Străbunicul meu nu a denunţat cultul personalităţii lui Iosif Visarionovici Stalin, acum 56 de ani, aşa că noi sărbătorim astăzi obedienţi cultul lui Vladimir Putin.
Unul dintre mesajele din „discursul secret“ din 1956 al lui Nikita Hruşciov a fost că Stalin a trădat comunismul pentru că ajunsese să se poarte ca un rege nedemocrat. Orice făcea Stalin era excepţional, la superlativ: „cel mai bun prieten al atleţilor sovietici“ şi „tatăl tuturor copiilor din lume“.
SUPORTERI ŞI CAPITULĂRI. Ziua de naştere a lui Putin, de la începutul lui octombrie, a fost sărbătorită cu o paradă de omagii care i‑ar fi făcut de ruşine pe regi şi sovietici laolaltă prin slugărnicia lor inventivă. Agenţiile de presă au contabilizat un tort gonflabil uriaş care a plutit pe râul Moscova, dar şi portretele preşedintelui – pictate sau afişate pe poduri, clădiri ori chiar pe vârful unui munte. Biserica Ortodoxă Rusă (ajunsă, în prezent, filială aproape oficială a propagandei Kremlinului) i‑a trimis lui Putin un mesaj poetic de aniversare, preaslăvindu‑l drept „adevăratul patriot rus“. Acest omagiu vine după ce Patriarhul Chiril declarase că Putin este „un dar de la Dumnezeu“.
Mulţi au râs de aceste plecăciuni şi au cerut pensionarea lui Putin, după cei 12 ani la putere – mai întâi ca preşedinte, apoi prim‑ministru, acum iarăşi preşedinte. Sondajele par să le dea dreptate: susţinerea lui a scăzut în ultimul an de la 68 la 49%. Dar această escaladare în stil pop a cultului personalităţii iese în evidenţă prin faptul că a fost consfinţită – chiar dacă fără să-şi dea seama – de intelighenţia rusească. Din 2000 încoace, scriitori, muzicieni şi regizori cunoscuţi au devenit suporteri entuziaşti ai fostului colonel KGB Vladimir Putin.
Bineînţeles, liderii ruşi au încercat întotdeauna să atragă artişti de partea lor, iar artiştii, la rândul lor, s‑au înclinat de obicei în faţa puterii. În secolul XIX, poetul Aleksandr Puşkin declara defensiv: „Nu sunt linguşitor dacă îi cânt ode ţarului meu“.
Sub I.V. Stalin, până şi poetul apolitic Osip Mandelştam a trebuit să ţină în sertar capodopera sa cenzurată, „Epigrama Stalin“ (1933), care îl descrie în mod genial pe dictator: „Cuvintele lui sunt ca nişte ghiulele/ Râd gândacii lui de mustăţi“. În 1937 a scris o „Odă lui Stalin“ ce s‑a dovedit o capitulare futilă: acuzat de propagandă antisovietică, poetul moare, anul următor, în gulag. Totuşi, livrase mesajul potrivit: dacă un geniu ca Mandelştam crede că Stalin este măreţ, atunci Stalin e măreţ. Serghei Prokofiev – un gigant al muzicii, rezervat şi apolitic – a cedat şi el atunci când a compus cantata „Multă sănătate“ lui Stalin. Viaţa i‑a fost cruţată, iar capitularea patriotică din 1939 a făcut ca alte lucrări, precum baletul „Romeo şi Julieta“ din 1935, să devină tolerabile pentru puterea sovietică.
SERVICIU CREDINCIOS. Istoria se repetă – mai întâi sub forma tragediei, apoi ca farsă. În cazul lui Putin, tragedia şi farsa se împletesc. Rusia nu este URSS, iar implicarea culturală a preşedintelui are, evident, forme mai puţin intimidante decât în trecutul sovietic. Este adevărat, dezacordul public cu statul a dus la exil (oligarhii media Vladimir Gusinski şi Boris Berezovski), închisoare (magnatul Mihail Hodorkovski, cu afaceri în petrol) sau moarte (jurnalista Anna Politkovskaia, asasinată lângă uşa apartamentului ei acum şase ani, chiar de ziua lui Putin – n.r.). Dar pe artişti, autorităţile preferă să îi măgulească, să le ofere favoruri personale şi premii de stat. Într‑adevăr, puţini pot rezista unor asemenea semne de adoraţie ostentativă precum cele revărsate asupra intelectualilor de către Putin, la începutul primului său mandat. Atunci i‑a cucerit, spunându‑le că opera lor are o importanţă sociopolitică extraordinară şi că nu sunt pur şi simplu iubiţi, ci de‑a dreptul veneraţi.
Până şi cei care se consideră deasupra conflictelor politice, cum este Grigori Şkartişvili – fostul redactor-şef adjunct al „Inostranaia Literatura“ („Literatura străină“), ajuns acum autor popular de romane poliţiste sub numele de Boris Akunin –, nu au putut rezista îmbrăţişării Kremlinului.
Romanul lui din era pre‑Putin, „Consilierul de stat“ (2000), avea un mesaj incisiv: etica individuală este mai importantă decât serviciul public. Personajul principal, detectivul Erast Fandorin, demisionează din poliţie, respingând tacticile murdare ale departamentului securităţii, care acopereau terorişti. La începutul celui de‑al doilea mandat prezidenţial al lui Putin, în 2004, regizorul Nikita Mihalkov, câştigător al Premiului Oscar în 1994 pentru antistalinistul „Soare înşelător“, a decis să facă un film după roman – dar cu finalul schimbat. Mihalkov – care a devenit în ultimul deceniu mentorul cultural al preşedintelui – a susţinut că un scriitor popular ca Akunin ar trebui să îmbrăţişeze varianta serviciului credincios statului. Fără tragere de inimă, scriitorul a cedat. În filmul din 2005, Fandorin rămâne în serviciul secret, pentru binele naţiunii.
TRĂDAREA CĂRTURARILOR. Regretatul Aleksandr Soljeniţîn, simbol al exilului comunist şi autor al capodoperelor antistaliniste „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“ (1962) şi „Arhipelagul Gulag“ (1973), a fost decorat de Putin. În schimb, l‑a numit pe preşedinte „salvator“ al Rusiei. Alt simbol al disidenţei, violonistul Mstislav Rostropovici, a lăudat şi el calităţile de conducător ale lui Putin. Ca recompensă, a fost invitat să-şi sărbătorească aniversarea a 80 de ani, ultima, de altfel, la Kremlin.
Şi iată‑l pe Valeri Gherghiev, faimosul dirijor al Teatrului Mariinski din St. Petersburg. Atunci când Georgia a intervenit împotriva rebelilor din regiunea Osetia de Sud în august 2008, atrăgând reacţia militară a Rusiei, Gherghiev a slăvit Kremlinul cu o reprezentaţie patriotică a Simfoniei a VII‑a „Leningrad“ de Dmitri Şostakovici. Scrisă în 1941 la ordinul lui Stalin, piesa simbolizează puterea ruşilor de a lupta victorios împotriva oricăror inamici.
Atunci când a asigurat un statut special unor figuri ale lumii culturale, calculele lui Putin s‑au dovedit corecte. Mihalkov, Gherghiev şi chiar şi nemulţumitul Akunin au fost măguliţi de atenţii şi au ales să rămână de partea puterii statului. În ultimul deceniu, opinia generală este că Putin, deşi nu este un democrat, nu este nici Stalin. Julien Benda descrie acest gen de colaborare în cartea lui, „Trădarea cărturarilor“, din 1927.
Într‑un film clasic poliţist, „Al treilea om“ (1949), personajul lui Orson Welles oferă cea mai bună distincţie între despotism şi democraţie. „Timp de 30 de ani sub Borgia au avut parte de războaie, teroare, crime, vărsare de sânge, dar i‑au produs pe Michelangelo, Leonardo da Vinci şi Renaşterea. În Elveţia au avut parte de dragoste frăţească şi 500 de ani de democraţie şi pace, şi ce au produs? Ceasul cu cuc.“
MOMENTUL PUSSY RIOT. În Rusia oprimarea nu este deplină, dar nici libertatea – ţara este blocată între Renaştere şi ceasul cu cuc, în zona cenuşie a putinismului. Nu a produs nimic care să aibă o valoare artistică uimitoare, ca în secolul precedent. Nu există nici un nou Prokofiev sau Mandelştam, chiar dacă unii au succes – Akunin cu larga sa popularitate, dar nu copleşitoare, în rândul ruşilor, Gherghiev, care este adorat universal datorită în aceeaşi măsură abilităţilor sale de relaţii publice şi talentului.
Sprijinul intelighenţiei – tacit sau explicit – i‑a dat curaj lui Putin să obţină al treilea mandat prezidenţial în martie, în ciuda protestelor publice la adresa kaghebismului, corupţiei, dominaţiei Bisericii şi abuzurilor împotriva drepturilor comerciale şi a libertăţii de exprimare.
Atunci când popularitatea lui Putin a început să se erodeze, în preajma alegerilor parlamentare din decembrie trecut („denaturate în favoarea partidului la putere“, potrivit observatorilor electorali), câţiva membri ai intelighenţiei – scriitorul Dmitri Bîkov, actorul Mihail Efremov – au vorbit în fine deschis împotriva Kremlinului. Însuşi Akunin a condus proteste ce solicitau corectitudine la alegeri. Dar, în general, intelectualii şi‑au ratat momentul – deceniul, de fapt. Trupa feministă de punk‑rock Pussy Riot a furat spectacolul cu ruga lor anti‑Putin: „Fecioară Maria, Maica Domnului, înlătură‑l pe Putin… Capul KGB‑ului, şeful lor cel sfânt/ Fecioară Maria, Maica Domnului, fii feministă… Maria, Maica Domnului, este cu noi la acest protest!“
Respingând intelectualismul perimat, care a expirat sub Putin, tinerele femei ce au cântat în februarie într‑o catedrală aurită ţipător, gen nouveau riche, din Moscova, au captat imaginaţia întregii lumi cu vivacitatea şi simbolismul lor, fără să fie prea literare, dar nici banale.
PIONIERELE TRANSFORMĂRII. Arta lor deloc tradiţională nu este îndreptată împotriva credinţei religioase, în ciuda pretenţiilor instanţei moscovite care le‑a condamnat în august la doi ani de închisoare pentru huliganism. Şi, deşi în cazul uneia dintre ele sentinţa a fost recent suspendată, nu este vorba de un triumf al justiţiei: Ekaterina Samuţevici a fost dată afară din catedrală de paznici înainte să apuce să cânte cu colegele ei. Închise sau nu, tinerele au adus un argument puternic care arată că arta lor se opune grandorii false a Kremlinului şi infatuării Bisericii, ale cărei valori au încetat de mult să fie spirituale, după cum spun ele. Într‑adevăr, patriarhul este cunoscut pentru colecţia lui de ceasuri de mână şi maşini scumpe şi păstoreşte peste clerici la fel de corupţi şi fără răspundere în faţa legii ca şi Putin.
În mod ironic, în Rusia până şi suporterii Pussy Riot apreciază trupa mai mult pentru rebeliune decât pentru valoarea artistică. Fără o cultură a cântecelor pop sau a tipului de intervenţii societale şocante gen Lady Gaga, mai avem până când vom depăşi formulele artistice tradiţionale în care intelectualii poartă toată povara înţelepciunii şi influenţei. Din această perspectivă, fetele de la Pussy Riot sunt pionierele transformării democratice.
În mod similar, cu un secol în urmă, într‑un imperiu stagnant şi opresiv, s‑au născut creaţii uluitoare – Marc Chagall cu „Golgota“ lui cubistă (1912) şi Kazimir Malevici cu pătratele lui suprematiste (stil propriu al pictorului şi poetului avangardist din Kiev – n.r.), care puneau în chestiune condiţia umană. Contururile simplificate ale figurilor şi culorile aprinse ale expresiilor, nu ale descrierilor, au fost un semn al revoluţiei culturale (şi politice) care urma să vină.
Nina Hruşciova, profesoară de relaţii internaţionale la New School University din New York, este nepoată, pe linie maternă, a fostului lider sovietic Nikita Hruşciov (1894–1971).
