Ei bine, 2019 vine cu semne deloc îmbucurătoare pentru piaţa şi economia globală. Deja prognozele nu erau deloc roz, dare le veneau cu precădere din două direcţii.
Mai întâi, criza datoriilor suverane: datoriile majore ale multor state ameninţă stabilitatea globală şi, dacă băncile şi-au securizat, după criza din 2007-2008, depozitele şi creditele, economiile naţionale nu au reuşit să aplice până la capăt prevederile necesare, nici măcar în Europa, acolo unde principiul ghilotinei nu s-a aplicat, deficitele structurale au zburdat în ultimii ani, fără sancţiuni, ba chiar şi criteriile Maastricht, sub 3% din PIB deficit, nu au fost respectate de state fondatoare ale UE stete prea mari ca să cadă sau să poată fi salvate. Italia e un exemplu viu, cu bugetul refăcut de două ori la rând pentru a fi acceptat cu deficit de 2.04%, în condiţiile unei datorii de peste 130% din PIB.
Fireşte că nu numai dimensiunea datoriei contează, ci şi motoarele creşterii economice şi structura acestei datorii. De exemplu, Japonia, cu peste 300% din PIB datorie, se împrumută cu precădere de la proprii cetăţeni, de unde preocupări ceva mai reduse de implozie. În Europa, datoriile sunt cu precădere externe, se tranzacţionează pe pieţe secundare, iar impactul e mult mai mare în caz de criză. Dar doar atunci când o criză porneşte, din motive diverse, ea afectează o ţară cu asemenea datorii, iar slăbiciunile joacă rol nefast major, de obicei de amplificator de criză.
