Mi‑aș dori să joc golf cu Sharon Stone. Da, știu. Pare o dorință de copil care spera să‑și întâlnească personajul preferat dintr‑o poveste, în drumul lui spre școală. Și, tot așa, să‑l însoțească în fiecare dimineață. Ori seara, la ceas de răstălmăcit basmele.

La fel cum poate fi o dorință, poate neîmpărtășită, a unor domni care ar sări imediat să recunoască: și eu, și eu vreau. E drept. Cine nu visează să aibă un asemenea partener pe un circuit de golf? Și nu doar pentru că este o actriță minunată, pe care o apreciez mult. Ci, în cazul de față, pentru caracterul și personalitatea acesteia. Sharon Stone spunea într‑un interviu: „Sporturile sunt, până la urmă, activități zen. În ceea ce mă privește, felul în care e menit să se desfășoare și forța golfului au un efect tămăduitor extrem de puternic.“

Îmi doream să joc golf cu Nick Eftimie, CEO Navlomar Grup. Despre el am auzit imediat ce am început să pătrund tainele acestui sport. Știam deja că are o personalitate puternică, foarte apreciată de toți jucătorii, este extrem de riguros, foarte atent cu toată lumea, este galant și bun cunoscător al regulilor de etichetă în golf. I‑am și văzut performanțele din turneele de la BlackSeaRama, Thracian Cliffs sau Light House – cele trei terenuri de clasa A, construite pe malul Mării Negre, lângă Balcic.

Legenda spune că un novice nu are șanse prea mari să intre pe teren împreună cu jucătorii din categoria „big boys“, adică cei cu un handicap foarte mic. Pe bună dreptate. Aceștia au ritmul lor, mult mai rapid, se armonizează în echipă, lovesc bine, nu pierd timp să caute mingile rătăcite. Pare un ținut tainic. Fără a respecta însă cu strictețe acest ritual, am avut șansa să joc cu Nick Eftimie. A avut răbdarea de a‑mi destăinui ce atracție irezistibilă este golful. Cât de mult și‑ar dori să testeze caracterul unui viitor angajat pe terenul de golf. Iar pe la 96 de ani este convins că îl vom găsi tot pe un circuit verde, într‑un echilibru perfect.

MONEY Magazine: Fiecare jucător profesionist de golf are o poveste de excepție în spate. Își amintește clipa în care a pus mâna pe o crosă de golf, de obicei în copilărie, și apoi retrăiește toată munca depusă până să ajungă în circuitul profesionist internațional. Nici jucătorii amatori nu fac excepție. Apare, și în cazul lor, momentul destinat întâlnirii cu crosele, fairway‑ul și green‑ul. Care este povestea lui Nick Eftimie?

Nick Eftimie: Momentul întâlnirii cu crosa de golf a fost pur întâmplător. Eram în Dubai cu niște prieteni din Germania care începuseră de curând și ei golful. Hotelul se chema Jebeli Ali și are un teren superb de 9 găuri, într‑o oază de cca 40 ha. Am fost cu ei la driving range și ne‑au dat câte o crosă mie și Luminiței. Era dimineață. După ce am lovit câteva mingi, iar unele din ele au zburat destul de departe, ne‑am „intoxicat“. A doua zi ne‑am prezentat la Pro Shop, am cumpărat câte un set de crose, pantofi și mănuși, îmbrăcăminte (pantaloni și tricouri). Și a început aventura golfului.

Golful reprezintă o căutare, o stare de redescoperire a egoului? Ce trăiri vă declanșează practicarea acestui sport?

Am încercat cam toate sporturile, de la tenis de câmp pe Progresul, când aveam cam 5 ani, handbal la juniorii de la Dinamo, până la decatlon în liceu. Am jucat și șah (cam la nivel de cat. I), bridge (campionat național), go (1 dan). În general sunt într‑o permanentă căutare și competiție cu mine însumi. Golful se potrivește cel mai bine cu structura mea. Pentru că orice lovitură este o încercare de mai bine, indiferent că ești la driving range sau într‑un Open de amatori.

În psihologia golfului se pune mare accent pe încredere. Cu această doză mare de credință, jucătorul reușește să se contopească cu crosa, iar întreaga mișcare să fie într‑o armonie deplină. Cum se construiește această încredere și care e modalitatea de a o păstra și în momentele dificile?

Eu sunt un optimist incorigibil. Acest optimism nu mă părăsește nici pe terenul de golf, chiar și atunci când jocul nu merge. Doar încrederea nu este însă suficientă. Fără multă muncă și repetarea până la epuizare uneori a loviturilor, progresul nu este posibil pe măsura dorinței. După ce jucam câte două trasee de 18 găuri (adică cca 9–10 ore de golf, mergând pe jos), mă reîntorceam la driving range pentru a încerca să corectez ceea ce nu funcționase bine pe teren. Uneori glumesc și le spun începătorilor care încearcă lovituri pe care le‑au văzut la profesioniști sau la amatorii foarte buni că loviturile sunt ușor de realizat cu o singură condiție: după ce dau câteva mii sau zeci de mii de astfel de lovituri, totul devine firesc și normal.

Se spune că în jocul de golf poți descoperi cu ușurință caracterul omului. Dacă ar fi să angajați pe cineva, l‑ați provoca la o partidă de golf pentru a‑l testa?

Oh, DA! Din păcate, foarte puțini români joacă golf. Și nu din vina lor.
Am spus de multe ori că în cele cca 5 ore pe care le petreci împreună cu partenerii pe terenul de golf reușești să‑i cunoști mai bine decât după ce ai petrecut ani buni împreună. Și am exemple concrete. În ambele sensuri.

Teama de ratare v‑a încercat de‑a lungul timpului? În ce măsură v‑a afectat jocul și evoluția pe teren? Sau sunteți printre cei care „contabilizează“ doar loviturile bune, nu și ratările?

Optimistul din mine încearcă, chiar și din poziții imposibile, lovituri pe care doar profesioniștii le reușesc. Și evident în 9 din 10 cazuri nu‑mi ies. Dar golful este doar un joc. Noi, amatorii, ar trebui să ne bucurăm de faptul că suntem binecuvântați și ne petrecem o parte din viață în natură, relaxați, făcând mișcare, cunoscând locuri și oameni noi. Există zile în care aproape nimic nu îți iese în joc. Dar la un moment dat reușești o lovitură pe care o vezi doar la televizor. Un chip‑in din afara green‑ului. Sau un put‑in de la 10–15 m cu dublu S. Și asta te face să uiți de toate loviturile proaste. Cel puțin pe mine!

Dorința primordială a fiecărui jucător amator de golf este să‑și reducă handicapul aproape de zero. Iar pentru mulți, visul este să ajungă la profesioniști. În cât timp ați reușit să vă scădeți hcp‑ul de acum, de 10,8? Cât a fost de dificil?

În prima parte a „vieții de golfer“, când handicapul este foarte mare, cu toții suntem foarte fericiți să câștigăm concursuri și să adunăm trofee. Este firesc, deoarece suntem în evoluție, asta însemnând că putem juca uneori 5, 6 sau chiar 10 lovituri sub handicap. Când handicapul coboară sub 18, începe lupta cu tine. Și apoi constați că nu mai poți coborî handicapul dacă nu exersezi, dacă nu citești și mai ales dacă nu joci regulat, ceea ce pentru noi românii este aproape imposibil, neavând un teren de golf la îndemână. Eu am reușit după cca 4 ani de golf să ajung la handicap 11. Și apoi în următorii 2 ani m‑am chinuit, am urcat din nou la 12,8, am ajuns la 10,3 în vara aceasta și am terminat sezonul cu 10,8. Dar la anul sper să‑mi ating obiectivul de a avea și mai ales de a juca cu handicap sub 10. Asta înseamnă că nu prea este loc de greșeli. Și mai ales optimismul debordant trebuie lăsat la Club House. Așadar, un course management perfect.

Au existat momente în care ați vrut să renunțați la golf? Dacă da, ce anume v‑a făcut să vă întoarceți din drum?

NU! Niciodată! Pentru că golful a devenit pentru mine și soția mea un mod de viață. Este sportul pe care‑l poți practica până la vârste inimaginabile. Am jucat pe un teren în Florida cu un canadian care avea 96 de ani și juca zilnic 9 găuri mergând pe jos cca 5–7 km. Acesta este motivul pentru care amândoi am renunțat la schi în ultimii 3 ani, de teama accidentelor.

Toate senzațiile de pe terenul de golf le împărtășiți cu soția dumneavoastră, Luminița Eftimie, medic de profesie. Asta pentru că și dânsa este pasionată de acest sport. Este o jucătoare bună și vă însoțește, în majoritatea timpului, pe diferite circuite de golf. Ați pornit împreună în această fascinantă „aventură verde“ sau a descoperit ulterior pasiunea pentru golf?

Am pus mâna pe crose simultan și am jucat peste 90% din timp numai împreună cu ea. Excepție au făcut‑o turneele și momentele în care jucam separat „băieții și fetele“. Și să vă spun un mic secret: de 40 ani facem lucrurile numai împreună!

De fapt ea a fost cea care a pledat pe la începutul anilor ’90 să ne apucăm de golf. Dar necunoașterea sportului m‑a făcut pe mine să trag concluzia că acest sport este pentru „pensionari“. Nimic mai greșit!

Stil de viață. Așa este catalogat golful. Ce modificări majore a adus în viața personală, de familie? Dar în cea profesională?

Păi multe. Una din pasiunile noastre o reprezintă călătoriile. Am fost binecuvântați să vedem o mare parte a acestei lumi. Dacă înainte de a ne apuca de golf destinațiile de călătorie erau gândite pentru a ne bucura de peisaje, oameni, viața culturală și artistică, acum aproape toate plecările noastre presupun și sacii de golf.

Pentru un golfer, destinațiile de vacanță se leagă mereu de câte un club de golf. Știu că jucați pe multe terenuri din lume. Care sunt cele care vă impresionează în mod deosebit?

Este imposibil de făcut o clasificare. Evident că anumite terenuri îți lasă amintiri legate de momente sau trăiri speciale. Așa este Crandon Golf Course din Key Biscayne Florida, aflat pe o insulă în sudul Miami‑ului. Pe teren poți întâlni de la ratoni cu pui, la aligatori ce lenevesc la soare. Terenul este impecabil, green‑uri de peste 500 mp și un signature 18th hole de unde se vede tot centrul orașului Miami peste lagună. Iar în amurg te bucuri de o imagine pe care nu ai cum să o uiți. Iar pentru mine cupa 6 este specială: am făcut primul Hole in One din viața mea (a mai urmat unul la cupa 17 de pe Sultan din Belek, Turcia). Un alt traseu impresionant l‑am descoperit la Golf National de Paris – Albatros Course, unul dintre cele mai dificile terenuri pe care am jucat. Mi‑a rămas în suflet Chantilly, lângă Paris, construit lângă un castel superb.

Cum se poziționează țara noastră în circuitul internațional de golf? Avem o Federație Română de Golf. Ce facem cu ea?

Practic, nu existăm în golf. Singurele prezențe sunt în com­pe­tițiile de amatori și acolo prin eforturi personale. Atâta timp cât nu vom avea terenuri de golf, nimeni nu va putea să facă nimic pentru golf în România. Este ca și cum dorim să avem pianiști buni, dar care nu au un pian pe care să exerseze.

Există multe întrebări și mari așteptări în privința construcției și dezvoltării circuitelor de golf din România. Țara noastră are doar câteva terenuri, proprietarii lor se luptă să le crească și să le aducă în faza de trasee competiționale. Ce șanse au aceste cluburi pe viitor?

A existat o nebunie a terenurilor de golf în perioada de boom imobiliar. Au fost începute multe proiecte, cumpărate terenuri, dar unele au fost vândute după 1–2 ani deoarece aduceau un câștig cu mult mai mare din creșterea prețului terenurilor decât orice teren de golf. Unele au rămas, din păcate, doar în fază de proiect.
Fără ajutorul statului care trebuie să concesioneze terenuri, nu se poate face nimic.