Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Centrale, a ținut un discurs în cadrul dezbaterii lucrării ”România între Est și Vest. Achitarea anticipată a întregii datorii externe: un experiment unic”, semnate de Ion Alexandrescu, în care a vorbit despre cum a ajuns România din fruntea plutonului reformist al statelor comuniste în coada acestui pluton și s-a referit la decizia lui Nicolae Ceaușescu să plătească anticipat datoria externă.
Iată o parte consistentă din discursul lui Isărescu:
”Îmi aduc aminte că în 1972 eram în frontul înaintat al reformei între țările comuniste, eram considerați o excepție. Și lucrurile au mers așa până când premierul care a adus foarte multă deschidere în relația cu Occidentul, Ion Gheorghe Maurer, a fost pensionat în 1972. Dar în 1972 România a fost singura țară comunistă care a devenit membră a organismelor „imperialiste” – Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, o deschidere extraordinară.
La primul seminar internațional occidental la care am participat, în 1975, la Salzburg, într-o mulțime de vreo 50 de participanți, din Vest majoritatea, dar și din Est, din România am fost două persoane, din Cehoslovacia, dacă nu mă înșel, tot vreo două, din Ungaria vreo trei, din Polonia, din Bulgaria – nimeni, din RDG – nimeni, din Uniunea Sovietică – nimeni.
William Bill Casey, care era atunci președintele Eximbank, a ținut o prelegere. Seminarul s-a ținut în vestitul Leopoldschloss, pe malul lacului din periferia Salzburgului, și Bill Casey a intrat în sală și primul lucru pe care l-a spus a fost: Is anybody from Romania here? (Este cineva din România aici?)
Și noi, cei doi tineri din România, ne-am sculat așa timizi, ce are cu noi? Eram tineri și neexperimentați. Și a început să ne laude. Această țară reformistă a mers pe calea cea bună, a reformei, a intrat în Fondul Monetar. Și era absolut normal, pentru că, la un an după aderarea la Fondul Monetar și Banca Mondială, în 1973, România a obținut clauza națiunii celei mai favorizate.
Aceasta este istoria – cum de a ajuns România din fruntea plutonului reformist al țărilor comuniste pe experiență proprie, perioada 1972-1975, în coada lor, în coada acestui pluton, este un lucru pe care istoricii îl vor trata curând, dar această carte ne spune ceva, ce s-a întâmplat între timp.
Fiind la Economie Mondială, avându-l pe profesorul Murgescu acolo, un fel de cap limpede și fost consilier economic principal al lui Maurer, până în 1973, am avut această șansă să avem ochii deschiși într-o perioadă în care foarte mulți ochi se închideau spre interior. A fost un mare avantaj pentru noi, cei de la Institutul de Economie Mondială.
De aceea, ce vă spun în continuare, vocea mea vorbește și în numele regretatului academician și profesor Costin Murgescu. Industria românească a fost construită pe bază de licențe occidentale, dar a fost ruptă brutal, în 1989-1992, pentru că ea se baza pe importuri de completare și pe îmbunătățiri tehnologice. Oricum era cu un pas în urmă față de tehnologia occidentală, cel care îți vinde tehnologie nu ți-o dă chiar pe cea din urmă. Adevărații specialiști știu ce a însemnat asta – nu e nicio minune, nu e nicio întrebare retorică aici, ci este un adevăr că asta a dus la faptul că, după 1989, o bună parte din această bază industrială nu a mai putut să fie recuperată, era depășită din punct de vedere tehnologic și sugrumată în politicile care au urmat. Indirect, domnul Alexandrescu le prezintă în lucrarea sa, prin relațiile pe care le-a avut cu Fondul.
În 1980 a început și atunci o criză, a dobânzilor. Istoria îl consemnează pe Paul Walker, șeful Fed-ului de atunci, am avut ocazia să îl cunosc personal în 1992, s-a dus cu dobânzile în America la 18%, ca să oprească inflația. 18% era enorm pentru americani, gândiți-vă că acum sunt 0%.
Acest lucru a grăbit decizia pe care au luat-o Partidul Comunist și Ceaușescu, să se ramburseze datoria externă. În plus, s-a întărit dolarul. Și aceeași discuție neîncetată, că nu se rambursează datoria, tot plătim și principalul rămâne. Sunt și acestea lucruri pe care le-a surprins domnul Alexandrescu și aș ajunge la decizia de rambursare a datoriei externe – domnia sa spune în 1985, părerea mea este, din spusele profesorului Murgescu, că decizia fusese luată odată cu schimbarea Guvernului Verdeț, 1981-1982, și instalarea Guvernului Dăscălescu.
Domnul Ion Alexandrescu prezintă toate aceste lucruri cu documente, cu decizii. Încearcă să iasă de sub decizia ideologică și are și titlul acesta extraordinar: experiment unic în istoria omenirii. Am luat credite pe 20 de ani de la Banca Mondială și le-am plătit în avans. Asta a însemnat strângerea curelei extraordinar și îmi permit să revin – nu a fost numai suferința populației, cei de vârsta mea o cunosc, noi am trăit-o – dar a fost și sugrumarea unei industrii, altminteri poate exagerez, dar hipertrofiate, dezvoltate cam mult, nu uitați că aveam 6 sau 7 combinate siderurgice, într-o țară care nu producea minereu de fier, nici cărbune cocsificabil și vreo 6 rafinării. Greu de conceput și de multe ori noi, cei de la Institutul de Economie Mondială, asistam stupefiați că exemplul nostru era Japonia. Când se spunea de ce dezvoltăm atâta siderurgia, uitați că și japonezii fac asta. Japonezii au altă situație.
Disputele cu Fondul pe care domnul Alexandrescu le tratează, 1982-1983, planul conceput de Ministerul de Finanțe pentru rambursare anticipată, reeșalonarea, toate acestea sunt subiecte de mare interes pentru epoca aceea și cartea trebuie citită pentru ca noua generație să înțeleagă ce s-a întâmplat atunci în România.
Una dintre chestiunile pe care noi le știm, legat de rambursarea datoriei externe, este faptul că, într-adevăr, în 12 aprilie 1989, în cadrul unei plenare a CCPCR, Nicolae Ceaușescu a făcut public că România își lichidase datoria externă și chiar mai avea creanțe de recuperat. Asta îmi aduc aminte, plenara aceea, de 2,5 miliarde de dolari din țările în curs de dezvoltare, la care cred că se mai adăugau și cele în ruble transferabile. S-au recuperat foarte puține din aceste datorii.”
