Analiza sa devine şi mai precisă într-o lucrare publicată în 1943, „The Round World and the Winning of Peace“:
„Atunci când luăm în considerare acestă rapidă examinare a curantelor generale ale istoriei, nu este oare evidentă a anume permanenţă a legăturilor geografice? Oare această vastă regiune euroasiatică inaccesibilă navelor, regiune-pivot a politicii mondiale, deschisă în antichitate doar călăreţilor nomazi şi care, acum, este în întregime acoperită de o reţea feroviară? Acolo s-au format şi se formează în continuare condiţiile unei puteri economice şi militare de dimensiuni considerabile… Rusia înlocuieşte Imperiul Mongol. Presiunea pe care o exercită asupra Finlandei, Scandinavei, Poloniei, Turciei, Persiei, Indiei şi Chinei înlocuieşte acum raidurile centrifuge ale oamenilor stepei. Poate lovi în toate direcţiile, în afara zonei de nord, dezvoltarea completă a reţelei sale feroviare nefiind decât o chestiune de timp… Răsturnarea echilibrului puterilor în favoarea Statului-pivot, având ca rezultat expansiunea înspre teritoriile marginale ale Eurasiei, ar permite utilizarea vastelor resurse continentale pentru construcţia navală, iar atunci Imperiul mondial ar apărea la orizont.“
Iar acum, exact ca în urmă cu 100 de ani, negocierile se poartă asupra capacităţii super-puterilor a a-şi asigura şi exercita pe un termen rezonabil de lung controlul asupra zonei-pivot şi a zonelor limitrofe care dau acces direct spre zona centrală. Ca mereu în decursul istoriei, punctul central al zonei-pivot îl reprezintă Afganistanul, cheia de acces înspre mările calde, teritoriu niciodată stăpânit în decursul secolelor, oricât de mare ar fi fost sau este disproporţia evidentă între forţele triburilor locale plus ale talibanilor faţă de forţele adverse, fie că a fost vorba despre britanice, de sovietici sau, acum, de cele ale coaliţiei internaţionale la care participă şi România.
Ambiţia istorică a Rusiei a fost să ajungă la Ocean şi, prin Bosfor, în Mediterana. Vis irealizabil timp de secole, a devenit aproape la îndemâna prin acordurile care au dus la o apropiere strategică cu Turcia şi Iranul, securizând acum o regiune având în centru nefericita Sirie, strategii celor trei ţări nou aliate (Rusia-Turcia-Iran) sesizând corect şi la timp adevărul conţinut în apelativul care, de milenii, însoţea numele Damascului, „locul unde merg obligat toate drumurile Orientului“. Regiunea respectivă se debalansează rapid în favoarea noului pol de putere, din vechea arie de influenţă occidentală, americană în special, rămânând axa Arabia Saudită-Israel, alianţă ad-hoc vizând securizarea a ce a mai rămas fidel în zona Golfului şi, eventual, reorientând totul într-o ofensivă împotriva Iranului susţinută de americani, dar dezavuată de europeni…