IN MEMORIAM EUGEN SIMION: „Aș vrea să trăiesc, să văd o altă Românie: o Românie a Culturii!”


Eugen Simion a fost o personalitate desprinsă parcă din timpuri de demult. S-a stins din viață astăzi, discret, așa cum i-a fost și prezența. În astfel de momente, cuvintele culese în interviuri prind rol testamentar și valoare nestemată. Vi le dăruiesc pe cele ale Domnului Academician Eugen Simion.

– V-ați născut pe 25 mai 1933, în comuna Chiojdeanca, județul Prahova. Mama se numea Sultana – născută Moise – şi tatăl dumneavoastră, care a făcut Războiul, se numea Dragomir Simion. Familia dumneavoastră a fost încercată în viață. Atunci, în anii dintâi ai copilăriei, curajul în viață l-ați deprins de la familia dumneavoastră?
Cred că am deprins ceea ce trebuie, ceea ce m-a ajutat să fiu „ceva” în viața aceasta. Era o lume frumoasă, o lume care a dispărut, din păcate: lumea moșnenilor, care sunt varianta valahă a răzeșilor moldoveni, adică oameni legați de pământ. Familia mea și toţi cei de acolo au venit din Transilvania, cu migrația de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (n.r. – Este vorba despre fuga românilor ortodocşi din Transilvania în Ţara Românească sau Moldova, din cauza prigoanei catolice împotriva ortodocşilor, sprijinită de Imperiul austriac, în încercarea de a-i trece la unirea cu Roma, la nou-înfiinţata Biserică grecocatolică). Populaţia din toată zona subcarpatică este alcătuită din urmaşi ai românilor din Transilvania, care fugiseră de acolo din diverse motive: economice, naționale, religioase. Aceasta era lumea în care am copilărit, şi pe care o regret. Aceasta a dispărut odată cu familia mea, odată cu părinții mei. Astăzi, satul românesc nu mai este ceea ce spunea Blaga, ceea ce au spus despre el atâția scriitori români. A devenit altceva, capitalismul a pătruns și acolo.

– În anii aceia dintâi ați înțeles, încă de acasă, cât de important este pentru un om să citească, să fie cultivat? Aveați acasă o bibliotecă bogată?
Toate acestea sunt relative; când ești copil, nu prea îți dai seama. Că-mi plăcea să citesc, asta este sigur. Ce am putut să citesc acolo, în condițiile în care mă aflam, este iarăși relativ. Ce pot să spun este că lumea în care eu am copilărit era o lume interesantă, o lume legată de istorie și care făcuse, într-un anume sens, istoria. Vorbesc adeseori despre bunicul meu, o figură care m-a marcat.

 O lume despre care spuneți că este „acel paradis, pe care îl descoperim după ce l-am pierdut”.
Da, așa e copilăria. Nu mai putem să retrăim, să reintrăm în acel paradis. Putem doar să medităm la el. Vorbeam de bunicul meu: el a trăit 90 de ani și se născuse în același an cu Eminescu. Spun mereu lucrul acesta, căci pentru mine are o semnificație simbolică: prin bunicul, aș fi putut să-l cunosc pe Eminescu. Când s-a prăpădit bunicul aveam 7 ani. A început Războiul, s-a schimbat lumea. După Război, această lume a intrat într-o istorie foarte dramatică, poate cea mai dramatică. La noi nu se vorbește despre asta. Când se vorbește despre comunism, despre efectele totalitarismului, în general, se aminteşte de lumea politică, de vechea „aristocrație”, ceea ce este corect. Dar poate cea care a suferit cel mai mult – și pe neștiute – este această lume țărănească, adică cei legați de un loc anume, care aveau o anumită situație acolo, care trăiau din asta, care aveau o oarecare dare de mână. Ca dovadă, copiii lor au putut învăța carte. Este un sat în mărginimea Sibiului, Săliștea Sibiului, care a dat Academiei Române nouă academicieni! Nu departe de acesta este satul Rășinari.

– Nu vreau să ne îndepărtăm de anii aceia. Dumneavoastră spuneți că secolul XX ar fi „împotriva taților, din cauza lui Freud”. Am citit acest lucru într-un text de-al dumneavoastră. Care a fost legătura dumneavoastră cu tata? A fost un model pentru dumneavoastră, un reper în anii ce aveau să vină?
Așa este, într-adevăr, secolul XX este astfel, dacă ne uităm în literatură. Literatura este plină de părinți care-și detestă fiii și de fii care-și detestă aprig părinții; de la Eugen Ionescu, la Jean Paul Sartre. Freud, adică psihanaliza, în general, a adus această temă și scriitorii au folosit-o. Ei bine, eu am avut un tată exemplar. L-am iubit enorm și amintirea lui este foarte vie, foarte puternică.

– Aveați șase ani când vi se repeta obsesiv: „Tu nu ești ca Andrei Rădulescu”.
Da.

Dumneavoastră spuneţi că acest reproș a fost obsesia vieții dumneavoastră.
Da. „Obsesie” e poate prea mult spus. M-am întâlnit cu el în copilăria mea. Andrei Rădulescu – personalitate reprezentativă a culturii juridice româneşti, distins magistrat, profesor de Drept internaţional şi Drept civil, membru al Academiei Române (din 1920) şi preşedinte al acesteia (1946-1948) – era vecin cu noi acasă, era rudă cu bunicul meu și devenise un tip exemplar, ajunsese foarte puternic. Primise o bursă la începutul secolului XX, în anii ’20, din partea Regelui Ferdinand. Își făcuse studiile la liceul din Ploiești, unde am învăţat și eu, la „Sfinții Petru și Pavel”, devenit „Caragiale”. Apoi făcuse un doctorat la Liège, în Belgia, iar în 1920 a intrat în Academia Română, pe locul lăsat liber prin moartea lui Xenopol. A fost o mare personalitate în științele juridice, a ajuns președintele Înaltei Curți de Casație, o funcție foarte importantă! Există și astăzi această funcție.

– Dar de ce erați comparați?
Pentru că arătam și eu o oarecare râvnă la școală și educația părinților mei era destul de severă: să nu cumva să devin foarte orgolios. Și spuneau: „Ei, ești tu bun, dar n-ajungi tu ca Andrei Rădulescu!” În vremea Războiului și după Război, el a plecat de acolo. Trăia la București, devenise președintele Academiei (între 1946 și 1948). A fost ultimul președinte ales democratic al Academiei, un om admirabil, l-am cunoscut. Fiind student în anul întâi la Filologie, am avut seminar cu profesorul Iorgu Iordan. Și Iordan avea un obicei: la începutul seminarului făcea un fel de recensământ, ne întreba de unde venim. Când mi-a venit mie rândul, am spus de unde vin. În pauză, m-a chemat să mă întrebe dacă nu cumva îl cunosc pe Andrei Rădulescu. Sigur că-l cunoșteam, însă n-am putut spune prea multe, pentru că el nu avea o situație politică prea bună atunci, în anii ’50, și îl evitam. Însă Iorgu Iordan mi-a stabilit o întâlnire cu Andrei Rădulescu. Când ne-am întâlnit, cum m-a văzut, m-a recunoscut: „Trebuie să fii copilul lui cutare!”, îl știa pe tatăl meu. După aceea, nu am mai ţinut legătura cu Andrei Rădulescu, şi el nu a mai trăit mult. Ajungând, la rândul meu, în fruntea Academiei, sigur că m-am gândit la el.

– Oare cărui copil i se spune acum: „Nu ești tu ca Eugen Simion!”?
Eu sper să mai fie copii buni, să se mai formeze oameni buni. Mediul în care m-am născut eu a fost foarte rodnic.

Jumătate dintre membrii Academiei Române, de la începuturi până astăzi, vin din lumea țărănească”

– Dar și dur.
Jumătate dintre membrii Academiei Române, de la începuturi până astăzi, vin din lumea țărănească. În domeniul științelor exacte sunt cei mai mulți. Astăzi nu mai știu exact procentul, dar, acum câțiva ani, doar unul sau două procente dintre studenți erau din mediul rural. O mare neșansă!

– Anii aceia au fost buni, dar și duri. Spuneți că v-a fost copilăria precum un paradis până la unsprezece ani, când ați fost înscris la internat și au început anxietățile și întrebările existențiale. Adolescența și prima parte a tinereții este o perioadă de care nu vreți să vă amintiți prea des. De ce? Ce anxietăți erau atunci în sufletul dumneavoastră? Înțeleg că mediul de acolo, de la internat, era dificil, însă de ce vă e teamă să priviți în urmă, la acest capitol din viaţă?
Adolescența, în general, este o vârstă imposibilă, după părerea mea. Adolescența, prin natura lucrurilor, e o vârstă dificilă, o vârstă când ieși din acest paradis al copilăriei și intri într-o lume necunoscută; în cazul meu, o lume aflată departe de familia mea. Pe de altă parte, trebuie să fiu recunoscător acestui internat al liceului din Ploiești. M-am format acolo, erau profesori extraordinari. Directorul acestui internat era un vestit profesor de istorie, cunoscut în toată lumea prahoveană – profesorul Simache, istoric, elev al lui Iorga, un om admirabil, dar sever, îngrozitor de sever.– Ce a fost cel mai greu atunci?
Atunci m-am și îmbolnăvit, credeam că mor. Dar nici asta n-a fost esențial, căci m-am făcut bine. Dar în adolescență vin spre tine toate marile…

– …Întrebări?
Da, imposibile, cum zice Dostoievski. Întrebări la care nu poți să răspunzi, nu știi şi nimeni nu-ți răspunde… începând cu întrebările despre Dumnezeu, până la sentimentul morții. Descoperi sentimentul morții. Când ești copil, nu-l ai.

„Nichita Stănescu mi-a fost coleg de bancă”

– Liceul unde ați studiat a dat trei președinți ai Academiei Române și douăzeci și trei de membri.
Douăzeci și patru. Iar din seria mea, patru; Nichita Stănescu, evident.

– Care v-a fost și coleg de bancă.
Mi-a fost coleg de clasă, de bancă. Dintre colegi mai sunt academicieni: Mircea Petrescu, profesor la Politehnică şi profesorul Cristian Herea, care acum este vicepreședintele Academiei.

– Cum au fost anii aceia, în care îl aveați coleg de bancă pe Nichita Stănescu? Știu că tatăl său avea un atelier de croitorie în centrul Ploieștiului. Ce făceați împreună, cum era pe vremea aceea?
Eu nu eram foarte legat de el. Îl simpatizam, dar el avea un alt grup. El avea mult mai mare succes decât am avut eu.

– Cum se face că ați nimerit în aceeași bancă?
Ne-a adus viața. Apoi ne-am despărțit, dar ne-am revăzut. Se mai schimbau clasele, se mai schimba ordinea în bănci. Eu îl urmăream. Pe mine mă interesa, pentru că am aflat că scrie versuri. Am și citit niște poeme ale lui, niște balade în stilul lui Topârceanu; el îl prețuia pe Topârceanu. L-am recitit recent pe Topârceanu și îi dau dreptate lui Nichita Stănescu. Îl socotea un maestru al lui, atunci. Apoi i-am văzut caietele din tinerețe, mult mai târziu, când devenise un mare poet, iar eu devenisem critic literar.

– Critic literar, așa cum v-ați dorit dintotdeauna!
Mi-am dorit. Tot în adolescență am descoperit critica literară. Aveam un profesor de Limba română, Gheorghe Milica; fusese elev al lui Ibrăileanu, la Iași. Nu știu cum nimerise la Ploiești. Era un om formidabil, eu îi datorez enorm. De pildă, mi-a pus în mână cărțile lui Ibrăileanu.

 Dacă nu ar fi fost acel om, în acel moment, credeți că pasiunea dumneavoastră pentru literatură s-ar fi dezvoltat în aceeași măsură?
Știți, nu pot să răspund niciodată la întrebarea aceasta. Pentru că, într-o viață, într-o istorie, într-o biografie, putem spune „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?”, dar niciodată nu putem răspunde la această întrebare. S-a întâmplat să fie așa, nu știu! Dacă nu se întâmpla, eu zic că tot veneam la literatură, poate altfel, pe alt drum. Dar nu putem schimba istoria, o putem doar mistifica, cum se întâmplă adeseori. Eu încerc s-o înțeleg lucid. Personal, istoria cea mai dură, social vorbind, a fost după terminarea facultății, când cinci ani am fost șomer.

 
„Generația mea a fost ajutată de literatură. Noi ne-am salvat prin literatură”

 În timpul facultății nu aveați cazare, nu aveați nici măcar o cameră la cămin.
O bursă, da, dar nu vorbesc de…

– Ce s-a auzit la Chiojdeanca atunci despre tânărul Eugen Simion, care ajunsese la Facultatea de Litere, Universitatea București, reușind la examenul de admitere? Ați fost admis în 1952.
Domnișoară, dumneavoastră nu erați născută, şi vă fericesc din inimă! Pentru că, atunci, în anii ’50, deci în anii în care am terminat eu liceul și am dat examen de admitere la facultate, s-a petrecut adevărata tragedie a acestui popor. Problemele de adolescență fuseseră problemele individului – ale unui băiețaș care încerca să înțeleagă ceva din lumea aceasta, însă atunci o mare nenorocire se abătuse asupra acestui popor. Deci, începea o altă istorie, despre care eu nu vreau să vorbesc prea mult, în primul rând pentru că Dumnezeu m-a ajutat să trec fără prea mari traume prin acea perioadă și să și trăiesc. Ceea ce e foarte important, să știți! Puteam să dispar, puteam să dispar biologic sau profesional… Or, n-am dispărut! Și, după o perioadă în care am fost șomer, care a fost foarte complicată, pentru că atunci omul le face pe toate: se și însoară, are și copil, e într-o fervoare a inconștientului individual, totuși, am întâlnit oameni care s-au dovedit a fi… oameni și m-au ajutat. Cred că generația mea a fost ajutată de literatură, noi ne-am salvat prin literatură.

– Ce frumos!
Am început să scriu. Dar nu numai eu. Mă gândesc că, până la urmă, și Nichita – deși avea geniul liric în el – a fost salvat de literatură. Pentru că, după 1960, s-a schimbat istoria, dar anii ’50 au fost cei mai nenorociți din viața acelei generații. Dar, lucru paradoxal, eu afirm mereu că, tot atunci, Universitatea din București avea, în domeniul filologiei, cei mai mari profesori pe care i-a avut, probabil, vreodată.

 V-au fost profesori Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan; George Călinescu era atunci exclus din profesorat.
George Călinescu era exclus, dar ţinea conferințe la Academie. Nu le pierdeam niciodată, mă interesau. Erau și alții. Putem vorbi la nesfârșit despre asta!

 Mi se pare extraordinar că biroul dumneavoastră din sediul Academiei este cel care i-a aparținut marelui George Călinescu!
Da.

– Şi primul dumneavoastră serviciu a fost acela de cercetător la Institutul de Istorie și Teorie literară „George Călinescu” al Academiei Române, în perioada 1957-1962. Ați lucrat atunci în colectivul „Eminescu”.
Atenție, aici trebuie să fac o mică rectificare: era un colectiv, dar nu ținea de Institut decât din punct științific. Era un colectiv pe care îl conducea Perpessicius, un colectiv bizar, pentru că era plătit din fondul scriptic, cum se spunea atunci. Adică, atunci când dădea Dumnezeu!

 Adică, nu plătit, dar răsplătit… de istorie!
Ah, ar fi bine! Din când în când se dădeau niște bani pe la Academie și, în cinci sau șase luni, ne dădeau câte ceva și nouă, celor care lucram pe proiect.

 Acesta a fost momentul în care v-ați dat seama că profesia pe care v-ați ales-o nu va fi bine plătită în România?
Nu, nu mă gândeam la asta, nici vorbă! Laud perioada aceea, o laud necontenit. Pentru că eram un om liber, de fapt. Stăteam în fiecare zi la bibliotecă. Am stat ani întregi, în fiecare zi, la Secția Manuscrise. Am copiat de mână toată proza lui Eminescu, pentru Perpessicius, și dicționarul de rime. Peste 30 – 40 de ani, m-am întors și am publicat manuscrisele, am împlinit proiectul lui Noica (voia să publice, să facsimileze manuscrisele lui Eminescu). În cinci ani le-am publicat! Ca președinte al Academiei, m-am ocupat, împreună cu un colectiv, bineînțeles, de aceste manuscrise, știind foarte bine despre ce este vorba. Și, tot datorită acestei întâmplări, adică faptului că Perpessicius m-a acceptat în această postură puțin suprarealistă, de colaborator în colectivul său, eu am debutat în 1964, cu o carte despre Eminescu, despre proza lui Eminescu. Aceasta este o altă poveste! Dar câştigul a fost că mi-am făcut ucenicia de cercetător literar cu manuscrisele lui Eminescu în față, cu Perpessicius alături, în preajmă fiind şi Tudor Vianu, care era directorul Bibliotecii și îşi făcea timp să discute cu un om tânăr ca mine. Îl admiram enorm pe Vianu. Pe George Călinescu îl urmăream din umbră: peste tot, pe unde auzeam că ține o conferință, mergeam și eu.

În perioada 1962-1968, vă găsim redactor la Gazeta Literară, lector universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române, Facultatea de Litere, Universitatea din București, și apoi avea să urmeze Parisul: 1970-1973, Universitatea Sorbona.
Da. Mai este un moment important în biografia mea intelectuală: pregătirea doctoratului cu o teză despre Lovinescu, conducător de doctorat fiind Șerban Cioculescu. Acesta a fost un moment foarte important, luminos în biografia mea. În primul rând, l-am descoperit pe Cioculescu – un mare critic și un extraordinar om de suflet. Câțiva ani, eu nu m-am ocupat, în esență, decât să reconstitui traseul lui Lovinescu. Opera lui am reconstituit-o într-un volum. Întâlnirea cu Lovinescu a fost importantă și pentru stilul meu critic: într-un anume sens, mi-am format stilul! Lovinescu și Călinescu au fost modelele mele în critica literară.

 Povestiți-mi despre Paris. Spuneați, la un moment dat, că Mircea Malița a fost cel care a permis ca dumneavoastră să părăsiți România în vremea aceea. Aşa este?
Mircea Malița era ministrul învățământului. Nu știu cum, el a reuşit ceva formidabil, după părerea mea, să trimită douăzeci de tineri lectori la specializare la universități din lumea întreagă. Am avut și eu șansa să fiu acceptat. Eram atunci tânăr lector la Universitatea București şi am fost trimis la Paris, la Sorbona. A fost șansa vieții mele!

Cum ați descoperit Parisul atunci?
Ei, ce poveste! Am scris un jurnal, pe care l-am publicat. Spun acolo cam ce s-a întâmplat. Îi sunt recunoscător lui Mircea Malița pentru că a avut această idee. Atunci au plecat mulți din generația mea. În decurs de un an, Matei Călinescu a plecat în America, Sorin Alexandrescu a plecat la Amsterdam, și așa mai departe.

  • Dumneavoastră aveați să plecați și în Germania apoi, după revenirea în țară!
    Mai târziu, am avut o bursă şi în Germania.

 V-ați gândit să rămâneți peste hotare?
Ceilalți au rămas, toți! Colegii mei au rămas, nu știu dacă s-a mai întors cineva.

 De ce v-ați întors?
Pentru că aveam familie! Toată familia mea, și părinții, cu toții erau aici. Eu am ținut foarte mult la ei. În plus, familia mea imediată – soția, copilul, au primit aprobarea să vină la mine în primul an, apoi n-au mai primit-o.

Copilul s-a născut în anii ’60.
A făcut puțină școală acolo și, apoi, nu i-au mai dat viza. Nici nu mi-a trecut prin cap să rămân acolo. Dar, pentru mine, Franța a contat enorm, m-a format. Dacă e ceva de capul meu, ca să spun așa, într-un limbaj mai puțin academic, se datorează faptului că am stat atâția ani acolo și am descoperit Franța. Spiritul francez m-a spălat de prejudecăți.

„Am decis să-mi urmez calea și să fac carieră în literatura poporului meu”

Pe de altă parte, lucrați având ca primă armă cuvântul. Ați fi putut lucra în altă limbă? Ați fi putut scrie slujind unei alte limbi?
Da, poate că aş fi putut. Toată lumea se laudă cu chestia că putea, eu nu fac asta, în niciun caz. Eu spun că am decis să-mi urmez calea și să fac carieră în literatura poporului meu. Asta e suficient. Am mai tărăgănat puțin, am mai întârziat câteva luni, dar am plecat de acolo cu un număr mare de cărți. Cu tot ce am economisit, am cumpărat cărți. Credeam că n-o să mai pot ieși niciodată din ţară. Nimeni nu credea că va cădea vreodată sistemul totalitarist.

Ce simte un om cu spirit ales, care ar vrea să cunoască mai mult, în momentul în care crede că nu va mai putea ieși din țară? Pentru generația mea e aproape imposibil de imaginat lucrul acesta!
Fiecare își face socotelile. Eu mi-am făcut socoteala că intru în această „iarnă”, că mă întorc într-o iarnă – nu într-o Siberie; aceasta este o formulă pe care a pus-o în circulație Culianu, și e falsă! N-a fost o Siberie a spiritului, a fost un regim totalitar care a avut cruzimile lui, şi le-a perpetuat, o parte, dar eu cred că literatura română a putut supraviețui, grație, până la urmă, și generației mele; grație acestor mari poeți, dintre care i-am amintit pe Nichita, pe Sorescu, dar şi lui Preda, lui Breban, lui Bănulescu, lui Buzura, atâția şi atâţia scriitori… O generație foarte puternică! Eu am fost de la început alături de ea. Nu toți mi-au fost prieteni, dar pe toți i-am respectat și am scris despre ei. Am încercat să readucem în sfera de interes cultura veche, care fusese înlăturată. Proletcultismul anilor ’50 o măcelărise, pur și simplu. Cultura română fusese măcelărită de critici, dar și de poeții ei moderni. Ei bine, după 1960, noi am readus în actualitate această adevărată cultură română. Merita să părăsesc Parisul pentru asta.

Mă bucur că spuneți astăzi acest lucru!
Da. Merg adeseori la Paris, cât pot să mă mai duc, plec de cel puțin patru ori pe an la Paris. Mă simt bine acolo, îl cunosc bine. Am prieteni, am relații extraordinar de bune cu Academia Franceză.

Dintre zecile de titluri publicate, recitiți ce aţi scris?
Pe unele nu mai le recitesc, mi-e frică. De pildă, n-am recitit prima mea carte despre proza lui Eminescu. Sunt foarte mulți editori care mi-o cer, pentru că a fost publicată în 1964. Faceți socoteala câți ani sunt de atunci, aproape o jumătate de secol! N-a mai apărut altă carte despre proza lui Eminescu. Mi-e frică s-o citesc, eram în 1964! Abia începusem să mișcăm ceva în lumea ideilor, să scăpăm de tezele realismului socialist, și eu mă apucam să scriu despre proza lui Eminescu! Am o poveste întreagă cu debutul acestei cărți. Pregătisem o altă carte; mi se comandase, într-un fel, o altă carte, şi în drum spre editură, m-am răzgândit şi m-am întors din drum. Aveam cu mine manuscrisul de 400 de pagini și m-am întors din fața editurii. Parcă Dumnezeu mi-a spus. Era o carte cu o temă…, nici nu v-o spun! Și m-am întors cu ea în Balta Albă, unde locuiam, și m-am apucat să scriu despre proza lui Eminescu. Aș a am debutat. Ei bine, n-am mai citit această carte, mi-e frică de confuziile tânărului de atunci.

Sunteți directorul Institutului „George Călinescu”, membru titular al Academiei Române, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru de onoare al Academiei de Știință a Moldovei, membru al Academiei Regale din Danemarca, membru corespondent al Academiei de Științe Morale și Politice din Franța, aţi primit şi alte multe titluri. Cum este omul din spatele titlurilor, a funcțiilor?
Nu mai am funcții. Singura mea funcție este aici, la Institutul „Călinescu”. Am venit aici după ce mi-am încheiat mandatul la Academia Română. Doisprezece ani am fost în conducerea Academiei Române. Și am venit aici pentru că pornisem un proiect. Acest proiect se cheamă Dicționarul general al literaturii. Sunt șapte volume şi, timp de aproape zece ani, nu se făcuse nimic. Atunci mi-am zis: „Mă duc pentru câțiva ani și fac uz de autoritatea mea ca să facem acest dicționar”, ceea ce am și făcut. N-am reușit chiar așa de repede, dar am reușit, până la urmă. Apoi mi s-a reconfirmat această convingere, pentru că pregătim ediția a doua și nu-mi vine să las lucrurile neterminate. Aceasta este singura mea funcție. În rest, scriu. Adică Dumnezeu nu mi-a luat încă puterea de a scrie, şi nici voința.

O viață dedicată scrisului, o viață dedicată literaturii! Ce simțiți atunci când ieșiți de la birou, să spunem, în Piața Constituției, și acolo sunt tot soiul de petreceri ale tinerilor, care mai de care mai zgomotoase? Practic, dumneavoastră vreți să ne înnobilați biblioteca, însă câți dintre tinerii de astăzi mai au bibliotecă acasă sau mai merg la bibliotecă?
Ei bine, este o problemă.

 Pentru cine munciți?
Eu nu sunt atât de disperat! Știu, este o astfel de atmosferă generală, în România. Dacă te uiți la televiziuni auzi același discurs.

Dar pe dumneavoastră vă văd foarte rar!
Mă invită uneori, poate că aș avea ceva de spus… N-am făcut politică, n-am vrut să fac politică. N-am avut timp sau n-am timp pentru politică. În 1990, câţi ani aveam? Cincizeci şi şapte de ani! Eu nu sunt atât de disperat. Nu-mi place discursul acesta mioritic al românilor: „Ce vrei, domnule? Aș a sunt românii!” Nu, nu-i adevărat! Românii nu sunt așa! Românii sunt buni! Românii sunt frumoși, româncele sunt foarte frumoase! Nu știu de ce nu luăm în considerare acest lucru. Sigur că avem unii politicieni mai…, dar nici ei nu sunt toți ticăloșiți. Viața politică este turbulentă și inconsistentă, într-adevăr, dar eu am mare încredere în această națiune. N-o să mai trăiesc poate mult, deși aș vrea să trăiesc să văd o altă Românie, o Românie a culturii române. Noi avem o cultură extraordinară!

De care avem grijă, încă?
Eu mă străduiesc! Să nu mi-o luați în nume de rău: eu mă străduiesc! De pildă, am pornit o colecție care se cheamă „Opere fundamentale”. Am pornit-o în anul 2000, când s-au împlinit o sută cincizeci de ani de la nașterea lui Eminescu. Și atunci, ministrul culturii, Ion Caramitru, un om care a făcut multe lucruri bune în cultură, a organizat o mare consfătuire. Eu eram atunci președintele Academiei. „Domnule, ce să facem pentru cultură?” „Eminescu!” Și fiecare avea câte o idee: unul, să facem coruri pe versurile lui, altul, să facem călătorii inițiatice la Ipotești, alții, să mergem la Viena sau la Berlin, fel de fel de proiecte. Și eu am zis: „Ce ar fi să-l publicăm pe Eminescu, poeziile lui Eminescu, într-o ediție de tip Pléiade”. Macedoneanului i-a intrat în cap această idee, a dat bani și am scos ediția Pléiade, Eminescu.

Îmi spuneați cândva, la o altă întâlnire, că tipul acesta de cărți ar fi cele care ar salva bibliotecile. Spuneați că ocupă foarte puțin loc, şi, din acest motiv, lumea le-ar putea iubi.
Da. În cincisprezece ani am scos 161 de volume. Pe multe le-am publicat fără subvenții de la Stat, cu contribuția unor oameni de bine, și printr-un efort care uneori ne-a epuizat, pentru că e foarte obositor. Dar am avut această ambiție! Spun mereu: este un dar pe care am vrut să-l fac poporului român, la care țin foarte mult. Și, da, cred că este și o posibilitate să avem, într-un spațiu accesibil, esența culturii române. Francezii au înființat această colecție în 1931, înainte de nașterea mea, și au ajuns la 600 de volume. Am fost recent la Paris și am văzut ce a apărut. Noi, românii, care ne grăbim să refacem handicapul istoriei, am scos în aproape 15 ani, 161 de volume! E bine, nu?

– Credeți că bibliotecile vor dispărea?
Nu, nu, nici vorbă! Știu toată povestea cu ediția electronică, dar pe mine mă deprimă. Am fost într-o librărie – una dintre marile librării pariziene –, în care mergeam tot timpul ca să stau o zi întreagă, și am constatat cu uimire că, din biblioteca enormă care era pe Champs-Élysées, a rămas un colț cu carte pe hârtie, încolo este o mare de…

 …CD-uri?
Da, casete: incolore, puțin atractive. Este o lume de plastic, pe care n-o iubesc.

 Dacă, Doamne ferește!, o bibliotecă ce ar conține toate cărțile lumii ar fi în pericol de incendiu, să spunem, care ar fi primul volum pe care l-ați salva?
S-a întâmplat asta cu Biblioteca din Alexandria! Am vizitat-o, s-a refăcut.

Ce volum ați salva?
Oh, nu mă întrebați!

 Care este cartea fundamentală, care ar trebui neapărat să existe în biblioteca noastră?
Biblia! Biblia! Biblia! Nu există o altă carte mai… completă! De acolo afli și cum trebuie să te porți în fața morții. Cel mai înțelept lucru pe care l-am citit undeva, spune: „Fă – adică acționează – ca și cum ai trăi o veșnicie, roagă-te ca și cum ai muri mâine!” Deci, Biblia!

Dumneavoastră spuneați cândva: „Nu pot să fiu mulțumit de toată viața mea, dar sunt mulțumit că Dumnezeu m-a ținut în viață!” Cred că, după momentul acela de după 1990 spuneați acest lucru, când, la aterizare la Paris, ați avut o problemă.
Mare!

Care este relația pe care o aveți cu Dumnezeu?
Ce curios! Este întrebarea pe care mi-am pus-o zile de-a rândul: „Care e adevărata mea relație cu Dumnezeu?” Am citit o carte, un jurnal foarte bun al lui Thierry de Montbrial. Thierry de Montbrial este un prieten de-al meu, un mare intelectual francez, membru al Academiei Franceze, şi, ca pregătire, este matematician. Conduce Institutul Francez de Relații Internaționale. E o personalitate mare a lumii. Și, problema lui, un matematician și un economist – a făcut un doctorat în economia matematică, are un premiu Nobel –, este cea a relației lui cu Dumnezeu. N-am crezut că e un spirit atât de preocupat de aceasta, el, un matematician! Ei bine, citind această carte, îmi puneam și eu întrebarea: „Ce relație am eu cu Dumnezeu?” Și am ajuns la concluzia că relația mea este mult mai slabă cu
Dumnezeu, din păcate.

– „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”
Asta e, asta voiam să spun! Acesta este versetul care, poate, o explică cel mai bine.

– Din Evanghelia lui Marcu.
Da! Evanghelia după Marcu: „Cred Doamne, ajută necredinței mele!” Ei bine, cred că pentru un intellectual care nu are atâta credință, atâta tărie în el, cum se zice în limbaj bisericesc, aceasta este propoziția care definește neliniștea noastră. Să vă dau două exemple.

– Vă rog!
Am plecat la Bruxelles, unde am fost invitat să țin o conferință la o instituție religioasă, o conferință despre Eugen Ionescu și Emil Cioran şi raportul lor cu Religia. Am scris două cărți despre ei: Tânărul Eugen Ionescu, a doua, apărută destul de recent, Cioran. O mitologie a nedesăvârșirilor. În fiecare dintre ele există câte un capitol, destul de mare ca număr de pagini, care se ocupă tocmai de această problemă. Ce este interesant, ce descopăr eu? Întâi la Ionescu, nihilistul Ionescu – care, în literatura lui în limba română, în volumul „Nu” (1934) neagă totul, toată poezia românească, toată cultura română –, ce descopăr? El este un spirit mistic, autentic mistic, un creștin ortodox, și a rămas așa până la capăt! Ultimul lui jurnal, pe care l-a publicat, este jurnalul unui credincios necredincios! Este o formulă a lui Pascal despre Montaigne. Pascal îl numește pe Montaigne „un croyant incroyant” (fr.,un credincios necredincios). Așa este Ionescu: este un credincios care-L întreabă pe Dumnezeu, care caută în fiecare zi argumente să creadă. Îi cere lui Dumnezeu, în fiecare zi, argumente pentru credința lui, în timp ce Cioran este invers. El este un „farouchement” (fr.,un contestatar), un contestatar al lui Dumnezeu, un necredincios – vezi Lacrimi și sfinți, cartea lui din 1937, cel mai dur pamflet care s-a scris vreodată împotriva Ortodoxiei și, în general, a Religiei. Dar, în același timp, ca și Eugen Ionescu, caută în fiecare zi argumente pentru necredința lui. Ei, întrebarea este dacă amândoi oamenii ăștia – unul care crede în Dumnezeu, dar caută și își pune întrebări, și celălalt, care nu crede, şi spune că Dumnezeu nu există, dar în fiecare zi caută argumente pentru necredința lui – nu sunt, de fapt, credincioși. E complicată relaţia scriitorilor cu Religia!

 
„Nu sunt ostil față de biografia mea”

Aș vrea să ne întoarcem și către familia despre care vorbeați, către momentul în care ați devenit tată. Un copil este suprema realizare a unui om?
Este important, foarte important, îți structurează viața, îți determină viața pentru totdeauna.

– De câte ori este vorba de dumneavoastră, ne referim cu mare respect: „Domnul academician Eugen Simion”, şi parcă întotdeauna stați în faţa noastră, de partea cealaltă a biroului. Cum este și cum a fost tatăl Eugen Simion?
În primul rând, dacă vreţi, să vă spun ceva despre mine…

– Da!
…Despre cum sunt eu. Toată lumea mă vede așa, un tip puțin de dincolo de birou, cum spuneți. Și poate că, în realitate, așa mă și port. Dar, de fapt, sunt un sentimental, sunt un om foarte afectuos, dar unul reținut, care nu își arată foarte ușor sentimentele. Un coleg mi-a spus, zilele trecute, „Domnule, ai figura cea mai luminoasă din Academia Română”. Mi-a plăcut ce-a zis. Nu știu dacă este adevărat, dar, în realitate, poate că este, pentru că nu-mi place să-mi port nefericirile pe față.

– Sunt multe?
Ei, sigur, le am și eu ca toţi ceilalţi, nu sunt scutit de ele! Dar, pentru că vorbiți de relațiile mele, vreau să vorbesc de altceva. Acum, copilul meu are copii la rândul ei. Eu stau cu familia fiicei mele și avem în casă două fetițe, care sunt gemene.

Deci, sunteți bunic. Citiți povești nepoțelelor?
Mai rar, pentru că ele au opt ani acum, umblă cu tabletele, îmi repară mie telefoanele. Mie nu-mi place, aș vrea să citească. Eu sper să descopere bucuria asta. Dar relațiile mele cu ele sunt formidabile, eu mă descopăr altfel.

Ce ați învățat de la nepoatele dumneavoastră?
Sunt absolut fascinat de sinceritatea lor, de întrebări, de comportamentul lor. E o lume splendidă! N-am avut timp să trăiesc asta, ca tată, eram foarte tânăr atunci, eram preocupat de cariera mea, nu aveam încă o situație. Să fii șomer cinci ani de zile, și tată, și soț…! Dar, încă o dată spun, Dumnezeu a fost bun, m-a ținut, m-am realizat în carieră. Nu sunt ostil față de biografia mea. Sigur că putea fi și altfel.

– Ce știu cele mici, de acasă, despre bunicul lor?
„Buni”, cum spun ele. Au fost impresionate când, de Crăciun, învățătoarea lor de la școala din cartier a decis să viziteze casele cu bunici. Au venit și la mine, și profesoara m-a descoperit așa, probabil după figură, că sunt academician. Apoi, probabil că le-a spus și în clasă copiilor că bunicul Soniei și Dianei – așa le cheamă, este membru al Academiei. Ele au fost impresionate de aceasta și au venit la mine și m-au chestionat. Încolo, întrebările lor sunt de altă natură, dar au un haz extraordinar!

Cred că este cel mai frumos premiu pe care îl primiți, acela de a fi „Buni” în ochii nepoatelor. Ceilalți v-au răsplătit cu premiul Uniunii Scriitorilor de cinci ori, cu premiul Academiei Române în 1977, Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce, cu Legiunea de Onoare a Franței în 2002. Cum primiți această recunoștință din partea românilor?
Pe tăcute! Pe tăcute, și o țin cât pot de ascunsă. Vă spun, la noi, la români, nu-i bine să te lauzi prea tare. De pildă, nu știu dacă am spus undeva, doar prin CV -urile Academiei am trecut faptul că eu am fost ales ca membru corespondent al Academiei Științelor Morale și Politice. De 60 de ani nu cred că a mai fost ales vreun alt român în această postură. E un lucru pe care îl țin sub tăcere. Unii români se supără când ai succes.

– Deși lor le-ați făcut cel mai mare bine, prin toată activitatea dumneavoastră, care ne rămâne în biblioteci!
Se uită, de obicei! Eu am publicat, de pildă, manuscrisele lui Eminescu în facsimil – 14.000 de pagini în 38 de volume, am realizat proiectul lui Noica. Și, când l-am terminat, cineva m-a reclamat la DNA. Timp de patru ani am fost cercetat dacă nu cumva am făcut vreo potlogărie. N-am făcut niciuna, am publicat manuscrise!

– De ce continuați, atunci?
Pentru că acestea, care se mai întâmplă, sunt niște lucruri neimportante. Esențial este ce facem, ce lăsăm după noi. Nu-i bine că au apărut în facsimil manuscrisele lui Eminescu, că le puteți avea? S-a găsit o profesoară din Cluj, de la universitate, să facă reclamația asta!

– Dumneavoastră spuneți: „Calomnia se intersectează cu destinul unui critic literar. Niciun critic literar n-a scăpat de calomnie”.
Da, şi atunci, de ce să mă oftic (în limbajul dumneavoastră, al tinerilor) eu?

 Limba română se adaptează vremurilor de astăzi, avem tot mai multe prescurtări, chiar și gramatica se adaptează inculturii noastre. Cum vedeți transformarea aceasta a limbii române? Cât de mult o să o tot prescurtăm? Pe telefoane, cred că și dumneavoastră primiți mesaje extrem de prescurtate.
Trebuie să o ocrotim, să o cultivăm. Limba este esențială! În procesul globalizării, care este un proces ireversibil, inevitabil, trebuie să avem grijă de limba noastră, de poeții noștri, de cultura noastră, de oamenii de știință, de tinerii noștri. Să îi formăm pe tineri să nu se simtă rușinați că sunt români, să nu-și piardă identitatea. Acesta este un lucru foarte important! Politicienii se ocupă de treburile lor, noi să fim lăsați și ajutați să ne ocupăm de ce putem noi să facem. Asta trebuie să facem, cu obstinație și cu inteligență, fără să ne împiedicăm de nimicuri. Unul ne dă în judecată, unul ne ia un post și ne reclamă la procurori: astea sunt nimicuri, mici mizerii ale vieții! Trebuie să fim pregătiți și pentru asta.

– Și să vizăm scopurile importante! Ce mesaj aveţi pentru cei care ne citesc acum?
Eu îi iubesc pe români. Mă consider un român european. Literatura română a rezistat aproape cincizeci de ani într-un regim ideologic foarte dur, foarte dur! Ei bine, a rezistat! De ce nu ar rezista și nu ar spori în regimul libertății?

Interviu publicat în volumul „Să cultivăm recunoștința!” – Editura Trinitas, a Patriarhiei Române – octombrie 2016

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed