”Cand narcisismul devine patologic, bichonul incepe sa se creada pitbull… umfla pieptul, isi flutura narile si se tot admira in oglinda. Mama, mama ce voinic!

As rade, daca n-ar fi atat de trist.

Mi-e greu sa inteleg oameni care vorbesc de morala si n-au dram, oameni care vorbesc de echipa, dar care n-au fost niciodata capabili sa faca echipa cu cineva, oameni care, in ultimele 5 luni s-au slujit doar pe ei, mimand cu gratie grija fata de proiectul prezidentialelor, fata de candidat sau fata de partid.

Pot intelege frustrarea, individualismul, nevoia de a te vedea mereu in lumina reflectoarelor, dar nu pot accepta aroganta, auto-suficienta si lipsa bunului simt.

In politica, ca si in viata, trebuie sa stii sa pierzi cu demnitate. Sa ai taria sa accepti infrangerea si sa o iei din nou de la capat. Daca, desigur, ai ce spune. Si daca, desigur, ai suficient caracter. Putini sunt, insa, cei care stiu sa faca asta si, din pacate, zilele trecute am vazut, in toata splendoarea lor indivizi care, nu doar ca nu stiu cand sa se opreasca, dar fac si un zgomot asurzitor, etalandu-si, fara rezerve, frustrarile in spatiul public.

Nu am fost niciodata un om conflictual si nici nu voi fi. Dar sunt un om demn, cu onoare, care a intrat intr-o echipa odata cu votul onorant din Congres. Am fost trup si suflet alaturi de echipa, zi de zi, ora de ora vreme de 5 luni, pana la finalul proiectului pentru prezidentiale. Cand, insa, acest proiect a luat sfarsit printr-o infrangere, din pacate, mi-am asumat cu demnitate esecul si am facut un pas in spate. Cu fruntea sus. Asa cum este firesc sa faca oricine.

Iata de ce nu pot sa accept mârlania unora, grobianismul si lipsa de bun simt. Nu cu astfel de oameni poti porni un proiect nou, de care are atata nevoie acest partid. Romanii s-au saturat de violenta verbala, de ura si de superficialitate.

Ca o concluzie, am sa povestesc o intamplare, care defineste perfect personajul care sta la baza postarii mele.

In urma cu cativa ani, la o masa cu vreo 8 colegi senatori, la Tulcea, intr-o context asemanator, personajul este intrebat frontal: „Daca tot vorbesti de prietenie si de colegialitate, dupa 3 ani impreuna, spune-ne pe numele mic la fiecare dintre noi, cei din jurul mesei…”. Raspunsul a fost doar tacere. Si asta spune tot.

In rest, viata merge mai departe si, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.”, scrie Mihai Fifor.