ION DEACONESCU: „Poeziile sunt pentru oameni”

Într-un început de toamnă, într-un birou în Craiova mi-a făcut invitația să prezint evenimentele din cadrul Festivalului Mondial de Poezie pe care îl organizează. Ediția la care mă invita era programată pentru anul următor. Am acceptat cu entuziasm și mi-a făgăduit că va reveni cu detalii mai aproape de eveniment. Recunosc că nu m-am așteptat să-și amintească de invitație… după aproape un an. Și-a amintit, ținându-şi cuvântul în detaliu. Nu i-am spus niciodată, dar prin gestul acesta m-a uimit! Acad. Prof. Univ. Dr. Ion Deaconescu este o personalitate îndrăgită în Craiova și în străinătate. Un om discret, cu profunzimi ale minții pe care nu ne lasă să navigăm, dar cu o bunătate care îi apare ca o Lumină atunci când zâmbește.

– Sunteți o personalitate pentru Craiova și nu numai, un motor al unor evenimente culturale importante. Îmi propun să vă conduc într-o călătorie în timp. V-ați născut în Logrești, județul Gorj. Deci, practic, sunteți un om al zonei. Cum ați ajuns personalitatea de astăzi?
Eu, întotdeauna am zis că oamenii din Gorj reprezintă un popor. Dintotdeauna Gorjul a fost un județ sărac, cu oameni muncitori, cu un râu Amaradia care vara seca – drept pentru care, în copilărie, nu am avut unde să mă scald și nu am învățat să înot. Am avut marea fericire să am părinți extraordinari. Tata a fost, în timpul armatei, în preajma Amiralului Flotei Militare a țării și mi-a povestit o secvență cutremurătoare. De când m-am pomenit eu, tata avea părul alb, deci de tânăr. L-am întrebat de ce și mi-a povestit că, marinar fiind la Galați, Amiralul i-a dat o servietă pe care trebuia să o ducă la București, la Ministerul Apărării de atunci. În acea servietă erau schițele primului submarin românesc. Și tata, oprindu-se să-și ia bilet în gara din Galați a văzut o fată – pesemne că i-a plăcut, tata fiind un bărbat foarte frumos, înalt cu ochii albaștri. Au început să vorbească și a uitat servieta acolo, pe pervazul de la agenția de bilete din gară. Când și-a dat seama s-a întors, l-a întrebat pe cel care vindea biletele dacă a văzut cumva servieta și omul respectiv a ridicat geanta de la pământ, i-a dat-o și în acel moment tata a simțit că a albit! Sigur l-ar fi condamnat la moarte, dacă nu recupera servieta. Mama era o femeie frumoasă, dar foarte dreaptă și aprigă. Când tata s-a căsătorit cu mama, ea era laborantă la București. Copilăria mea a fost foarte frumoasă, pentru că părinții mei s-au înțeles. Țin minte că tata s-a supărat pe mine serios o singură dată, când am căzut cu bicicleta și mi-am rupt urechea. În schimb, mama se supăra mai des pentru că îmi plăcea fotbalul și ea se temea că mă îmbolnăvesc transpirând. Mi-a spus „să nu bei apă când ești transpirat”, eu am ținut minte recomandarea ei, drept pentru care nu o dată am mers direct în beci, după fotbal și am băut vin. (N.r.: Râde!) Până în clasa a VII-a când am dat examenul la Liceul din Cărbunești, am stat la Logrești. Apoi, după un an, m-am transferat la Liceul Tudor Arghezi” din Craiova.

– Ce voiați să deveniți atunci, în copilărie, în vremuri în care nu erau multe posibilități pentru planuri de carieră?
Nu știu dacă era vorba de un plan, era mai degrabă vorba de o ambiție, pur și simplu. Fiind de la țară și ajungând în Craiova voiam să fiu mai bun la învățătură decât două colege care vorbeau franceză de acasă, din familie. Aveam un coleg a cărui mamă era profesoara noastră… Și atunci m-am pus cu burta pe carte. Îmi amintesc că eu citisem toată biblioteca din Logreşti. O citisem pentru că mama mă trimitea cu vaca la păscut dimineața, foarte devreme. Luam cu mine o carte sau două, să-mi țină de urât. Așa, carte după carte, am citit toată biblioteca. Când am venit la Craiova mi-am dat seama de cât de buni erau unii dintre colegii mei și m-am ambiționat foarte tare, am învățat foarte mult, mi-am pus ambiția să îi întrec pe toți din clasă, în special pe cele două „franțuzoaice”.

Sora Dvs. a urmat același parcurs academic?
Sora mea a clacat la un moment dat, din cauza unei ambiții. Ea a vrut să dea la Psihologie. S-a pregătit, a dat examen la București. Atunci erau 30 pe un loc. Notele ei au fost 10, 10 și un 8. Și a picat de două ori, exact cu aceeași medie… Și nu a mai dat, apoi. Îmi amintesc că profesorul Mihai Golu care era la Psihologie i-a spus că regretă, el îi dăduse nota 10. A făcut o școală postliceală de laborantă și a mers pe calea aceasta.

– Ați ajuns la Craiova cu ambiția de a fi cel mai bun, apoi ați optat să mergeți la facultate la București.
Întâi am făcut Institutul de la Craiova, unde am avut profesori extraordinari. Vă dau doar trei nume: Barbu Theodorescu – fusese secretarul lui Nicolae Iorga, cursurile lui erau interesante pentru că, de cele mai multe ori ne povestea secvențe din existența extraordinară a lui Iorga, pe care l-a însoțit. De pildă, la Londra, acesta trebuia să țină o conferință. Când au ajuns acolo, Iorga i-a spus: „Du-te și cumpără-mi o carte de gramatică”. Theodorescu a făcut întocmai. Iorga a studiat toată noaptea și dimineața vorbea limba engleză. Ce capacitate! Altă dată a plecat la Istanbul și în tren a învățat turcă. Într-o anumită împrejurare, la o conferință în Italia despre latinitatea limbii române le-a vorbit italienilor numai în limba română, folosind cuvintele din fondul comun al celor două limbi. Un alt profesor extraordinar a fost Ion Zamfirescu, cel care, în tinerețea lui fusese profesorul Regelui Mihai. Ne preda Istoria Literaturii Universale. Însă profesorul de care îmi era teamă cel mai mult era Gheorghe Dogaru. Îmi amintesc că aveam joia seminarii cu dumnealui. Mereu tremura sufletul în noi pentru că ne adresa niște întrebări la care nu ne așteptam și intram în pământ de rușine dacă nu știam răspunsurile. Au fost oameni minunați și am avut și colegi foarte, foarte buni. Apoi am venit la Universitatea din București pentru ca mai târziu să devin profesor în Craiova. Apoi, în 1975 am dat examenul la Universitate și am devenit asistent și, uite-așa… doctorat… până am ajuns profesor universitar, activitate din care acum m-am pensionat.

– Sunteți filolog. Ce însemna pentru timpul acela această diplomă?
În primul rând, trebuia să știi carte. Să citești foarte mult. Îmi amintesc când am susținut lucrarea de doctorat. Sigur, doctoratul de atunci nu se aseamănă cu cel de astăzi. Când am dat eu doctoratul era un singur loc pe țară la Literatură comparată și profesorul îndrumător, I. C. Chițimia, specialist în literatură veche, mi-a spus că sunt mulți candidați și că cel mai redutabil este o doamnă, șefa Relațiilor Internaționale de la Ministerul Învățământului. Am avut amândoi nota 10, nu ne puteau departaja și atunci a făcut o cerere de suplimentare a unui loc. Am terminat Doctoratul într-un an și jumătate, aceasta fiind o performanță.

Tot timpul am învățat, la rândul meu și învăț în continuare

Din cariera Dvs. de profesor universitar, care este momentul cel mai prețios? O distincție, poate, sau un semn de recunoștință din partea vreunui student…
Au fost mai multe momente prețioase pentru că eu am fost profesor și la Facultatea de Drept unde am predat Retorică Juridică. Mă întâlnesc foarte des cu foștii mei studenți care acum sunt oameni mari. Unul dintre ei este Cosmin Vasile, Președintele Consiliului Județean Dolj. Sunt foarte mulți avocați buni care mi-au fost studenți și îmi mulțumesc pentru că Retorica juridică i-a ajutat în activitate. Mă bucură foarte tare pentru că a fost o disciplină care s-a introdus în premieră la Facultatea de Drept de aici, din Craiova. Am cercetat foarte mult. Apoi am predat Discursul politic la Facultatea de Științe Politice. Așa că tot timpul am învățat, la rândul meu și învăț în continuare.

Cu Acad. Nicolae Dabija şi poetul Adonis

Aveți o serie de distincții, funcții, sunteți membru în Academii Internaționale.
Sunt membru la Academia Europeană de Științe, Arte și Litere de la Paris, Academia Europeană de Științe și Arte din Salzburg, Academia de Cultură și Poezie din Mongolia, Academia din Muntenegru, Academia Oamenilor de Știință din România și Academia de Științe a Moldovei.

– În același timp cu acest parcurs profesional care v-a împlinit, a existat și o poveste care vă emoționează încă și aș vrea, atât cât îmi permiteți, să vorbim și despre latura sensibilă…
Soția mea… Am fost împreună mai mult de 40 de ani, ea a murit acum câțiva ani. Se numea Natașa, nu pentru că era rusoaică, ci pentru că mama ei citise „Război și pace”, îi plăcuse numele și i l-a dat fiicei sale. Era profesoară de filosofie. O femeie admirabilă.

– Cum a fost să întâlniți persoana potrivită, să fiți alături atâta timp și, acum, cât de greu a fost să învățați să trăiți fără cea care v-a completat atâția ani?
Foarte târziu înțelegem „întâmplările”. S-ar putea ca lucrurile să fie aranjate dinainte de Nu-știu-cine. E bine ca la momentul potrivit să întâlnești omul potrivit. În ultima vreme, mai ales după o intervenție chirurgicală dificilă, am fost ajutat de Carolina, Marea mea Întâlnire a anilor recenți. Este o subtilă traducătoare de italiană, primită în acest an în Uniunea Scriitorilor din România, secția traducători. A publicat în limba română 8 volume din literatura italiană contemporană.

 

Am fost la Paris să-l întâlnesc pe Emil Cioran

În vremuri care știm cu toții că au fost dificil de explicat, gestionat, trăit și înțeles, Dvs. ați făcut călătorii în străinătate pentru care unii vă acuză, alții vă admiră. Au apărut și niște cărți… Care este răspunsul pentru cei care interpretează activitatea dvs. prin specificitatea vremurilor?
Eu am avut marele privilegiu că, la un moment dat, am fost numit Lector de Limbă, Cultură și Civilizație la Universitatea Sfinții Kiril și Metodiu din Skopje, Macedonia. Nu a fost întâmplător acest fapt pentru că participasem, cu câțiva ani înainte, la niște cursuri de limbă macedoneană. Atunci am cunoscut foarte mulți scriitori și drept urmare am participat de vreo 30 de ori la Festivalul de Poezie de la Struga, cel mai longeviv festival – cred că are vreo 60 de ediții. La acest festival am cunoscut foarte multe personalități, o pleiadă de scriitori extraordinari, de talie mondială. Am avut un prieten care organiza acest festival și care era un romancier talentat. Mi-au apărut vreo trei cărți, traduse. Apoi m-am transferat la Universitatea din Novi Sad și, mai târziu, la Universitatea din Belgrad. Fiind la Novi Sad și la Belgrad am avut posibilitatea uluitoare de a călători. Am fost la Paris să-l întâlnesc pe Emil Cioran.

Cu Emil Cioran

– Întâlnire despre care ați și scris, ulterior.
Ajunsesem într-o relație absolut privilegiată cu acest mare moralist al limbii franceze.

– Putem spune „prieteni”?
Nu, pentru că era dificil, către ursuz. În sensul că oricând te puteai aștepta la o grimasă din partea lui. Dar cu mine s-a comportat deosebit, la început am vorbit în franceză și după aceea numai în limba română.

– Cum ați ajuns să îl cunoașteți?
S-ar putea să fiu suspectat că am pregătit această întâlnire. S-ar putea să fie adevărat… Îi apăruse o carte și am scris despre ea. Am scris un articol care a apărut în „Tribuna” de la Cluj. I-am trimis articolul, a fost entuziasmat de articol și am început o corespondență cu el. Eu la Novi Sad, Cioran la Paris. Apoi, din scrisoare în scrisoare am ajuns la Paris, unde mergeam aproape în fiecare lună.

– Ce vă amintiți și nu ați spus până acum despre o întâlnire cu Emil Cioran? Poate ceva care ține de o nuanță, de locul în care v-ați întâlnit, de ceva ce v-a spus…
Cred că la a doua noastră întâlnire mi-a spus să am grijă să nu îi vorbesc de rău pe evrei pentru că se află și nu m-ar mai cunoaște nimeni la Paris. Apoi a mai fost o întâlnire extraordinară el, eu, Raoul Șorban. Ei erau născuți în același an, 1911. Raoul Șorban, un personaj celebru care se luase de evrei în timpul Războiului, era profesor de Artă la Cluj. Discuția a început și, la un moment dat, Raoul Șorban i-a spus lui Emil Cioran că a văzut interviul cu Liiceanu televizat și difuzat în România și că acolo a spus Cioran că se joacă cu craniul morților în cimitirul din Rășinari. Și Cioran a sărit în sus de o poștă: „Cum?!”. Șorban i-a spus că așa s-a filmat. Cioran a spus că îl rugase pe Liiceanu să nu filmeze decât la indicația lui și a spus că acest lucru înseamnă că l-au filmat pe ascuns și că „ îmi pare nespus de rău, acest Gabriel nu este un om cinstit”. Și apoi au vorbit despre un subiect comun, Holocaustul. Ce să facem, pentru că toată lumea ne acuză de holocaust în România și el a spus că se poate angaja printre cei care vor să demonstreze străinătății că ei nu sunt ucigași de oameni. A propus să îi cheme pe marii specialiști în istorie, a spus că va scrie un articol și el ca să demonstreze că ei nu au omorât evrei. Într-un interviu pe care mi l-a dat ulterior spun acest lucru și nu vă ascund că acest lucru a creat o stare de revoltă din partea unora, stare care a fost multiplicată de Marta Petreu de la Cluj în „Echinox”, acuzându-mă pe mine că nu sunt acestea spusele lui Emil Cioran. Am dat-o în judecată și s-a încheiat toată povestea aceasta la rugămintea multora din partea ei ca să nu continui procesul. Cioran a fost un caz și reprezintă un caz, iar faptul că l-am întâlnit este unul dintre marile evenimente ale vieții mele. Un altul a fost Milo Magilas, mâna dreaptă a lui Tito în Război. El era Comandantul Armatei, fusese propus prim ministru și pentru că, la un moment dat, l-a criticat pe Tito, acesta nu a ezistat să îl bage la pușcărie, în repetate rânduri. El a scris o carte formidabilă, „Întâlniri cu Stalin”. Fiind la Belgrad, m-am dus la el acasă, l-am cunoscut, i-am plătit – îmi amintesc că i-am dat 500 de dolari – drepturi de autor și mi-a dat voie să traduc cartea și să o public în limba română. Dacă nu mă înșel, în 1990 am publicat-o în vreo 10.000 de exemplare.

– Am ajuns cu discuția la anul 1990. Iată că Dvs. și înainte de anul ˈ90 aveați deschidere către străinătate. Cum ați simțit trecerea către democrație, în România? Ați venit cu noi prietenii după 1990, sunt oameni politici care și acum vă felicită.
Fiind la Novi Sad am publicat pentru prima dată în Iugoslavia o carte despre literatura de expresie românească în Iugoslavia. Cartea a apărut la „Libertatea” și a fost chiar un eveniment. În perioada când eram la Universitatea din Skopje am făcut mai multe traduceri din poezia lor și am publicat câteva volume. Am mai publicat un volum despre toți câștigătorii Coroanei de Aur de la Struga, tot înainte de 1990. Așa că eram preocupat de literatura din Balcani. După ˈ90 m-am întors în România, lector, apoi am devenit conferențiar la Facultatea de Drept și apoi am trecut la Științe Politice.

Cu Mariana Nicolesco, Radu Varia şi E.S. Dl. Ambasador Branislav Micunovic

– Cum a apărut Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu” și cum a apărut Academia Mihai Eminescu”?
Academia a apărut dintr-o revoltă.

– Personală.
Personală. Pentru că Eugen Simion, care venise la Craiova era în sală la Muzeul de Artă și, de față cu toată lumea a spus „Vă dau orice, spuneți-mi ce să vă dau, ca să nu se mai numească Academia Mihai Eminescu”. Academia exista atunci. Sigur că nu am schimbat numele.

– Dar de ce voia să îl schimbați?
Pentru că avea orgoliul ca el să fie în fruntea singurei Academii din România. S-a și dat după aceea o Hotărâre de Guvern să nu se mai atribuie titulatura de „Academie” pentru alte instituții.

– Deci Acad. Eugen Simion nu vă este prieten.
Nu poate să îmi fie prieten pentru că el era Președintele Academiei… Eu aș fi vrut…

Există așadar și între Profesori, Academicieni, „neprietenii”…
Nu este vorba despre „neprietenie”. Nu… el avea o funcție atât de importantă… Era important. Dar atitudinea aceasta a avut-o față de toți.

– Dar există și oameni care vă sunt aproape – autoritățile locale, indiferent de culoarea politică, au pus mai mult sau mai puțin umărul în demersuri de sprijin pentru Festival, în aceste 9 ediții care au avut loc în România.
Eu sunt prieten cu toată lumea. Absolut cu toată lumea. Mai puțin cu o doamnă care se numește Magda Bulugean și care a scris defăimător despre festival, deși nu am înțeles de ce din moment ce nici măcr nu a participat. E jurnalistă la cel mai important cotidian din Craiova, ne-am fi bucurat să vină să solicite interviuri, să colaborăm…

– Dar v-ar putea convinge cineva sau ceva să intrați în politică?
Eu sunt „ilegalist” în PSD, iar acest partid nu m-a ajutat niciodată.

– Cum adică „ilegalist în PSD”?
Sunt încă de la înființare.

– Fără a avea vreo funcție?
Niciodată!

– Și atunci de ce ați rămas?
Pentru că pe cine trece de la un partid la altul eu îl consider… nu trădător, dar meschin da.

– Atunci vă întreb direct – aveți prieteni și în PNL?
Foarte mulți.

– De ce nu ieșiți din PSD?
Pentru că… ce să fac, dacă ies?! Credeți că am altă perspectivă?! Nu… Nu mă interesează, politica nu m-a interesat. Puteam să fiu un om politic foarte puternic, la un moment dat.

– Și de ce nu ați ales drumul acesta?
Să vă dau un exemplu: știți că partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor a intrat la un moment dat la guvernare cu doi secretari de stat. Unul era Mitzura Arghezi – la Cultură. Cineva de la București, când Vadim s-a supărat și i-a retras, mi-a propus să merg la București în locul Mitzurei Arghezi. Și nu m-am dus.

– De ce?
Nu îmi place în București.

– Considerați că acum Craiova are perspectivele pentru o viață culturală care să tindă spre înflorire?
Și da, și nu. Eu sunt adeptul evenimentelor care au ecou internațional, nu doar local. dacă un eveniment care se întâmplă la Craiova reverberează în lume, atunci jos pălăria! Dar dacă faci un eveniment scump despre care nu se scrie în străinătate… atunci manifestarea respectivă este pentru cei care se află întâmplător pe stradă. În cazul Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”, inițiativa acestei povești de iubire a poeziei i-a aparținut doamnei primar Lia Olguta Vasilescu, ea însăși o poezie de forță și sensibilitate, care a dat un chip frumos și maiestuos unei urbe dintotdeauna mândră și orgolioasă.

– Dintre evenimentele culturale pe care le-ați organizat de-a lungul timpului la Craiova, înțeleg că Festivalul de Poezie a devenit o tradiție. Ce alte evenimente plănuiți?
Noi am organizat până acum Premiile de Excelență „10 pentru Craiova”, de anul trecut „10 pentru Oltenia”. Ne dorim să facem un eveniment în Râmnicu Vâlcea despre finanțe. Publicăm o mulțime de cărți. Am înălțat Drapelul Național la Biserica Tuturor Sfinților în Craiova – este pentru prima dată când s-a întâmplat acest lucru, cu fanfară militară.

Alături de Gheorghe Zamfir

– Convingeți oameni din business să sprijine Cultura, Poezia, fapt care este rar și prețios. De ce vă iubesc oamenii din Craiova? Nu e vorba doar că sunteți activ în viața orașului, ci sunteți cu adevărat iubit de oameni.
Pentru că eu îi iubesc pe toți. Pe prietenii vechi, pe care îi știu parcă dintotdeauna și pe cei noi. Eu am încercat să ofer bucurii. Principiul meu este: dai, ai! „Respirația” acestui Festival este asigurată, încă de la debutul său, de un Om cu poezia în sânge: Cristi Berceanu. Fără sprijinul lui, cele câteva sute de mari poeți ai lumii nu ar fi poposit în Bănie.

– Scrieți poezii. Ce vă inspiră?
Întotdeauna m-am ferit de cei care încearcă să facă clasamente. „poetul acela e mai bun decât celălalt”. Nu… Poezia se expune și te expune și pe tine ca autor. Poezia se simte. Iar poetul e un grădinar în deșert care, din când în când mai ridică privirea către Cer atunci când plouă. E foarte greu să scrii. Poezia costă foarte mult. Mult de tot. Eu scriu întotdeauna cel mai bine atunci când ascult muzică.

– Ce ascultați?
Orice. Și mai este ceva: trebuie să citești. Eu nu aș putea, de exemplu, să scriu ceva dacă nu citesc. Altceva – nu pot să scriu absolut niciodată dacă nu am o hârtie bună și un pix foarte bun.

– Deci aveți aproape un ritual al scrisului.
Nu este vorba de ritual, e obișnuință dintotdeauna. Nu pot să scriu pe orice hârtie și cu orice creion sau pix. Și, dacă vă spun că niciodată nu am avut un birou unde să scriu, mă credeți?! Am scris vreo 80 de cărți pe câte un colț de masă. Am început să scriu de pe la 14-15 ani… Nu am păstrat manuscrisele și nici măcar toate cărțile publicate.

– De ce?
Pentru că le-am dat.

– Totuși nu țineți minte versuri, nici măcar versurile Dvs.
Așa e, nu țin minte.

– De vreme ce v-ați despărțit de acele cărți, aceste poezii nu mai există alături de Dvs…
Exact ca un copil care crește, pleacă în lume și foarte greu după aceea ții legătura cu el.

Poeziile sunt pentru ceilalți?
Poeziile sunt pentru oameni. Dacă ai scris o carte și a plecat din casă, nu-ți mai aparține. Poezia mea a ajuns în China, în Chile, Cuba, SUA, Austria, Canada, Maroc, Brazilia, Turcia. Știți ce este curios?! Sunt unii considerați mari scriitori pentru care statul plătește foarte mult. Unul e Cărtărescu. Un volum de-al lui a fost tradus de cinci ori în engleză. Vă întreb de ce?! Traducerile lui sunt plătite. De ce?

– Păi eu ar trebui să vă întreb de ce”.
E un răspuns greu.

– Aveți prieteni printre scriitorii români?
Mai puțin. dar printre scriitorii din străinătate, da, am.

– De ce credeți că sunteți o personalitate incomodă pentru România?
Pentru că nu fac concesii. Sunt dur.

– Ce vă emoționează?
Când înfloresc copacii. Într-o zi dintr-o primăvară i-am întrebat pe studenți: „V-ați uitat pe fereastră? Ați văzut că au înflorit pomii?”. Am primit răspunsul: „Nu…”

– Se spune că investiția cea mai importantă nu este nicidecum cea financiară, ci timpul pentru că el nu se poate cumpăra cu bani. Investiți foarte mult timp în viața culturală, în acest Festival pe care îl faceți chiar cu un consum personal. ce vi se întoarce?
Bucuria de a primi în zilele de după Festival o mulțime de mesaje. „Boierii” din Craiova – și am proprietatea cuvintelor, mai puțin.

– Mai e nevoie de poezie?
Ca de aer. Poeții pot schimba orbita stelelor. Poeții nu au nimic altceva decât eternitatea. Ei sunt la fel ca munții – singuratici. Prin poezie cel mai bine se vede cu inima.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed