Era un an de la Colectiv. La televizor se dădeau tot felul de reportaje comemorative, lumea făcea marșuri uriașe în liniște, părea că națiunea își amintește, că e hotărâtă să nu uite, să remedieze ceva, eventual. Am avut atunci o revelație care m-a șocat. Am auzit pe cineva, o femeie oarecare, exprimându-și nemulțumirea față de faptul că la televizor se vorbea prea mult despre tragedia de la care trecuse abia un an: “Nu mai pot cu Colectiv”, a zis. Atât. Și în lehamitea aceea a ei, exprimată în câteva cuvinte, aproape șoptite, complice la ipocrizia generală, am înțeles imediat păguboasa emoție care a izbucnit și s-a și stins la fel de repede cum a izbucnit, în 2015.
Este ciudat, contradictoriu și paradoxal. După Colectiv, o parte a națiunii noastre a înțeles că nu incendiul îi omorâse pe acei oameni. Incendiul este totuși un accident, dar Sistemul era cel care transformase un accident într-o crimă uriașă. De la birocrația coruptă a autorizațiilor fără fond și până la sumele semnificative cheltuite de stat pe input-uri medicale (aparatură sofisticată, dezinfectanți diluați, etc) ce au îmbogățit aceeași birocrație, totul indica faptul că tragedia devenise inevitabilă. Focul doar a pus în evidență nepăsarea generală pentru viață, devreme ce copii nevinovați deveniseră sacrificiul, pe cât de inutil pe atât de consecutiv, al acestei birocrații politice corupte. Unii dintre noi, puțini, au înțeles asta și au cerut imediat “schimbarea clasei politice”.