Mihail Şişkin: Dacă Adam şi Eva ar fi fost despărţiţi, şi-ar fi scris şi ei scrisori

0
Mihail Şişkin: Dacă Adam şi Eva ar fi fost despărţiţi, şi-ar fi scris şi ei scrisori

Scriitorul Mihail Şişkin va veni la Bucureşti în prima parte a lunii octombrie a acestui an, la invitaţia editurii Curtea Veche, pentru a-şi lansa volumul “Părul Venerei”, considerat a fi cel mai bun roman al său.

 

Mihail Şişkin mai vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre meseria sa din Elveţia, unde locuieşte de mai mulţi ani, care l-a inspirat în scrierea romanului “Părul Venerei”, despre cum i-a venit ideea romanului “Scrisorar” şi despre relaţia pe care o are cu limba ţării în care s-a născut.

 

Volumul “Scrisorar” spune povestea de dragoste dintre Saşa şi Volodea, prin intermediul scrisorilor pe care aceştia şi le scriu.

 

 Aţi spus într-un interviu că ideea pentru “Scrisorar” v-a venit într-o noapte. Cum aţi construit totuşi cei doi îndrăgostiţi? Aţi avut modele pentru ei?

Mihail Şişkin: Nu am avut nicio problemă cu crearea personajelor, deja fuseseră inventate de altcineva pentru mine: un bărbat şi o femeie, Adam şi Eva. Dacă Adam şi Eva ar fi fost separaţi, şi-ar fi scris şi ei scrisori din diversele colţuri ale raiului. Deşi, pentru ei, probabil, n-ar mai fi fost rai. Ar fi trebuit să inventeze scrisul. Lipsa raiului este o condiţie pentru inventarea scrisului. Dar au mai fost, se înţelege, şi prototipuri reale: chiar eu şi Jenia mea. Am fost separaţi şi ne-am scris e-mail-uri. Acum suntem împreună şi nu ne mai scriem. Cei fericiţi nu au nevoie de scriere.

 

Apreciaţi că scrisul este mai degrabă un lucru care vine din afară, că scriitorul este “un penel ghidat de inspiraţie”. Totuşi, pentru a scrie un volum precum “Scrisorar”, bănuiesc că aţi avut nevoie de disciplină. Care este relaţia dintre disciplină şi inspiraţie pentru un scriitor?

M. Ş.: După “Părul Venerei”, nu am scris nimic patru ani. Uite, aici mai degrabă este nevoie de disciplină, să treci prin toate depresiile şi panicile nocturne. Iar, când a venit” Scrisorar”, nu a fost nevoie de nicio disciplină, un an întreg, pur şi simplu, am notat acele cuvinte care veneau la mine. Această senzaţie poate fi exprimată numai cu un singur cuvânt: levitaţie. Acum, când citesc cum cineva dintre cei “iluminaţi” s-a ridicat deasupra pământului şi a plutit, înţeleg foarte bine ce a simţit.

 

Aţi părăsit Rusia şi locuiţi în Elveţia. În ce limbă scrieţi?

M. Ş.: Plecarea din Rusia, unde limba trăieşte şi se schimbă mereu, a fost pentru mine foarte importantă. Acolo limba se schimbă aşa de repede că poate fi comparată cu un tren care goneşte. Ceea ce azi pare proaspăt şi modern mâine deja îşi pierde culoarea. În acest tren, scriitorul poate fi un blatist sau un mecanic, dar, dacă trăieşti în altă ţară, ai rămas în urma trenului. Şi, inconştient, alergi pe şine, oricum nu-l mai ajungi. Plecarea mea din Rusia m-a ajutat să înţeleg că nu trebuie să fug după un tren care a plecat, ci să-mi fac limba mea, care va fi proaspătă şi vie mereu, şi după mine. Proza mea, romanele le scriu numai în rusă. Numai în limba maternă pot scrie greşit, doar arta cuvântului este arta de a încălca norma lingvistică. Rumeg multă vreme fiecare frază, o gust şi, dacă seamănă cu o frază din manualul “Să vorbim şi să scriem corect”, o scuip. Frazele perfecte sunt moarte, nu poţi explica nimic prin ele şi nu poţi ajunge la cititor. De aceea n-o să mă apuc niciodată să scriu un roman într-o limbă străină. Într-o limbă străină pot să scriu numai corect.

 

Şi tot în Elveţia aţi lucrat ca traducător pentru refugiaţi. Aţi găsit, prin intermediul acestei meserii, modele pentru personaje/ dialoguri/ poveşti?

M. Ş.: Se înţelege, fiind în Elveţia, în epicentrul unei asemenea tensiuni ruseşti, al unor asemenea poveşti ruseşti, nu puteam să nu scriu despre această experienţă. Aşa a ieşit romanul “Părul Venerei”. Acolo, un traducător traduce un interviu luat refugiaţilor: întrebare-răspuns, întrebare-răspuns. Şi aceasta este coloana vertebrală a romanului. În cartea aceasta, ca în viaţă, sunt foarte multe lucruri crude. Dar romanul nu este despre cruzime, ci despre depăşirea ei. Este un roman despre iubire.

 

Deci, până la urmă, aţi scris o poveste de dragoste, o “love story”?

M. Ş.: Apare o întrebare legitimă: ce înseamnă “love story”? Cred că toată viaţa scriu “love story”. Toate textele mele sunt aceeaşi “love story”. Deşi prima este un roman pe care l-am scris la nouă ani, la casa de vacanţă, pe o pagină de şcoală, era despre neiubire, era despre divorţ. Părinţii mei se despărţeau. Deşi, pe de altă parte, neiubirea este tot iubire, dar întoarsă pe dos.

 

Sunteţi numit “un clasic rus în viaţă”. Este o presiune “eticheta” asta?

M. Ş.: Mi s-a părut mereu că este o ironie în cuvintele astea. Cred că este normal, pentru că şi eu mă tratez cu ironie. Clasic poţi fi numai după moarte. Aşa că om muri şi om vedea.

 

Sunteţi numit, probabil, astfel pentru că aţi păstrat structura alambicată, masivă, cu care este asociat “romanul rusesc”. Dar publicul mai are răbdare azi pentru asemenea lecturi?

M. Ş.: În timpurile adevăraţilor clasici, nu tot publicul le citea cărţile groase, arhipline de personaje şi probleme existenţialiste. Cea mai mare parte a lor se mulţumea şi atunci cu lectura uşoară. Doar că nu poţi, când scrii, să te gândeşti la gradul de răbdare al publicului cititor! Când scriu, ştiu că nu fac niciun compromis, nici cu editorul, nici cu vânzătorul, nici cu cititorul. Scriu pentru cititorul meu ideal. Numai aşa poţi să scrii tot ce trebuie. Şi, desigur, rişti mai apoi să rămâi numai cu cititorul tău ideal, cu oglinda. Şi faptul că mi-am găsit cititorul în Rusia, iar acum şi în străinătate, cărţile mele sunt traduse în douăzeci şi cinci de limbi, îmi confirmă numai că am avut dreptate să nu fac compromisuri. Rezultă că acel cititor care a citit cartea mea şi a simţit-o a sa, importantă, dragă, este chiar cititorul meu ideal. Şi sunt fericit că sunt mulţi.

 

Vă temeţi că într-o zi o să vă pierdeţi inspiraţia şi nu o să mai scrieţi? Şi dacă da, ce v-ar lipsi cel mai mult la scris?

M. Ş.: Sigur că mi-e frică. Mi se pare că aceasta este principala frică a oricărui scriitor. Nu moartea fizică, ci tocmai asta, să pierzi posibilitatea de a scrie. Să încetezi să mai fii cel care eşti. Nici nu vreau să mă gândesc la asta.

 

Dacă ar fi să îi scrieţi o scrisoare lui Mihail Şişkin care eraţi înainte de a deveni scriitor, ce i-aţi scrie?

M. Ş.: Ar fi fost o scrisoare foarte scurtă. Şi pe acel băiat singuratic, citit, care se joacă de-a cărţile la casa de vacanţă şi pe oricare tânăr autor începător îl sfătuiesc să nu scrie. Şi, dacă va asculta sfatul, foarte bine! Va fi pe lume cu un scriitor prost mai puţin. Un scriitor adevărat va scrie în pofida a orice.

 

Ce v-a determinat să părăsiţi Rusia şi să vă stabiliţi în Elveţia?

M. Ş.: Nu a fost nicio politică, soţia mea era atunci elveţiană, traducătoarea mea. Dar eu sunt cetăţean al Rusiei şi tot timpul mă duc acolo şi petrec mult timp. În ultimii ani trăiesc între Moscova, Elveţia şi Berlin.

 

Credeţi că aţi scrie în acelaşi fel dacă aţi trăi în Rusia?

M. Ş.: Bună întrebare! Nu, desigur. Doar scriitorul trăieşte prin faptul că devoră tot ce este în jur: oameni dragi, oraşul, peisajul, vântul. Ar fi fost alte cărţi, dar ar fi fost oricum despre lucrul cel mai important: despre forţa cuvintelor şi despre forţa vieţii.