x


  • EUR
    4.8393
    USD
    4.2695
string(16) "instant-articles"

Medic din România: Chiar e nevoie să pună statul BICIUL PE VOI ca să vă ordonați un pic viețile?

Cunoscutul medic Gabriel Diaconu a scris, pe contul său de Facebook, un text despre momentele grele prin care trece România din cauza epidemiei de coronacirus.

Author: Cristina Popovici | Sursa: Money.ro | Publicat: 22.03.2020, 12:27

Ora este 11:30, când mă apuc din nou de scris. Mi-am început munca de dimineață, în jurul orei 8.

 

Zilele se amestecă unele cu altele, de câteva săptămâni. Ritmul obișnuit de viață s-a dus. Prins din ce în ce mai mult în casă, mi-am găsit refugiu într-o cameră. Ies, din când în când, să mai stau cu copiii. Atmosfera e calmă, râdem, ne jucăm.

 

Dar e tensiune. Se agață mai mult de noi. Simt că ceva e profund altfel decât până de curând.

 

Mai devreme stăteam de vorbă cu un prieten. Nu poate fi vorba doar de moarte, îmi spune, de boală, de medici. Trebuie să vorbim și de ce o să facem după ce trecem prin asta. Ce-o să fim, cum o să fim, dacă avem vreo idee, vreun plan, o viziune pe care să o împărtășim celorlalți.

 

Ideea, îmi accentuează, e că vom îndura și asta. Și-o să ieșim mai puternici.

 

Îi spun de pasiunea mea pentru comportament uman, și de ezitarea mea, ca psihiatru, în fața măsurilor de constrângere. Medical, o înțeleg, este obligatorie. Înțeleg și milităria. Înțeleg și lipsa de echivoc.

 

Da, m-am simțit trișat. Am simțit furie astăzi. Am simțit că, indirect, România mie, ca medic, mi-a dat o palmă. Nu o palmă de domnișoară. O palmă așa, cu sete, fix pe obrazul valorilor mele etice, și morale.

 

Mie România mi-a spus că ce facem, colegii mei și cu mine, zi și noapte de când virusul ăsta nenorocit s-a apropiat de țara noastră, e apă de ploaie. Pistol cu capse. Că, de fapt, e totul o caterincă, și că ne agităm degeaba.

 

Lucrez în țara asta de mulți ani. Mi s-a bătătorit pielea de toate replicile acide, acuzele – corecte frecvent – că medicii români sunt șpăgari, corupți, incompetenți, șmenari, pe pile, plecând de la cazuri punctuale. Mi s-a înroșit mesageria de replici acuzatoare, ba că îi apăr pe doctori, ba că sunt complice cu doctorii, ba că sunt complice cu dracu știe cine.

 

Pare, uneori, că nimeni nu vrea să creadă în bunele intenții ale medicilor. Doar când mai apare câte unul, sau se mai întâmplă câte o șmecherie, răsare steagul medicului erou, salvator, înger, darul și harul lui Dumnezeu, zei pe pământ etc. Nici nu știi de ce să-ți fie rușine mai întâi, că ești ceea ce indienii numesc un spittoon, o scuipătoare pentru drogul mestecat de mulți, sau că te-a pus unul pe scaun și te plimbă prin tot satul.

 

Păi bine, băi cetățene. Dacă eu sunt bun să îți dau timp din timpul meu, minte din mintea mea, învățare din învățătura mea, dacă eu stau 12 – 14 ore pe zi ca să te pot ajuta mai bine, departe de copii, departe de soție, departe de părinți, de frați, de prieteni, tu ce te gândești că e mai bine să faci? Hai, zi-mi din nou că nu m-a obligat nimeni să mă fac medic. Bine că te-a obligat pe tine să faci pe prostul, sau să râzi la mișto de toată truda noastră. Ce ți-am cerut, fratele meu om, atât de mult, atât de greu?

 

Ți-am cerut să stai cu mine să asculți poveștile de viață ale suferinzilor? Ai tu idee prin ce trec oamenii, sau cât de greu le e, și ce înseamnă perioada asta pentru ei, când fiecare spital, clinică, ambulatoriu sau cabinet riscă să se închidă, să intre în carantină pentru că tu ai fost zmeu, și jupân?

 

Ți-a cerut vreun chirurg să-i ții depărtătorul în timp ce coase și face hemostază? Te-a luat calfă vreun ambulanțier să bagi vreo țeavă în gât, sau să pui un guler la accident? De câte ori te-ai holbat, frate om, la ce fac camarazii mei când mai e vreun carambol și vă faceți toți mașinile acordeon? Te-ai gândit că unele intervenții vor fi îngreunate, cu armata de doctori la datorie prin spitale unde mor oamenii de pneumonie? De ce să te gândești, că dăunează.

 

Nu-ți fă griji, poți să îți vezi de treaba ta, eu nu scriu pentru tine, scriu pentru mine. Scriu, ca să nu-mi rămână doar mie în cap. E ca în bancul cu Ițic, măcar să ne țină treji pe amândoi noaptea unele griji.

 

Chiar e nevoie să pună statul biciul pe voi ca să vă ordonați un pic viețile? Ăștia mai mici, născuți după 1989, ăștia care faceți caterincă de babacii care o tot ard că ”în comunism era mai bine”, nu vă e un pic musca pe căciulă? Ați citit vreodată cum a fost la cutremur, în 1977, în București? Sau ce-a însemnat Cernobîl pentru ruși, pentru ucraineni, pentru bieloruși? Să nu citiți, că vă doare capul.

 

Ne vede lumea, băi tovarăși. Ne vede lumea. Uite cum o să fie lucrurile. Medicii o să lupte. Sunt medic, lupt cu ei. O să luptăm la rupere, cum luptă toți medicii din toate țările populate cu capete moțate fix ca ale voastre. O să luptăm până o luăm razna, până picăm din picioare. O să luptăm bolnavi de boli pe care le luăm de la bolnavi, care le-au luat și ei de la alții, adică tot de la voi. O să ne infectăm soți, soții, părinți și copii, și o să ne riscăm viețile pentru ca voi să vă păstrați sfântul drept la mici și bere.

 

Astăzi disperarea și tragedia s-au dus la plimbare la Băneasa. Astăzi, disperarea și tragedia au ieșit pe străzi. Au stat la cârciumă, la bistro, s-au plimbat pe faleză, pe plajă. O mai fi tușit unul, o mai fi strănutat. Poate că unul avea febră, poate că unul nu s-a spălat corect pe mâini. Ce mai contează. E fapt.

 

N-am nevoie să vă iert prostia, inconștiența și puținul minții. Cumva le-am știut întotdeauna. Nu pe voi am nevoie să vă iert. Am nevoie să mă iert, dinainte, pe mine, și colegii mei știu asta. Noi, medicii, avem nevoie să ne iertăm dinainte pentru că pe unii o să vă lăsăm să muriți, sau n-o să vă putem salva viețile. E fapt. C-o fi, că n-o fi supărare, că după aia tot cu rahat o să aruncați în medicină, și în doctori, asta e. Fiecare cu jucăria lui. Dar, să fiu bine înțeles, după 14 ore de muncă pe zi, zi după zi, de când a început nebunia asta, dar mai ales pentru că acum e încă simplu, și frumos afară, m-am gândit să renunț la orice formă de confuzie pe care-aș mai putea-o avea în cap.

 

Eu am dat, și dau, totul. Pricepi, preafrumoasă Românie în trening și cu mașină second-hand? Totul. Am să dorm liniștit la noapte. Mâine o iau de la capăt. Mă trezesc, îmi beau cafeaua, citesc știrile, îmi fac planul, văd dacă mi-a scăpat ceva de pregătit, discut cu alți colegi, le susțin moralul, ne înarmăm și ne încurajăm unul pe altul. Și, printre altele, știi ce am să le spun:
La arme, camarazi! A venit ziua în care, până la ultimul, vom lupta să păstrăm IQ-ul României unde a fost și până acum. Subunitar! Pentru că suntem oameni, și până și idioții au sfântul drept la viață.