De peste tot din mass-media şi new-media apar aceleaşi chipuri în interviuri, cu aceleaşi titluri şi aceleaşi discursuri de marketing. Pentru a dinamiza fenomenul din moda interviurilor am deschis în social media o „listă a recunoştinţei”, rugându-i pe cunoscuți și necunoscuți să-mi ofere nume de oameni pe care îi admiră, cărora au a le mulțumi, care îi inspiră. Am primit zeci de mesaje cu nume de personalități sau de oameni anonimi, toate valoroase prin bunătatea celor care cândva, cumva, au influențat în bine viața „recunoscătorilor”. Printre acestea, un mesaj nota astfel: „Mi-a venit instant în minte un astfel de om minunat și profesionist desăvârșit, Dr. Gerald Filip, chirurg. Ce urmează?” A urmat… acest interviu. Am început cu această recomandare pentru că medicii mi se par supereroi și, în inima și în gândul meu, au prioritate. Cel care l-a recomandat pe Dr. Gerald Filip este Andi Cârlan și, până la aceste cuvinte, nu am schimbat vreodată vreun mesaj. Dacă îl văd pe stradă, nu-l recunosc lesne. Este, pentru mine, un „necunoscut cunoscut” care a făcut un gest prin care poate aduce Lumină celor care citesc acum și care au nevoie de Încredere și Curaj. Despre experiența sa ca pacient al Dr. Gerald Filip, puteți citi aici. Este tot ce am știut când am pornit la drum să fac acest interviu despre OM. Desigur, m-am documentat despre „Medic”, însă despre „Om”… mi-am oferit bucuria de a lăsa întâlnirea să mă surprindă. Și, interviul s-a încheiat cu o îmbrățișare ca între vechi cunoștințe, după ce Dr. Gerald Filip m-a purtat să-mi prezinte Cosmosul său din Spitalul Ponderas, unde își desfășoară activitatea. Citiți un interviu despre un tânăr modest care a fost aproape să renunțe la facultate, când un Om Bun l-a salvat, investindu-l cu încredere. Peste ani, „investiția” a dăinuit nu doar ca prietenie, ci și ca relație medic-pacient. Un interviu despre performanță și modestie, despre familia frumoasă de acasă și despre Marile Întâlniri ale unui Medic cu bunătate uriașă – medicul Gerald Filip.

„Noi, medicii, ne transformăm în niște autiști”

– Medicina este un mod de viață, nu-i așa? Nu există ceva în afara condiției de medic…
Ba există, printre picături, nu suficient. Din acest motiv spun adesea că noi, medicii, ne transformăm în niște autiști. Nu mai avem timp, pentru că în cea mai mare parte a timpului gândul nostru trăiește într-o altă lume. În perioada rezidențiatului – trăiește în cărțile pe care le citești și în pacienții pe care îi îngrijești. După care, atunci când devii medic specialist și îți asumi responsabilitatea cazului faci un pas foarte mare de la a ajuta la tratamentul unui pacient la a trata propriu-zis un pacient și te încarci cu responsabilitatea riscului, cu responsabilitatea unei evoluții care implică și complicații, chiar cu riscul de deces. Și această realitate îți poate pârjoli orice noapte în care adormi cu gândul la pacient. Teoretic, ar trebui să lași toate problemele la ieșire din spital, dar nu se poate așa. În timpul facultăţii ni s-a spus clar: „Voi trebuie să învăţaţi când alţii se distrează şi să munciţi când alţii dorm, pentru că asta veți face tot restul vieții. Nu există jumătate de măsură – nu poți să te și distrezi, să ai timp liber, să și înveți, să și muncești”. Aici mă refer la cei care practică cu adevărat Medicina, fie că sunt chirurgi, cardiologi, ginecologi… Există o variabilitate a programului și un singur lucru e constant: nu ai timp pentru tine. Deci, dacă pleci cu ideea că „fac Medicină ca să aflu despre corpul uman” te transformi într-un „absolvent de Medicină”. Și e foarte bine: scrii articole, poți să faci Comunicare, poți să faci programe de sănătate, dar niciodată nu vei profesa. Să profesezi ca medic înseamnă să îți asumi o responsabilitate mare.

– Mă gândesc la faptul că cel puțin o persoană nu a lăsat deloc gândurile când a ieșit din spital. Și nu e medic… Sunteți recomandarea unui om care spune că trăiește datorită Dvs.
(N.r.: Zâmbește emoționat).

– Și am venit, cum se spune la medic, printr-o recomandare. Vă gândiți vreo clipă ce se întâmplă cu oamenii după ce vă strângeți mâna și le spuneți „ești vindecat”?
Întotdeauna! Întotdeauna le spun oamenilor că trebuie să îmi telefoneze dacă apare vreo problemă, indiferent de ce se întâmplă cu ei. Operez oncologie, o boală care are parte nu numai de tratament chirurgical, dar și de alte forme de tratament și care practic este o boală cronică – nu se poate spune că cineva se vindecă complet de un cancer. Se vindecă de acea formă, dar monitorizarea oncologică există. Și atunci le spun: „Fii atent că cel puțin până la sfârșitul activității mele profesionale ne vom întâlni cel puțin o dată pe an!” Deci, ca medic, nu poți să abandonezi sau să uiți de un pacient doar pentru că ai făcut o parte din tratament – latura chirugicală. Tot restul vieții, acel pacient se va gândi la tine. Deși știți ce este foarte curios?! Chiar dacă tratamentul chirugical – operația este partea cea mai brutală, însoțită de dureri, de o evoluție post operatorie dificilă – pentru că greu de tot se mobilizează, au tuburi de dren, au tratamente injectabile, pacienții totuși pleacă cu amintiri frumoase. Și nu numai datorită actului operator, ci pentru faptul că vrei, ca medic, să faci pentru pacientul tău ceea ce ai vrea tu să primești în clipa în care ai fi în locul lui. Și contează foarte mult să-i spui „bună dimineața”, să îi dai o gură de cafea atunci când are voie, să îi aduci aminte de familie, să îi dai telefonul să vorbească cu familia imediat după operație… Sunt gesturi omenești pe care tu vrei ca cineva să ți le facă, când vei fi în aceeași poziție, de pacient.

– „Dacă vei fi”…
În postura de pacient, cu siguranță…

– Dacă însă ne referim la pacientul oncologic – poate trăi, poate funcționa fără anxietate sau anxietatea este o consecință a diagnosticului oncologic?
Întotdeauna, chiar și în cazurile de început sau chiar în cazurile în care cancerul a fost diagnosticat precoce și tratamentul a fost scurt și s-a obținut vindecarea și se știe că pacientul este vindecat, întotdeauna va fi o evoluție a vieții însoțită de anxietate, care se ameliorează cu trecerea timpului. Pentru că pacientului îi este frică de recidivă, de apariția altui cancer, de apariția unor complicații legate de tratament sau chiar de boala inițială. Și atunci, singurul lucru care îl ține stabil este certitudinea că te afli alături de el ca medic, că oricând te poate „deranja”, că poate să vină la tine și să îl ajuți. Dar mai ales îl ține stabil trecerea timpului care îi arată că nu se întâmplă nimic rău, că s-a întors în viața profesională și familială la fel ca înainte – acesta este singurul argument într-adevăr extrem de puternic care îi scoate fantoma din suflet. Că, practic, e o fantomă. E o umbră care îl bântuie și care îi poate strica cele mai frumoase clipe din viață.

– În povestea despre care spuneam, pe care am găsit-o așternută într-un articol de blog, chiar această nuanță era evidențiată – a gustului cafelei cu puțin zahăr…
Da…

– …atunci când i-ați spus pacientului operat „tu nu mai ai cancer, l-am scos”.
„Ești un om liber de boală”. Da, chiar așa ne exprimăm și așa îi încurajăm, pentru că nu poți singur să vindeci pacientul. De fapt noi, chirurgii, ce facem: corectăm anomalii ale naturii. Noi nu facem minuni. Noi rezolvăm un accident – fie că este o traumă, un traumatism, fie că este o boală, noi vindecăm sau rezolvăm pe moment ceea ce am diagnosticat și poate să omoare pacientul, dar tot biologia și tot natura realizează vindecarea. Noi, când facem rezecția de colon tăiem mecanic o bucată de colon și coasem cap la cap, dar nu este suficient. Organismul omului, natura, cicatrizează această sutură şi o face funcţională.

– „Natura”, „Biologia” sau Destinul și Dumnezeu? E mereu această Întrebare…
Nu sunt ateu. Nu sunt nici un practicant zilnic al credinței mele religioase care este creștină, dar nu sunt puține momentele în care ne rugăm pentru reușita operației sau pentru sănătatea pacientului. Pentru că, într-un fel sau altul, facem apel nu numai la rațiune, la cunoștințele noastre, la puterea noastră de a mobiliza, ci și la forța divină, mai mult decât la noroc. Nu credem în noroc, dar credem în forță divină. Sau, cel puțin, acesta este punctul meu de vedere și al colegilor în mijlocul cărora trăiesc.

„In Biserică sunt botezat și cununat cu numele Gheorghe – e o formă de respect față de dorința tatălui meu”

– Am tresărit când am văzut numele Dvs. în recomandare, pentru că m-am gândit, inevitabil, la actor.
(N.r.: Râde!) E o poveste…

– Trebuie să o știu!
V-o spun! Sunt botezat „Gheorghe”, așa cum a fost tatăl meu. Mama, care face parte din generația mileniului trecut, era îndrăgostită – ca toate femeile din generația ei – de actorul Gérard Philipe și și-a dorit un copil pe care să îl cheme „Gerald”. Numai că tatăl meu, ca un bărbat adevărat, a dorit să își păstreze filiația și m-a declarat în acte „Gheorghe”. Dar a apărut o problemă: mama mi-a spus „Gerald”, sora mea îmi spunea „Gerald”, tatăl meu nu îmi spunea „Gheorghe… George…”, ci îmi spunea „Gerald” și a existat permanent o confuzie între modul în care mă apelau prietenii și modul în care apăream în acte. Și în anul întâi de facultate, la sfârșitul semestrului, o doamnă profesoară a venit și mi-a spus „Eu nu mai înțeleg nimic – tu ești Filip Gerald și ai toate prezențele și îmi apare în documente Filip Gheorghe care nu are nicio prezență. Ce s-a întâmplat?!” Și atunci, pe cale legală mi-am schimbat prenumele din „Gheorghe” în „Gheorghe Gerald”. Nimeni, nici în ziua de azi nu îmi spune „Gheorghe”, dar în Biserică sunt botezat și cununat cu numele „Gheorghe” – e o formă de respect față de dorința tatălui meu.

– Părinții ce formare aveau, în ce mediu ați crescut?
Of… Fără nicio legătură cu Medicina. Tatăl meu a fost profesor de Limba Română și Pedagogie. Sunt un copil făcut la bătrânețe, după vârsta de 50 de ani, astfel încât adolescența mea a coincis cu perioada de senectute a tatălui meu. Dar care, pedagog și profesor de Limba Română, mi-a insuflat – că nu a putut să introducă într-un mod forțat – disciplina și cred că dragostea față de copii. Pentru că și-a dorit foarte mult copii, a avut la bătrânețe și atunci ne-a înconjurat cu protecție. A încercat să ne impună și disciplină, dar mai ales a folosit metode pedagogice din școala veche, pe care nu le mai regăsesc astăzi. Dar, în schimb, le-am regăsit pe parcursul facultății, la câțiva dintre profesorii mei.

– Și mama?
Mama a lucrat în domeniul construcțiilor, avea treabă cu chimia, cu proprietățile fizice ale materialelor de construcții. Fără nicio legătură cu medicina!

– Dintre ei, înțeleg că l-ați piedut pe tata. Ați pierdut-o și pe mama?
Pe mama am pierdut-o anul trecut, în plină pandemie COVID. Pe tata l-am pierdut acum 20 de ani – eram pregătit pentru momentul în care îmi voi pierde tatăl sau cel puțin așa credeam pentru că, v-am spus, eu aveam 17 ani și el avea 76 atunci când am pus piciorul în prag și am spus „Vreau să fac Medicină, orice s-ar întâmpla”. Eu am dat examenul la Medicină în 1989, în perioada în care nu exista o șansă foarte mare ca un om „normal” să devină chirurg sau să poată să avanseze rapid pe un drum pe care și-l dorește. Dar tata s-a prăpădit la o vârstă venerabilă – 89 de ani, însă pierderea a fost la fel de intensă și de dureroasă, chiar dacă credeam că sunt pregătit de ani de zile.

„A trebuit să învăț la ce să renunț”

– Un copil care crește cu această limită, privind finish-ul cât se poate de clar, e mai matur?
E mai responsabil. E mai responsabil și se maturizează mai repede, într-adevăr, pentru că nu are un back-up. Nu a existat niciodată tăticul din spate care să mă scoată din eventualele momente grele în care aș fi intrat. A fost un model, a fost o persoană care mi-a influențat foarte mult inclusiv comportmentul din ziua de azi și comportamentul cu copiii mei, dar o prezență fizică mai discretă. Pe de-o parte cred că nici nu înțelegea foarte bine lumea de după 1989 și nu înțelegea care sunt metodele prin care mă putea sprijini, dar întotdeauna a avut un sfat și o vorbă bună, ceea ce a contat mai mult decât aspectul material. Adică mi-a fost greu să îmi cumpăr anumite cărți sau să mă duc la anumite cursuri în străinătate pentru că părinții mei nu dispuneau de banii necesari să îmi ofere ca să pot să fac acest pas și atunci eu a trebuit să învăț la ce să renunț. Să renunț la ce nu era esențial pentru supraviețuire în așa fel încât să am parte de o educație mai bună. Educație medicală.

– Mama a trăit să se bucure de toate reușitele Dvs. profesionale…
Da… a trăit din plin și a savurat nu numai modul în care am urcat treaptă cu treaptă, dar și modul în care mă vedeau colegii. Adică aprecierile le-a auzit din partea lor.

– Dacă ar exista o mesagerie specială, ce i-ați transmite acum tatălui despre fiul său, peste Lumi?
O, greu! E prea personal.

– Despre „medic”! Pentru că nu a prins triumful…
Cred că i-aș spune că am reușit și că alegerea nu a fost atât de nebună cum a clasificat-o la început. Adică el considera că mă înscriu pe un drum al cărui sfârșit este undeva într-o comună la țară, departe de ceea ce îmi doresc și departe de ceea ce își doreau ei pentru mine.

– M-aș bucura să poată vedea spitalul acesta modern, apropo de ce spuneți…
Da. Este… Am avut o perioadă de practică în Statele Unite și nu multe dintre spitalele prin care am fost pot fi comparate cu acest spital – din toate punctele de vedere: al diversității serviciilor medicale, dar și al tehnologiei și al modului în care noi comunicăm între noi. Sunt norocos.

– Ați știut că vreți să fiți medic din clipa în care ați intrat în contact cu ceea ce înseamnă Medicina – cum repară doctorul oamenii. Că așa înțeleg copiii…
Exact! Magia din copilărie. Și din acest motiv spun că am fost norocos și că a fost ceva vocațional pentru mine, pentru că primele drumuri la spital au fost pentru vaccinare sau pentru mici traumatisme – plăgi care trebuiau cusute, julituri care trebuiau tratate… Și întotdeauna m-am întrebat de unde știe doctorul ce să îmi facă, de unde știe că vaccinul este bun, de unde este această experiență. Și ulterior, îmi explicam citind… pentru că am crescut și am început să citesc din ce în ce mai mult. Înainte de 1989 nu existau alte mijloace de relaxare sau de îmbunătățire a cunoștințelor decât cititul. Și mi-au căzut prin mână diferite cărți despre istoria medicinei, despre ce se întâmpla în timpul babilonienilor sau în timpul Egiptului antic, despre modul în care foloseau plantele… Și atunci, încetul cu încetul curiozitatea s-a transformat într-o pasiune.

„Am fost 5 ani chirurg de copii și alegerea a fost făcută datorită faptului că l-am cunoscut pe Profesorul Pesamosca”

– Primul gând pentru profesie care a fost? N-ați vrut să conduceți o macara, să pilotați avioane?
Nu. Am vrut să fac Medicina. Am vrut să fiu doctor. Am vrut să tratez oameni. Și am avut această problemă de alegere a specializării inclusiv în facultate.

– Între ce și ce? Între chirurgie generală și…
Între chirurgie și între specialități care, în perioada facultății mele se aflau într-un avânt de dezvoltare extraordinar de mare – cum este radiologia.

– Eu m-aș fi dus la chirurgie vasculară, dacă ar fi fost contextul.
Am fost un tip modest, pentru că eu consideram că e prea greu. Mi-a fost frică. Neurochirurgia și chirurgia vasculară erau specialități de top și mi-a fost frică să calc pe acel drum. Dar nu știți care este prima specialitate pe care am pacticat-o!

– Care?
Chirurgia pediatrică. Am fost 5 ani chirurg de copii și alegerea a fost făcută datorită faptului că l-am cunoscut pe Profesorul Pesamosca, cel care s-a purtat incredibil de frumos cu noi și când eram studenți și când eram rezidenți. Și care avea o charismă cu totul și cu totul specială.

„Meseria aceasta îţi fură foarte uşor timpul”

– Pot să vă întreb dacă a meritat sacrificiul Profesorului Pesamosca, medicul care a locuit într-o rezervă de spital până în ultima clipă a vieții? S-a stins la „Marie Curie” în rezerva în care locuia, dedicându-și toată viața studiului, Medicinei, copiilor…
Dar nu a simțit că se sacrifică. El nu a simțit că se sacrifică! El nu a spus niciodată că se sacrifică pentru alți pacienți – pur și simplu acesta era modul lui de trăi. Așa l-a lăsat Dumnezeu pe Pământ. Nu putea să stea departe de copii, de sala de operație, de spital. E una dintre capcanele pe care şi nouă viaţa de chirurg ne-o oferă: eşti tentat să faci din ce în ce mai mult. Pe măsură ce faci şi te instruieşti şi citeşti devii din ce în ce mai bun. Bineînţeles că toate aceste cunoştinţe se transformă în skill-uri, în capacitatea de a rezolva cazuri din ce în ce mai grave şi uiţi că există o altă lume, lumea în care copiii tăi sunt la fel de prezenţi ca şi pacienţii tăi. Meseria aceasta îţi fură foarte uşor timpul. Efectiv ţi-l fură. Sunt zile în care intrăm la 9 dimineaţa în sală şi când mi se face sete şi ridic ochii văd că este deja 3 după-amiaza. Nu simţi că trece timpul.

– Dar în perioada aceea în care pacienţii erau copii – aţi simţit că v-aţi împlinit visul de atunci, din copilărie, că vin şi ei cu aceeaşi uimire în fața întrebării de unde ştiţi, cum de puteţi? Aţi simţit cumva că este o răsplată a destinului faţă de primul vis pentru Medicină?
În primul rând,a trebuit să învăţ să mă port cu copiii, pentru că sunt nişte pacienţi cu totul şi cu totul speciali. În faţa chirurgului ajung atunci când durerea îi aduce – fie că e o traumă sau o boală cronică şi atunci pragul lor de sensibilitate, de declanşare a durerii este mult mai mic. Trebuie să fii mult mai blând şi să fii atent ce le spui. Deci trebuie să dispară imaginea aceasta a doctorului atotştiutor, trebuie să capete încredere în tine. Din prima zi de facultate am simţit că merită! Nu din prima zi ca medic, din prima săptămână de facultate am simţit că aceasta este vocaţia mea. Şi, dacă în timpul liceului am fost un tip mediocru – adică nu am luat niciodată premiu şi n-am depăşit niciodată media 8, am terminat facultatea printre primii 100, cu nişte medii extrem de mari. Nu am avut decât un 9 în facultate. În rest, numai 10. Asta, în condiţiile în care după 1989, din anul al doilea până în anul cinci a trebuit să lucrez, ca să mă întreţin. Părinţii mei erau pensionari demult şi nu mă puteau întreţine.

– Şi aţi lucrat… ce?
Multe! Am lucrat pentru multinaţionale… Nu am lucrat în Medicină.

„Nu mai aveam bani să îmi cumpăr haine sau cărţi”

– Sunt unii care renunţă la visul de a fi medic tocmai pentru că posibilitatea de a avea un job e departe. Sunt dintre cei care renunţă la Facultatea de Medicină ca să poată munci, tocmai pentru că statutul de student la Medicină e incompatibil cu alte colaborări prin prisma faptului că e nu doar o facultate grea, ci şi cu program aglomerat. Dvs. aţi terminat şi între primii, şi cu job?
Da şi vă spun de ce: pentru că în 1991 – anul de graţie 1991, la doi ani după Revoluţie, când inflaţia distrusese orice posibilitate ca un copil dintr-o familie cu venit mediu să poată fi student fără lipsuri, m-am pus în faţa faptului împlinit. Nu mai aveam bani să îmi cumpăr haine sau cărţi şi atunci m-am dus la unul dintre prietenii mei, care era cu doi-trei ani mai mare decât mine şi care după Revoluţie a devenit un om de succes şi i-am spus „Te rog, angajază-mă!”. Și m-a întrebat: „Cum adică, renunți la Medicină?” „Da, renunț la Medicină”, am spus eu. „De ce?”, a fost nelămurit. „Pentru că nu mai pot să trăiesc din ce primesc de acasă”. Și a zis: „Uite cum facem – tu muncești pentru mine cât vrei tu, pe câți bani vrei tu, îmi spui de la ce oră la ce oră muncești pentru mine, iar eu îți asigur tot ce ai nevoie. Nu îți dau un salariu fix, îmi spui de câți bani ai nevoie, de cărți, de tot ce ai nevoie”. Astfel că din anul al doilea până în anul cinci – și o spun așa cu rușine – nu am mai fost la cursuri. Plecam după lucrările practice de la ora 11.00, lucram pentru prietenul meu până la 17.00-18.00, după care făceam ceea ce știam – învățam noaptea și studiam când alții se distrau. Așa a fost până la sfârșitul anului V, când trebuia să mă pregătesc pentru rezidențiat. Care a fost avantajul: el îmi aducea cele mai recente publicații din Europa pe materiile pe care învățam. Noi, la facultate, eram centrați pe literatura anglo-saxonă, eu aveam toate aceste cărți la început de an. Mi de cumpăra pe toate! În așa fel încât atunci când mă duceam la examene era suficient să citesc cursurile cu o zi înainte și examenul oral se transforma într-o discuție, nu într-o examinare pentru că într-un fel sau altul cel care mă examina era convins de faptul că am citit.

– Dacă nu exista omul acesta atunci…
Nu aș mai fi făcut Medicina. Probabil nu aș mai fi făcut Medicina. Îi sunt recunoscător!

– Putem să îi spunem numele?
Nu, nu putem să îi spunem numele pentru că i-am promis. Și acum suntem prieteni și a trecut prin bisturiul meu.

– Dar putem să îi mulțumim așa fără să îi spunem numele!
I-am mulțumit și știe că sunt prietenul lui și astăzi – și o să știe despre ce este vorba – astăzi sărbătorim încă un an de viață, este ziua lui. Coincidență! (N.r.: la data înregistrării interviului, 22 august). Da, el mi-a schimbat destinul.

„Trebuie să existe disciplină în orice”

– Dacă ar fi să ne gândim la anii de studiu, spuneați că în facultate ați regăsit o parte din structura pe care o aveați acasă, pe care o avea tatăl Dvs.
Da, disciplina. Trebuie să existe disciplină în orice. Indiferent de ceea ce faci, indiferent de domeniul în care profesezi sau de sportul pe cre îl practici, dacă nu există disciplină nu poți să progresezi, nu poți să avansezi, nu poți să faci nimic.

– Există oameni cărora aveți a le mulțumi?
Desigur! Sunt cei care îmi sunt mentori și care sunt contemporani cu mine. Profesorul Corneliu Dragomirescu al cărui nume îl voi spune cu mândrie, de fiecare dată, care m-a ajutat să deschid ochii în Chirurgie și mai ales m-a ajutat să fac unele supraspecializări care erau aproape imposibile pentru colegii din alte spitale. Pentru că, după cei 5 ani de Spital Budimex – sau „M.S. Curie” – am ajuns într-un spital de periferie, Spitalul „Sfântul Ioan”, unde colectivul m-a îmbrățișat și m-a investit cu atâta încredere încât mi-am schimbat specialitatea de chirurgie pediatrică pe chirurgie generală. Era perioada în care chirurgia minim invazivă pătrundea în România și profesorul Dragomirescu investea încredere, timp și răbdare în cei mai mici din scara ierarhică, în rezidenți. Deci el ne-a încurajat să operăm, să îngrijim pacienți, să mergem să ne specializăm pe ecografie, pe endoscopie, pe chirurgie laparoscopică. Domn’ Profesor fiind extrem de modest. Adică niciodată nu a bătut toba vizavi de realizările lui și cred că multe dintre spitalele din București au doctori care îi poartă recunoștință!

– Primul caz important din cariera Dvs.?
Nu pot să aleg. Nu există „un prim caz” pentru că nici evoluția noastră nu este la fel. Este o scară pe care o urci. Să vă explic de ce nu există „primul caz” – rămâne în memorie mai degrabă prima complicație. Și întotdeauna rămân în memorie oamenii care au murit în urma intervenției chirurgicale. Nu pentru că ai făcut tu ca medic o greșeală, ci pentru că erau atât de slăbiți de boală încât nu au putut să depășească șocul operator. Există o treaptă pe care o urci – primul șoc este când intri în sala de operație și când vezi cum bisturiul mușcă din piele și țâșnește sângele și te miri cum de pacientul nu moare pentru că i-ai făcut o incizie.

– Pentru mine, interviurile de suflet au început acum mulți ani, cu un medic, de la „Marie Curie”, pe vremea când încă mai trăia Prof. Alexandru Pesamosca. Atunci a început…
Magia! Profesorul Pesamosca a fost unul dintre profesorii pe care i-am iubit cu adevărat. Deși datorită lui am plecat din Budimex, pentru că nici măcar iarba nu crește la umbra stejarului. Era un profesionist cu atât de multă experiență încât era în stare să rezolve orice fel de leziune, dar mai ales cu o mare dragoste față de copii. Și îi vedeai – când venea pe secție, toți copiii erau lângă el, toți îi spuneau „Tata Pesi”. Închipuie-ți un copil de 3 kilograme operat de un chirurg adult care avea 140 de kilograme și care avea mâinile de două ori mai mari decât ale mele acum. Profesorul Pesamosca nu băga niciun deget în interiorul abdomenului, lucra cu o eleganță și cu o precizie atât de mari încât atunci când l-am văzut operând la 70 de ani, în miez de noapte, obiosit… și când i-am văzut acuratețea gestului mi-am zis „e clar, eu niciodată nu voi ajunge să fac așa ceva, trebuie să mă duc undeva unde să mă pregătesc, să operez sute, mii de cazuri așa cum a făcut-o Profesorul Pesamosca”. Era un zeu. Ca și Profesorul Dragomirescu. Aveau niște skill-uri foarte bune. Şi să-ţi spun despre treptele pe care le tot urcăm. Deci aşa începi: vezi prima operaţie, treci de şocul primei operaţii. După care, pe măsură ce înveţi gesturile, atitudinea, poziţia, tot ce se întâmplă în sala de operaţie şi pe care doar chirurgii sau asistenţii de sală ştiu, ajungi să ai experienţa unui ajutor – adică chirurgul senior intră cu tine, tânărul rezident, să facă o operaţie. Tu eşti antrenat să ajuţi. Primul prag pe care trebuie să îl treci atunci este al unui pacient la care tu ai ajutat şi care face o complicaţie majoră sau moare. Şi stai să te întrebi dacă tu ai avut vreo vină sau dacă ai făcut ceva greşit astfel încât decesul lui să-ţi poată fi imputat. Nu din punct de vedere legal – te gândeşti cu sufletul, omeneşte, „Am greşit cu ceva? De ce s-a întâmplat asta?” Dacă reușești să treci de acest prag și nu dai înapoi, îți continui pregătirea și înveți să ajuți și începi să faci timpi operatori. Niciodată nu faci prima operație de la început la sfârșit singur. Exersezi de sute de ori în afara sălii de operație nodurile sau modul în care coși sau cum folosești instrumentele și începi să faci timpii operatori. Următorul prag este pacientul pe care l-ai operat tu care face o complicație chirurgicală. O hemoragie sau o ocluzie sau o fistulă. Acesta este al doilea prag și atunci este mai intens decât prima dată. Pentru că tu ai făcut actul operator și e posibil ca tu să fi greșit. Iar ulimul prag este atunci când faci o operație și îți moare pacientul. Atenție, nu pentru că ai făcut o greșeală de tehnică operatorie, ci poate pentru că el nu a avut resursele biologice să treacă mai departe. Sau poate pentru că tu i-ai făcut o operație mai mare decât putea el să suporte și merita să faci operații seriate – adică câte puțin în mai multe reprize.

„Un chirurg bun știe să opereze, un chirurg foarte bun știe când să nu opereze”

– „E important să știe chirurgul când să nu opereze”, sunt cuvinte care vă aparțin.
Da, când să nu opereze. Cel mai important lucru! Se spune așa: că un chirurg bun știe să opereze, un chirurg foarte bun știe când să nu opereze.

– Sunteți un chirurg foarte bun?
Nu mă consider „un chirurg foarte bun”. Cunosc chirurgi mult mai buni decât mine. Și când spunem despre un chirurg că e bun nu înseamnă că ne referim numai la skill-urile chirurgicale sau la rapiditatea cu care operează. Nu. În general, consider că un act operator ca să fie corect și complet începe de la primul contact cu pacientul. Adică să fii bun chirurg înseamnă să recunoști boala, să știi ce anume are pacientul. Al doilea pas – să-l pregătești pentru operație. Nu îl duci în sala de operație așa cum l-ai văzut tu de pe stradă. Nu, trebuie să vezi dacă are alte boli, dacă trebuie tratat pentru alte boli, dacă are constantele biologice ok, trebuie să-l echilibrezi, trebuie să-i dai ceva… Al treilea pas de-abia este tratamentul chirurgical care înseamnă indicație corectă. Adică să nu-i faci altceva decât are nevoie. Adică dacă are nevoie să îi faci un sector mamar pentru un cancer de sân, îi faci sector mamar, nu-i faci masectomie că asta știi. Și al patrulea lucru printre cele mai importante este monitorizarea, îngrijirea și supravegherea postoperatorie. Dacă faci rabat de la vreuna dintre aceste etape, nu ești un chirurg bun și nu vei avea un succes garantat.

– Avem feedback despre cum este în cazul unei realități reușite, atunci când îi dați voie pacientului la prima cafea cu puțin zahăr. Ce se întâmplă când pierdeți un pacient, cât de mult vă mai urmărește tristețea după atâția ani de carieră?
Of, nu e numai tristețe. Nu uit. Îi știu pe toți, cei care au murit în urma intervenției mele chirurgicale.

– Și sunt… zeci?
Hai să spunem nu mai mult de 20. Dar, atenție, nu ca o…

– …Consecință a actului medical, ci ca o consecință a realității.
Știți, medicina a evoluat acum atât de mult în ultimii 20 de ani! Că acum 20 de ani trimiteam pacienți să moară acasă cu metastaze hepatice. Deci, celor la care descopeream multiple metastaze hepatice le făceam o colostomă și îi trimiteam să moară acasă. Evoluția tratamentelor sistemice cum sunt chimioterapia sau imunoterapia a făcut să putem da acum un tratament și pentru această fază avansată.

– Cum le spuneți oamenilor, celor care se duc acasă, celor fără nicio șansă? Există un modul care pregătește medicul să dea vestea familiei, aparținătorilor…
Nu am avut, în timpul studiilor mele din România. Am făcut un modul de Behavioral Science – Știința Comportamentală atunci când mi-am dat examenele pentru licență în State. Între timp, de când am terminat facultatea, drumul a fost complex și am vrut să plec să profesez în State. Am ajuns să profesez în Statele Unite numai că, din motive personale, m-am întors. Deci există un modul care se numește Behavioral Science – Știința Comportamentală care are un capitol dedicat comunicării dintre medic și pacient și modului în care transmiți aceste vești sau aceste informații. Și modului în care îi respecți intimitatea și îi transmiți aceste informații. Am înțeles că mai nou există și în România în facultate și în rezidențiat, dar nu am informații sigure. E greu. În primul rând că niciodată – și am jurat asta de când am constatat că nu eu sunt cel mai bun – nu eu am adevărul absolut. Și atunci trimit pacientul fie spre servicii care îi pot da măcar un tratament paleativ…

– Spre calitatea vieții…
Adică nu îl abandonezi, ca medic. Îi prelungești supraviețuirea cu o calitate a vieții mai bună. Dar nu îl oprești tu să-și caute sănătatea sau să își îmbunătățească zilele pe care Dumnezeu i le-a mai lăsat. Voiam să vă spun că nu mă consider un chirurg foarte bun – știți că la noi respectul se câștigă în sala de operații – și vreau să vă povestesc o întâmplare care mi-a lăsat… m-a blocat pentru câteva zile și mi-am dat seama că uneori imaginea pe care o ai despre tine nu este cea reală. Operam cu un prieten foare bun, format în alt spital. Eu operam într-o sală de operație, el în altă sală de operație. Eu mă pregăteam să închid un pacient care avea o tumoră de tub digestiv care invada organele de jur împrejur și pe care eu am pus eticheta de „inoperabil”, iar colegul și prietenul meu a venit din altă sală și m-a întrebat „Ce operezi tu acolo?” I-am explicat, zice: „mă lași să îmi pun și eu o pereche de mănuși?” „Sigur că da”. Deci el a intrat în plagă, a intrat în operația mea și a scos tumora. El a reușit să facă un gest chirurgical salvator pe care eu nu aveam de gând să-l fac. Deci, din punct de vedere al stilului chirurgical, a fost mai bun decât mine.

– Pe acel caz.
Pe acel caz. Dar nu asta m-a „deranjat”. M-a deranjat că am înțeles în acea clipă că dacă el nu era, eu condamnam pacientul de pe masa mea de operație. Și am rămas blocat pentru că am avut un flash-back al ultimilor ani de activitate și am încercat să îmi aduc aminte de câte ori am făcut asta – adică am declarat un pacient inoperabil, deși poate el avea o șansă în mâinile altui chirurg.

– La fel cum poate Dvs. ați salvat ce alți medici poate au considerat finit. Șansele unui pacient, în relația cu chirurgul potrivit…
…Cresc dacă nu se bazează numai pe chirurgul care îl operează. Pentru că de asta Tumor Board-ul a apărut, modern, și este singura formă de organizare ideală pentru pacient.

– „Dacă nu se bazează doar pe chirurgul care îl operează”… Dar ce ar trebui să facă? Să caute mereu o altă părere?
Nu. Să caute un spital cu tumor board. Atunci lucram într-un spital mic. Acum nu mai există acest risc. Pentru că tumor boardul a apărut ca o necesitate firească: ne întâlnim toți medicii implicați în tratamentul unui pacient, înainte de operație – și suntem cel puțin 30: imagiști, oncologi, chirurgi plasticieni, chirurgi vasculari, chirurgi de chirurgie generală, chirurgi de chirurgie toracică – și disecăm fiecare investigație a acelui pacient.

– Este vorba despre un spital privat…
Nu, este vorba despre… Adică da, eu lucrez într-un spital privat, sunt norocos, dar acest tumor board există și în spitalele mari de stat. Cât de corect și complet este efectuată această analiză bineînțeles că depinde de onestitatea fiecărui spital și de onestitatea fiecărui doctor. Noi nu avem voie să lipsim.

– Și această analiză se face în cazul tuturor pacienților cu acest diagnostic grav?
Fără excepție. Fără excepție! Deci în Spitalul Ponderas niciun pacient nu ajunge pe masa de operație dacă nu este trecut prin Tumor Board. Și este o rușine pentru chirurgul care ajunge să opereze un pacient oncologic dacă nu este trecut prin Tumor Board. Pentru că Tumor Board-ul este de o transparență extraordinar de mare! Tu te duci ca medic curant și prezinți toate informațiile. Și dacă pacientul nu este investigat corect, îți spune oncologul: „mai avem nevoie de această investigație imagistică / cât de mare este tumora? / mai fă-i un RMN să vedem dacă atinge organele de jur împrejur / dar nu ar fi mai bine să îi facem un tratament oncologic să diminuăm dimensiunea tumorii?” Eh, acum douăzeci de ani nu exsta acest Tumor Board. Chirurgul era Dumnezeu. Chirurgul era în centrul activității medicale, nu pacientul. Paradigma s-a schimbat. Pacientul trebuie să beneficieze de cel mai corect și complet tratament pentru boală, inclusiv cel chirurgical. Avem Board-ul Chirurgical. Atunci când avem pacienți cu tumori masive, cu invazii masive, ne întâlnim chirurgii de chirurgie vasculară, urologii, chirurgii de chirurgie toracică și facem echipe multidisciplinare. Și așa transformi o operație curativă nu a unei echipe, ci a trei echipe.

– Gândul acesta dă foarte mari speranțe oamenilor care se află în astfel de situații!
Și este însoțit de rezultate. Nu am descoperit noi asta.

– Lucrați într-un spital privat.
Da.

– Lucrați într-un spital privat și pentru că aici aveți tot ce e nevoie pentru a evolua, pentru a practica medicina la standardele la care probabil că vă doriți…
Avem aici tot ce ne trebuie ca să desfășurăm un act nu doar complet, dar și în siguranță. Și asta nu implică doar materialele din sala de operație, ci și faptul că avem la orice oră posibilitatea să facem un set de analize, să facem tomografie, să avem consult cardiologic, să avem consult neurologic. Acesta este marele avantaj al unui spital privat complex.

– Pe care nu îl contestă nimeni. E greu însă să le explici oamenilor care nu își permit financiar…
Asta e marea durere! Pentru că nu toți rămân. Pentru că știi că îl trimiți într-un spital unde poate nu beneficiază… Poate beneficiază de actul operator la fel de bun ca al nostru, dar îngrijirea postoperatorie sau pregătirea pentru operație… Ca să înțelegeți care este standardul nostru: în clipa în care pacientul îmi intră în cabinetul de consultații, noi în maximum două săptămâni trebuie să îi dăm o formă de tratament, fie că îl operăm, fie că primește tratament oncologic. Deci el nu pierde trei săptămâni pentru colonoscopie, încă trei săptămâni pentru biopsie, după aceea două săptămâni să se programeze la tomografie și încă două la RMN.

„În fiecare dimineață când mă trezesc și când mă gândesc că trebuie să mă spăl pe dinți și apoi să mă duc la spital sunt fericit!”

– Câte ore pe zi petreceți „la serviciu”?   
(N.r.: Râde!) Nu este un număr constant. În general, la spital ajung la 7.30. Uneori plec la 17.00, alteori plec la 19.00… Sau sunt zile – senior fiind – când sunt on call și atunci mă întorc seara sau în cursul nopții să îmi ajut colegii. Petrec exact cât trebuie.

– E viața pe care v-ați dorit-o?
Este! Este visul pe care mi l-am dorit! În fiecare dimineață când mă trezesc și când mă gândesc că trebuie să mă spăl pe dinți și apoi să mă duc la spital sunt fericit! Pentru că acesta a fost visul! Eram copil de 12 ani care pleca la mare cu părinții. Și plecam în miezul nopții sau dimineața să ajungem pe răcoare și treceam pe lângă spitale și mă uitam cu ochii mari la Spitalul Pantelimon cum erau luminile aprinse și cum doctorii fumau la geam și cum asistentele erau în curte într-un moment de respiro și visam!

– Ați avut ocazia să rămâneți în Statele Unite.
Am avut ocazia să rămân în mai multe țări.

– Cum ar fi?
Suedia, Anglia mi-au oferit contracte. În Statele Unite chiar am avut contract. În Suedia și în Marea Britanie am ajuns după ce m-am întors din State și mi-au oferit contract, dar am refuzat pentru că mi-am mâncat pâinea de expat și nu mai vreau să încerc. Deci, nu… Aici este viața mea, familia mea. Probabil dacă reușeam să îmi aduc familia și să le ofer un timp pe care ei îl meritau, nu m-aș fi întors din State. Am învățat doi ani, zi de zi, ca să îmi dau step-urile, să îmi obțin echivalarea.

„Călătoriile alături de familia mea reprezintă modul cel mai plăcut în care îmi pot petrece timpul liber”

– De-a lungul timpului de formare, spuneați că au existat momente de renunțare. Care este obiceiul sau lucrul la care ați renunțat și pe care vi l-ați permis după ce ați devenit un medic apreciat? Poate o bere rece pe plajă – și v-ați cumpărat apoi câte ați vrut.
(N.r.: Râde !)

– Sau poate un bilet la teatru și apoi ați mers când ați vrut.
Ce mi-a lipsit?

– Da, la nivel de moft.
Moft a fost un spectacol de teatru într-adevăr sau o vacanță mai mare de 5 zile. Deci, după ce am terminat cu rezidențiatul și cu prima parte a activității mele ca specialist am putut să am o vacanță mai mare de 5 zile. Iar călătoriile alături de familia mea reprezintă modul cel mai plăcut în care îmi pot petrece timpul liber, mod care a fost un moft pe care mi l-am dorit și pe care mi-l ofer acum. Pentru că era aproape… nici nu îndrăzneai să te gândești. Până la 18 ani nici nu îndrăzneam să mă gândesc că aș putea ajunge vreodată în Statele Unite. Deci acest pas a fost mai mult decât am putut să visez. Faptul că medicina românească este atât de apreciată încât diploma pe care o ai îți permite să profesezi în orice parte a lumii dând doar simple diferențe este de asemenea o libertate de care cred că numai tagma noastră s-a bucurat și cred că din acest motiv a existat și o migrare atât de mare a personalului medical peste granițe. Este suficient acum să scrii o scrisoare de intenție în care să îți treci calificările și să fii acceptat aproape oriunde în Europa pentru un clinical immersion sau pentru o perioadă de observership – adică să te duci să stai, să vezi. E foarte ușor, de asemenea, să obții un contract în Europa. Cel mai ușor, probabil, e unde au plecat cei mai mulți români: în Spania, Italia și (încă) Marea Britanie. Dar nu cred că pot obține ceva mai bun pentru mine din punct de vedere profesional și pentru familia mea, din punct de vedere familial dacă aș pleca din România. Cum vă spuneam, sunt norocos că lucrez într-un astfel de spital. E vorba de accesibilitate la tehnologie – că poți să faci progrese de la lună la lună în ceea ce privește tratamentul pe care îl dai pacienților.

– Dacă în ziua de salariu de acum v-ați întâlni cu Dvs. cel din anii dificili ai formării, ce cadou v-ați oferi?
Probabil mi-aș pune într-un cont banii pe care ar trebui să-i plătesc pentru examenele pentru obținerea licenței în Statele Unite.

– Nu știți să risipiți?
Ce înseamnă?!… Nu, e greu să risipești ceva ce obții foarte greu. Am atâtea priorități încât… și plăcerile mele fac parte din aceste priorități. Probabil mi-aș da șansa să ajung în Statele Unite mai devreme decât am încercat. Am ajuns la 10 ani după ce am terminat facultatea. Și deja era greu pentru că eram cu o familie de care trebuia să țin cont. Și din acest motiv m-am și întors, pentru că atunci aveam doi copii. Acum am trei copii. Nu le-am găsit un loc în societatea aceea în așa fel încât să fie ai mei. Le-am găsit un child-care. Soția mea este tot chirurg, lucrăm în același spital acum și atunci ea urma același traseu, cu un pas în urma mea. Eu am început să dau examenele și ea venea după mine. În SUA începeam activitatea la 5. Mult mai devreme decât aici. Deci, ca să pot să-mi cresc copiii în State trebuia să-i duc într-un fel de internat în care îi lăsam duminica seara și îi luam sâmbăta dimineața. Nu puteam să am grijă de ei în cursul săptămânii. „Ai mei” erau doar două zile pe săptămână. Nici cu mintea de atunci, nici cu mintea de acum nu am acceptat așa ceva – să îi crească societatea americană. Deci, chiar dacă aveau o problemă de sănătate, nu eu mă duceam la spital cu ei, ci cei din acel centru. Disciplina și rigurozitatea pregătirii este mult mai intensă în Statele Unite. Cei care spun că „americanii sunt niște proști” înseamnă că habar nu au de ce poate societatea medicală americană.

– Dacă partenerul de viață al unui medic nu face parte din acest fel de a trăi, credeți că poate exista armonie?
…Extrem de rar. Pentru că treaba asta cu „învață când alții se distrează și muncește când alții dorm” nu este acceptată de oricine. Doar cine vede cum e felul acesta de viață înțelege și acceptă. Bineînțeles că la 25 de ani nu acceptă nimeni să rămână fără partenerul de petrecere la ora unu noaptea sau să stea închisă în casă aștepând să vină el de la spital, obosit și fără energie și chef de distracție. Din acest motiv cuplurile, de obicei, sunt între medici și extrem de puține cupluri au altă culoare profesională.

– Trei copii. Trei băieți?
Da, trei băieți.

– Cum e cu trei băieți?
Mai simplu. E mai… tribal așa. 19, 17 și 7 ani. Al treilea a venit la zece ani distanță de mijlociul. E simplu, frumos, complicat, greu…e viață!

– Ce știu despre tatăl lor, la diferențele acestea de vârstă? Cel mare probabil că și-a găsit o zonă către care vrea să se îndrepte profesional…
Vrea să facă Medicina, influențat de modelul părinților. Fiilor mei le-am spus întotdeauna – bine, cel mic e prea mic ca să înțeleagă, dar și celui mijlociu i-am spus – „alege ceva ce te face fericit. Să fii fericit că faci, pentru că atunci nu va fi o problemă să petreci timp să lucrezi”. Al doilea nu are nicio orientare spre Medicină. E clar, declarată de când avea 10 ani și de când ne vedea pe amândoi, și pe mine și pe soția mea că ne uitam pe tutoriale pe diferite site-uri chirurgicale cu cărțile desfăcute în față și ne-a spus: „Eu nu o să mă fac niciodată medic. Nu vreau să ajung la 40-50 de ani să învăț cum învățați voi în continuare”. Clar. El se orientează spre latura financiară, așa îl văd. E interesat de criptomonede, de cum funcționează societățile.

– Iar cel mic, la vârsta lui probabil vrea să se facă supererou.
Cel mic e fericit că e crescut de 5 adulți. Adică băieții mari sunt adulți, avem și o bunică… E foarte fericit. El – să se joace, aceasta e principala activitate.

– Cum împărțiți timpul pentru ei? Sunt la vârste diferite, cu nevoi diferite… Amândoi părinții medici…
A fost greu când cei mari erau mici. A fost foarte greu, a trebuit să angajăm oameni. Cei din familie nu puteau să ne acopere toate nevoile, acopereau nevoile casnice, de supraveghere, dar când era vorba de mers la sport, am avut un prieten în care aveam mare încredere și care ne-a ajutat, de fiecare dată. Mulți ani am făcut astfel. Cu cel mic e mult mai simplu pentru că sunt destul de responsabili cei mari în așa fel încât îl iau afară, îl duc la școală… Toți trei au urmat aceeași școală – cel mare a terminat acum, Liceul German. Deci fac parte dintr-o comunitate mică, unde se știu cu toții.

– Dar i-ați auzit în discuțiile lor cu prietenii mândrindu-se cu părinții, cu Dvs.?
Sunt foarte mândri, dar nu am auzit de la ei, am auzit de la părinții prietenilor lor. Și șocul cel mare pentru prieteni a fost că au ajuns și ne-au fost pacienți. I-am operat de apendicite și de tot felul de alte afecțiuni. Nu e o plăcere, nu e deloc o plăcere, încărcătura emoțională e la fel de mare ca actunci când îți operezi o rudă.

 – Dar e voie ca medic să operezi o rudă?
Sigur că da. Este o lege nescrisă aceea care spune că nu. Dar pe mama a trebuit să o operez de cancer la sân pentru că nu a acceptat pe nimeni altcineva. Nu era o operație cu risc mare, dar avea 80 de ani și mai mult anestezia a pus probleme decât intervenția chirurgicală.

– Și cum ați manageriat emoțional?
Am strâns din dinți și cu capul înainte. „Dacă asta vrea mama, asta fac. Dumnezeu hotărăște”. V-am spus că uneori nu poți să treci peste anumite praguri decât cu ajutorul lui Dumnezeu, al Divinității, crezând, invocând ajutorul Divinității.

– Medicii chirurgi sunt dreptaci, stângaci sau ambidextri? Întotdeauna m-am întrebat dacă scrieți cu aceeași mână cu care trasați inciziile.
Sunt dreptaci, am fost dreptaci, nu am încercat să îmi schimb mâna dominantă, dar mi-am lucrat mâna stângă și profesorul Pesamosca ne-a spus acest lucru, la început. Și astfel, în timpul anilor de început făceam cu stânga ce făceam și cu dreapta. De la gesturile simple – spălat pe dinți, băut cafeaua, legat șireturile, până la a desena de la linii simple până la desene compelxe și a scrie cu mâna stângă. Nu poți să fii complet ambidextru… Și mai există un dezavantaj: instrumentele de chirurgie clasică, multe dintre ele sunt făcute pentru dreptaci. Adică modul în care deschizi sau închizi o pensă cu dreapta este total diferit de cum faci același lucru cu stânga.

– Protejați mâinile altfel? Nu schiați…
Am renunțat la sporturile în care puneam presiune pe degete. Adică îmi plăcea să merg la sală, pe orice fel de vreme, cald sau frig. Bineînțeles, vara practicăm sporturi de apă, iarna mergem cu toții la schi. Dar nu mai lucrăm cu greutăți – îți pierzi finețea mișcărilor. Se dezvoltă fibrele de forță și atunci sensibilitatea și finețea mișcărilor se pierde. 

– Profesorul Pesamosca – o altă generație, fiul Dvs. cel mare, care spune că vrea să devină medic – o altă generație. Sunteți generația din mijloc. Credeți că un medic iese la pensie vreodată? Probabil fiul dvs. ar spune „Da, la un moment dat o să pun stop și o să mă duc să-mi trăiesc altfel a doua jumătate a vieții” – că așa face generația de acum, nu e o vină. 
În Statele Unite la 45-50 de ani medicii se retrag…

– Aveți 51.
Am 51, da, am depășit pragul. Dar medicii nu se retrag complet din activitatea medicală. Adică nu mai operează. Dar desfășoară alte activități, de genul teaching.

– Operați. Deci nu este cazul… Vedeți și ziua în care nu veți mai opera?
Da. Nu pot să neg biologia. Deci probabil atunci când mâna nu mă va mai asculta și nu va mai fi atât de eficientă, va trebui să mă retrag spre alte aplicații tehnologice cum este endoscopia sau ecografia. Dar probabil atunci când simt că pun în pericol siguranța actului medical nu voi mai opera.

– Într-un act medical chirurgical vorbim despre precizie de milimetri? Care este precizia unui chirurg? Nu vă permiteți nicio greșeală…
Dacă faci greșeli, ești ajutat să corectezi greșeala. Deci nu suntem fără de greșeală. Noi suntem o echipă. Succesul nu depinde numai de un om. Există momente – și vorbesc generic acum – când apare o complicație intraoperatorie dramatică, o leziune a unui vas cu o pierdere masivă de sânge. Atunci se schimbă operatorul. Pentru că tu, ca medic, din punct de vedere emoțional nu mai ești apt să efectuezi intervenția chirurgicală. Uneori nici nu ai competența profesională să repari ceea ce s-a întâmplat. Nu neapărat că ai tăiat tu greșit, ci un simplu gest de tracțiune poate să rupă un vas mare. Și atunci vine chirurgul vascular. Acesta este marele noroc când lucrezi într-un spital mare: riscul este mult diminuat. Pe de altă parte, precizia mișcării este dată de instrumentul cu care lucrezi și care a evoluat extrem de mult de la abordul clasic – incizia cu instrumentul la chirurgia laparoscopică care îți permite o mărire fantastică a imaginii, la chirurgia robotică care face inclusiv ca gestul să fie modificat. De exemplu, în chirurgia cardiacă instrumentele se pot mișca în ritmul inimii și tu vezi pe ecran doar mișcare liniară, deși instrumentele se mișcă odată cu inima. Sau poți să răstorni imaginea… Tehnologia schimbă extraordinar de mult capacitatea chirurgului de a rezolva situații dificile.

– Ați făcut vreun bilanț al numărului de intervenții?
Niciodată. Doar aproximări. 

– Câte să fie?
Să facem un calcul împreună: noi, medicii, suntem activi cam 9 luni pe an. Sau 10. Restul sunt vacanțe, congrese… Dacă ar fi să numărăm în săptămâni – 40 de săptămâni. Într-o lună 30-40 de intervenții chirurgicale. Vorbim despre intervenții chirurgicale majore, nu de sutura unei plăgi. Deci cam 40 – și, atenție, vorbim despre intervențiile chirurgicale pe care noi le efectuăm, nu la care ajutăm… Pentru că într-o intervenție chirurgicală nu intră numai un chirurg. Și atunci tu practic îți ajuți colegii care te ajută pe tine. Deci, să spunem cu 10 luni – 400 pe an, într-un an mediu. 4.000 la 10 ani. 

– Și câte mesaje primiți de Crăciun?
Foarte multe! 

– Știu românii să practice recunoștința?
Da, cum să nu! Și uneori sunt emoționat de modul în care o practică. 

– Cel mai frumos „mulțumesc” pe care l-ați primit? Fără o ierahie… cel care vă vine în minte acum…
Felicitările scrise de mână pe care le primesc de Crăciun și de Paște, de 20 de ani. Acesta este cel mai sincer mesaj de mulțumire. Și este semnul că persoana respectivă este în viață. Deci scrise de mână, personalizate, pentru mine, cu ocazia a două sărbători creștine importante. Pentru mine reprezintă un barometru al faptului că munca mea nu a murit. Pentru că asta este problema cu chirurgul – arta lui dispare, într-o zi. Poți câștiga oricât de multe bătălii cu moartea, într-o zi vei pierde. Pentru că ei, pacienții, oameni fiind vor muri. Dar tu, până în acel moment, îi ajuți să ducă o viață frumoasă. Așa cum și pentru mine… într-o zi voi pierde „războiul”. Va veni sfârșitul vieții pământești pe care îl accept, așa cum dacă iubești lumina ar trebui să accepți că există și întuneric. 

– Mai e mult timp până acolo. Ce v-ați dori să scrie pe următoarea felicitare de Crăciun?
(N.r.: Râde!)

– Ce v-ați dori și ați vrea să se gândească oamenii să vă ureze?
Poate… cel mai frumos lucru pe care l-aș putea auzi s-a spus deja: a fost ceva de genul „mă rog ca Dvs., cel care împărțiți Lumina, să primiți această Lumină în ziua în care veți avea nevoie de ea”. Cam ceva de genul acesta. Așa se și desfășoară zi de zi activitatea noastră. Încerci să ajuți oamenii sperând că într-o zi, când vei avea nevoie de ajutor, să primești cel puțin la fel de mult ajutor întins de Acea mână omenească. Pentru că dacă ar fi să îmi aleg eu un chirurg, nu mi-aș alege neapărat cel mai bun profesionist. Sau pe cel care îmi vorbește cel mai academic. Sau pe cel care îmi vorbește cel mai optimist. 

– Sau cel care are marketingul cel mai bun.
Nu! Nu! Nu! Nici pe departe. De-asta a fost o problemă să-mi găsesc și stomatologul – pentru că e plină piața, mai rău decât la chirurgi. Deci cred că l-aș alege pe cel pe care îl simt că este corect, pe cel care mă privește în ochi când îmi vorbește și cel care nu îmi ascunde adevărul. Pentru că acela care nu îți ascunde adevărul si care este cu un comportament etic impecabil spune „pot” sau „nu pot să rezolv problema”. Și dacă nu poate, te trimite acolo unde se poate rezolva problema. 

– Și cel care după…
…După operație vine cu cafeaua, da.