Starea de supra-îndatorare prin credite bancare a populației României se datorează practicii sectorului financiar-bancar de a pune pe piață, cu precădere în perioada 2006-2008, a unor produse de creditare apte să producă un risc de hazard financiar asupra bugetului consumatorilor care au contractat astfel de produse de creditare, risc creat printr-o informare inadecvată a clienților la momentul acordării împrumuturilor și a unei protecții insuficiente a debitorilor în fața pericolelor asociate acestor contracte.

Practic, față de gradul de educație financiară a consumatorului român, băncile, dar și instituțiile financiare nebancare au vândut produse relativ sofisticate. De exemplu, unui contract de credit ipotecar i se mai asociază și un contract de asigurare a imobilului cu care se garantează creditul, plus o cedare (cesiune) a acestei asigurări către bancă. De asemenea, printre garanțiile aduse de către împrumutat mai poate figura și o poliță de asigurare de viață a titularului creditului (beneficiarul poliței fiind banca) sau poate exista în contract o clauză privind garantarea cu veniturile viitoare ale debitorului în favoarea creditorului.

Iar dacă aceste garanții sunt obișnuite, până la urmă, atunci când se accesează un credit pe o perioadă îndelungată, nu la fel de uzuale sunt acele clauze contractuale care prevăd formule de calcul netransparente pentru dobânda creditului, cu algoritmi de calcul care fac trimitere la diverși indici interni ai băncii și chiar cuprinderea în formula de calcul a unor indicatori  complecși, care nu sunt meniți a fi folosiți în relația cu persoane care acționează pe piață ca simpli consumatori, iar nu ca și investitori.