La 34 de ani, Ionel Popa este unul dintre puţinii români care se ocupă de machiajele speciale la filme. Este de părere că vânzarea unui film, în special dacă acesta este horror, depinde 60% de calitatea efectelor speciale şi a machiajului. Şi tot el n u-şi mai dezvăluie secretele meseriei de când a fost trezit din somn, la 3 dimineaţa, de un coleg de breaslă care îi cerea lămuriri suplimentare.

Reporter: Cum credeţi că poate fi numită meseria pe care o practicaţi? Cum vă place să o numiţi?

Ionel Popa: Prosthetics, tot ce înseamnă parte aplicată sau make-up FX, după cum îi spun americanii. Eu i-aş spune machiaj special.

R.: Cum a apărut această meserie?

I. P.: Dacă ar fi să o datez, meseria aceasta a apărut odată cu Hollywood-ul. Din câte îmi aduc aminte, primii oameni care au făcut „prosthetics” au fost cei care se ocupau cu îmbălsămările. Probabil, toţi am văzut în filme că italienii preferă să-şi vadă mortul înainte de a-l băga în groapă. Practic, aşa a şi apărut meseria. Cei care se ocupau cu îmbălsămările luau cadavrele celor care suferiseră accidente sau care arătau mai ciudat şi îi remachiau sau îi reconstruiau. Culmea, materiale care se foloseau atunci se regăsesc azi şi în trusele noastre de efecte. Pot să vă dau un singur exemplu: morticia wax. Este o ceară care se folosea la reconstrucţia acestor cadavre. Încă o avem în truse şi e foarte eficientă.

R.: Cum aţi ajuns să practicaţi această meserie?

I. P.: A fost o întâmplare fericită, în momentul în care l-am cunoscut pe Vlad Păunescu (proprietarul Castel Film Studios – n.r.), care mi-a fost şi patron timp de aproape 11 ani. M-am angajat la Castel Film şi am lucrat prima dată în scenografie. Cochetam cu sculptura, pictura şi alte îndeletniciri artistice, iar asta fără să am ceva „la bază”. La noi, în România, nu exista departamentul ăsta. Doi oameni m-au ajutat şi încurajat. Prima a fost scenografa Ioana Corciova. Mi-a spus „Ce, măi? Numai ei pot face astea? Tu nu poţi?”. Al doilea om a fost Vlad Păunescu, care pur şi simplu m-a încurajat şi a spus „Hai să vedem! Se poate?”. Şi…s-a putut.

R.: Şi mai concret, în ce constă munca aceasta?

I. P.: Eu intervin acolo unde un machiaj normal nu poate să descrie foarte bine ce s-ar fi putut întâmpla în urma unui accident de maşină sau a unei explozii după care bucăţi dintr-un om dispar. De exemplu, o sfârtecare. Acolo intervin eu, în sensul în care reconstruiesc anumite bucăţi – mâini amputate, picioare, jumătăţi de cap, creier împrăştiat şi altele. Ce nu se poate realiza din machiaj se realizează din prostetică. Crearea anumitor efecte implică, de multe ori, două sau trei departamente. Pentru că, atunci când construieşti un om rupt de la jumătate de o explozie şi vrei să-i vezi ultimele zvâcniri, trebuie să construieşti o podea falsă şi fel de fel de portiţe care să te ajute să creezi acest efect.

R.: Care a fost cel mai dificil machiaj special la care aţi lucrat?

I. P.: Fiecare lucrare pe care o fac este, de fapt, o provocare. De ce? Gândiţi-vă că nu există un standard, nu există ceva la modul „aplic figura numărul 45 din manualul de efecte speciale” şi în felul acesta am rezolvat problema. Nu. Fiecare descriere din scenariu îţi dă un altfel de efect, deci, cu atât mai mult, ca om de efecte speciale, ţii foarte mult să vii cu ceva nou. Pentru că te plictiseşti tu, vâzând zeci de filme, plus că trebuie să vii cu ceva nou pentru a-i provoca în continuare pe alţii. Şi de asta nu pot spune care au fost cele mai reuşite sau care mi s-au părut mie cele mai provocatoare. Cam toate au particularităţile lor.

R.: Totuşi, un exemplu…

I. P.: Vă dau un exemplu foarte interesant, o secvenţă care nu a mai fost făcută până atunci în filme. La „Vlad Ţepeş” a fost o colaborare între scenografie, eu, care făceam toată partea de efecte speciale, şi cascadori. Imaginaţi-vă un om care este tras în ţeapă. La cadru larg vezi efectiv ce se întâmplă. Ţeapa, însă, ieşea de undeva din lateral, respectiv din spatele umărului. Ajutat însă de costum, care era din material supraelastic, efectul îţi dădea impresia că ţeapa ieşea din om. A fost foarte „freaky”, foarte reală secvenţa, iar efectul a fost cel scontat.

R.: Care a fost lucrarea de cea mai mare durată?

I. P.: Sunt machiaje de continuitate la filme dificile din acest punct de vedere, cum ar fi „Hellraiser”, „Masca” sau alte pelicule cunoscute publicului. Durează, într-adevăr, şi cinci ore un machiaj. Important de ştiut este că atunci când ajungi să demachiezi, poate să-ţi ia la fel de mult ca şi machiajul. Eu am stat pe un machiaj al meu patru ore jumătate la un film SF cu cowboys şi extratereştri. Demachiatul mi-a luat cam două ore.

„Mi-am povestit secretele, dar nu le-am şi desenat”

R.: Daţi-ne câteva exemple de materiale pe care le folosiţi în mod curent în munca dumneavoastră.

I. P.: Siliconul, pe care îl folosim pentru chestii rapide, este un material care nu are particularităţile celui utilizat la instalaţiile sanitare. Se numeşte „silicon skin”. Este chiar pentru machiaj. Ar mai fi palete de culoare, alcool, siropul de porumb şi clasicul latex.

R.: De unde le procuraţi?

I. P.: Povestea materialelor este destul de ciudată, pentru că, o dată la o lună, apar materiale noi. Dacă ai pe cineva în străinătate sau dacă stai pe internet destul de des ca să verifici ce a mai apărut nou, eşti în top cu ce se întâmplă. E adevărat, sunt scumpe, dar îţi fac viaţa mult mai uşoară, reuşeşti să construieşti chestii foarte reuşite. Altădată, procesul tehnologic dura o săptămână şi jumătate pentru o mască pe care, în prezent, o faci în doar două zile. Dar pentru aceasta trebuie să ai materiale foarte bune. Acestea nu prea se găsesc în România, mare parte din ele le import. La noi nu există piaţă de desfacere, pentru că suntem foarte puţini care folosim materialele astea.

R.: Există şi secrete în meseria asta, a celor care fac machiaje speciale?

I. P.: La un moment dat, am fost acuzat că nu vând din secretele mele. Dar, de fapt, le-am vândut, mai exact le-am spus pur şi simplu, numai că nu le-am şi desenat. Şi am fost trezit la 3 dimineaţa de cineva care era la filmare şi să mi se plângea că nu-i iese. De atunci, m-am hotărât să nu mai povestesc. Una e să le faci şi alta e să le spun. Ca la orice altă meserie, nu se poate învăţa prin telefon. Sunt fel de fel de reţete pe care trebuie să le vezi cum se fac. Eu am trei asistenţi cu care lucrez şi pe ei îi învăţ aceste lucruri.

R.: Câţi oameni din România se ocupă de aşa ceva?

I. P.: Mai sunt oameni care fac machiaj special, vreo trei sau patru. Primul care s-a apucat de acest lucru în România a fost Mircea Vodă. Dacă ar dispărea, Doamne fereşte, mâine, odată cu el s-ar pierde multe secrete, pentru că toate filmele pe care le-am văzut cu toţii până la Revoluţie, unde apăreau efecte, respectiv capete sparte, tăiate şi alte nebunii de genul acesta, au fost făcute de acest om. Este foarte bun, pentru că, la vremea respectivă, când nu se găseau materiale, el făcea nişte lucruri pe care unii nici măcar nu le visează astăzi. Este un as al cinematografiei române, numai că nu prea mai lucrează acum.

R.: În ce măsură machiajul şi efectele speciale contribuie la succesului unui film?

I. P.: Dacă vă uitaţi foarte atent la tot ce înseamnă promovare, de cele mai multe ori o producţie se vinde de cele mai multe ori prin trailer. Cei mai mulţi folosesc în poveştile astea un conglomerat de efecte şi tot ce e mai artistic pentru a vinde filmul. Eu spun că, în pondere de 60%, machiajul şi efectele speciale îţi vând un film, mai ales când este vorba despre un horror. Nu vorbesc de un film artistic, care implică jocul actorilor şi valoarea acestora.

R.: La ce film de la Hollywood v-ar fi plăcut să lucraţi?

I. P.: Mi-ar fi plăcut să lucrez la „Ed Wood” (film biografic din 1994, cu Johnny Depp, regia Tim Burton – n.r.), pentru că trebuia să regândeşti primele efecte speciale care au fost făcute pentru tot ce înseamnă horror şi science fiction. În film chiar despre asta e vorba: despre un regizor nebun, care nu are deloc buget şi el vrea să creeze filme de groază. Este foarte interesant. Vi-l recomand!

„Filmele mele preferate în materie de machiaj – <Exorcistul>, <The Thing> şi seria <The Final Destination>”

R.: În lumea filmului sunt nelipsiţi şi vânătorii de suveniruri. De pe urma muncii dumneavoastră, chiar ar avea ce să vâneze…

I. P.: De regulă, puştii care lucrează în film sau au cunoştinţe prin echipă vin pe platou, la sfârşitul filmărilor, şi vor ceva din tot ce înseamnă o recuzită de joc, adică un cap spart sau alte lucruri inedite. În ceea mă priveşte, mă feresc să iau legătura cu exteriorul şi prefer să păstrez contactul cu cei strict din lumea mea, adică oamenii care ne ocupăm cu aşa ceva.

R.: Colecţionaţi şi dumneavoastră obiecte care să vă aducă aminte de filmele pentru care aţi lucrat?

I. P.: Sunt foarte multe lucruri pe care, în funcţie de bugetul filmului care urmează să se facă, le refolosesc sau le adaptez, pentru că sunt destul de costisitoare şi, de cele mai multe ori, prefer să le reanimez. Imaginaţi-vă că, în situaţia în care, până acum, am reuşit să lucrez pentru mai mult de 90 de filme, nu aş fi avut loc de ele în atelier.

R.: Care sunt filmele dumneavoastră preferate în materie de machiaj special?

I. P.: Sunt trei pelicule pe care le-aş aminti: „Exorcistul” din 1973 (premiat cu două Oscaruri – n.r.), un film foarte bine făcut, „The Thing” (horror din 1982, regizat de John Carpenter), de asemenea un film reuşit, iar al treilea, analizând ce au reuşit ei să facă foarte bine, seria „The Final Destination”, în care efectele sunt foarte reale şi foarte bine făcute.

R.: Iar filmul pe care îl apreciaţi cel mai mult, făcând abstracţie de machiaj şi de efecte speciale?

I. P.: „The Game”, cu Michael Douglas şi Sean Penn.

R.: La ce film aţi văzut cel mai complex machiaj?

I. P.: E greu de spus. Sunt mai multe. Un machiaj bun e în „Exorcistul”, pentru că omul care s-a ocupat de machiaj, Dick Smith, este practic părintele efectelor speciale în machiaj. El a reuşit să revoluţioneze această lume.

R.: Cu ce actori străini aţi lucrat?

I. P.: Sunt cei din filmele de acţiune: Jean Claude van Damme, Wesley Snipes şi Steven Seagal, care s-a obişnuit deja să vină să lucreze în România. În ceea ce priveşte horror-urile şi poveştile istorice, am colaborat cu Rutger Hauer, Lance Henriksen, Daryl Hannah, Elizabeth Hurley şi mulţi alţii.

R.: Iar dintre actorii şi regizorii români?

I. P.: Din rândul actorilor români, am lucrat cam cu majoritatea celor tineri. La fel şi cu regizorii. Cu cine n-am lucrat e Nae Caranfil şi îmi pare rău pentru asta. Nae Caranfil îmi pare cel mai bun regizor român. Toate filmele făcute de el mi-au plăcut. Cu toate că niciun film de-al lui n-a implicat un „job” al meu, îl stimez şi apreciez ce a făcut.

R.: Care este filmul preferat la care aţi şi lucrat?

I. P.: „Train de vie” – „Trenul vieţii”, regizat de Radu Mihăileanu. Este un film pe care nu cred că o să pot vreodată să mi-l scot de la suflet.