În interviul oferit pentru Money.ro, regizorul, scriitorul, managerul Teatrului Național Cluj-Napoca Mihai Măniuțiu a vorbit în premieră despre soția sa, Anca Mănuțiu, profesor universitar.
– Soția Dvs. este o prezență foarte discretă și îmi imaginez că așa aveți intenția să rămână. Totuși, cum v-ați cunoscut?
Ne-am cunoscut pe băncile școlii. Eram în liceu.
– Din liceu?
Da, da, da.
– Prima iubire?
În liceu… era foarte bună la matematică, fizică, eu eram foarte slab la aceste materii. Schimbam caietele și-mi făcea tezele. Așa am trecut. Ei, cum să n-o iei de nevastă?!
– Dar iată că povestea durează de atâția ani!
Păi a continuat să-mi facă tezele. (N.r.: Râde!)
– Cum se face că mai rezistă marile iubiri în vremurile acestea?
Orice iubire se transformă într-o prietenie iubitoare sau într-o iubire prietenească. Pe măsură ce îmbătrânești, devii tot mai dependent de celălalt. E o osmoză continuă și ești dependent.
– Ați ști să fiți unul fără altul?
Nu. Nu ne simțim bine nicio secundă unul fără altul. De pildă, am pus condiția absolută să vină cu mine în America, altfel nu m-aș fi dus.
– De ce nu purtați verighetă?
(N.r.: Râde!) Mi-au furat-o! Și n-am mai vrut să-mi fac. Oricum, mă jena…
– Cum adică v-au furat-o?
Când am zugrăvit apartamentul, mi-a dispărut. Nu o purtam și era pusă pe un raft de bibliotecă și a dispărut. Când purtam verighetă, aveam uneori senzația că sunt un porumbel călător trimis undeva cu inel, să știe lumea că o să mă întorc acasă. Nu mi-au plăcut verighetele, nu-mi plac inelele. Sunt un retrograd: nu port inele, nu mă tatuez…
Citiți interviul integral AICI.