. Poate că este aceasta este originea unora dintre stereotipurile despre fotbalul italian. Pentru italieni, faultul tactic este o necesitate, făcând parte din joc, alături de goluri și pase. În limba italiană nici măcar nu există o expresie care să traducă „fair-play”, folosindu-se termenul din limba engleză.

Autorul britanic spune că stereotipurile despre fotbalul defensiv sunt greșite și dintr-un alt punct de vedere. A existat un antrenor italian, Arrigo Sacchi, care a transformat fotbalul mondial la sfârșitul anilor 1980 și 1990. Acesta a introdus jocul presant, într-un tempou rapid, prefigurând modul în care foarte multe echipe joacă în prezent. Echipele antrenate de Sacchi apărau din față, comprimând spațiul într-un joc palpitant și rapid.

Sub recomandările lui Sacchi, echipa AC Milan a cucerit Europa. Revoluția tactică a acestuia i-a asigurat clubului italian o perioadă de dominare care a durat până de curând. Naționala Italiei a continuat, însă, să concureze pe scena mondială. Progresele sale au fost împiedicate de sancțiuni la Campionatele Mondiale din 1990, 1994 și 1998, după care Italia a câștigat, în cele din urmă, ce de-al patrulea trofeu al său, în 2006.

Astăzi, fotbalul italian trece prin momente emotionante, în care vechea generație este înlocuită de una nouă, de mijlocași străluciți (Marco Verratti, 21 de ani) și tineri atacanți deosebiți (Ciro Immobile, 24 ani, și Lorenzo Insigne, 22 ani, alături de Mario Balotelli, 23 ani), stele în devenire care sunt așteptate să strălucească la această Cupă Mondială din Brazilia.

Italienii au repurtat, în noaptea spre duminică, prima victorie în acest campionat, învingând selecționata Marii Britanii cu un scor de 2 la 1.

Fotbalul italian este încă afectat de probleme structurale care le reflectă pe cele ale statului și ale economiei italiene: corupție, imixtiunea politicului, lipsa reformelor. Dar pe teren, viitorul pare sigur.

Fotbalul italian este plictisitor? Cinic? Nu. Tactic? Tehnic? Inteligent? Da.