”Producţia de ciment din 2021 se ridică la 10,7 milioane de tone, cu o creştere de 1,3% faţă de anul ante­rior. Piaţa locală a cimentului a înre­gistrat o majorare de 0,7% în 2021, la o valoare de 635 de milioane de euro, faţă de 630 de milioane de euro în 2020, conform datelor furnizate de Insti­tutul Naţional de Statistică (INS). Potenţialul prognozat al sectorului construcţiilor pentru 2022 este, conform Comisiei Naţionale pentru Prognoză, de creştere cu 5,7% a valorii adăugate brute, stimulat de existenţa planurilor de dezvoltare a proiectelor de infrastructură din cadrul PNRR”, arată datele CIROM.

Reprezentanţii patronatului spun că eforturile de decarbonizare necesită o serie de reglementări care să susţină industria cimentului şi a varului pentru a reduce impactul crizei energetice şi al conflictului din Ucraina, dar şi pentru ajustarea la graniţă a emisiilor de carbon.

”Industria cimentului şi a varului îşi concentrează eforturile în direcţia decarbonizării, pentru a sprijini obiectivele Pactului Ecologic European şi a contribui la construcţia unei societăţi neutre climatic până în anul 2050. Atingerea obiectivelor de reducere a dioxidului de carbon necesită, însă, investiţii semnificative care, la rândul lor, sunt precondiţionate de un cadru de reglementări stabil şi favorabil”, spun ei.

Industria şi-a planificat să aibă producţie proprie de energie din surse regenerabile, reducerea consumului de combustibili fosili prin co-procesarea deşeurilor şi continuarea investiţiilor în îndeplinirea obiectivelor „green” aliniate la cele europene.

„Facem eforturi pentru a găsi cele mai bune soluţii pentru industria cimentului şi a varului şi pentru a susţine totodată proiectele de decarbonizare. Este însă esenţial un cadru legislativ predictibil şi de sprijin pentru investiţiile în proiecte care ar putea să ne mărească independenţa energetică şi să susţină tranziţia spre neutralitate climatică”, a declarat Marinela Drăcea, preşedinte CIROM.

Industria a identificat trei puncte-cheie de intervenţie care susţin tranziţia climatică şi, totodată, contracarează efectele negative ale crizei energetice, impactul conflictului din Ucraina, dar şi al dezechilibrelor create de o lipsă de reglementare a emisiilor de dioxid de carbon la graniţa UE.

„(1) Energia. Aproximativ 40% din costul operaţional în industria cimentului este reprezentat de energie, iar în cazul industriei varului, costul cu energia creşte la aproximativ 60%. Este esenţial ca industria să fie sprijinită să îşi producă singură o parte din energie, fie că vorbim de cea din surse solare şi eoliene, sau de energia produsă prin recuperarea căldurii gazelor reziduale din procese tehnologice industriale. (2) Co-procesarea. Economia circulară este o parte integrantă a eforturilor de decarbonizare, prin valorificarea deşeurilor în procesul de producţie a cimentului. Prin tehnologia de co-procesare, industria înlocuieşte combustibilii fosili cu deşeuri sortate nereciclabile, care astfel sunt deviate de la groapa de gunoi. Această măsură ajută, totodată, autorităţile locale care colectează separat deşeurile să nu mai plătească penalitatea pentru neîndeplinirea obiectivului de reducere a cantităţii depozitate. O soluţie imediată şi punctuală, care ar ajuta industria să înlocuiască o parte din combustibilul fosil a cărui disponibilitate este limitată de la începerea conflictului din Ucraina, este modificarea OUG 196/2005 privind Fondul pentru Mediu pentru a creşte obiectivul de valorificare energetică a deşeurilor de la 10% (cât este în prezent) la 25%, pentru această perioadă. (3) Emisiile de dioxid de carbon. Industria cimentului se confruntă cu lipsa reglementărilor similare de mediu şi decarbonizare în statele non-UE, cu atât mai mult cu cât România se învecinează pe două treimi din graniţă cu ţări în care nu se aplică cerinţe stricte legislative şi în care nu apar aceleaşi costuri de mediu pentru producători. În condiţiile în care preţul unui certificat de CO2 a atins şi valoarea de aproximativ 100 Euro, efectele au început să fie vizibile pe piaţa cimentului în ultimii ani, un exemplu fiind creşterea importurilor din ţări non-UE cu 578% în 2021, faţă de 2016, conform informaţiilor primite de la INS. Soluţia pe care industria o propune este accelerarea implementării Mecanismului de ajustare la graniţă a emisiilor de carbon (CBAM), în mod complementar alocărilor gratuite pentru o perioadă de testare efectivă de cel puţin 5 ani, urmată de o eliminare treptată a alocărilor gratuite, începând cu 2030”, mai arată CIROM.

Având în vedere că aproximativ 60% din emisiile de CO2 ale unei fabrici de ciment provin din procesul tehnologic, nu din arderea combustibililor, este necesară investiţia în tehnologii noi pentru reducerea acestor emisii, precum cele de captare, transport şi stocare a carbonului (CCS). Investiţiile în astfel de proiecte ating costuri între 300-500 de milioane de euro, astfel încât este esenţial să existe atât cadrul legal cât şi mecanismele de finanţare naţionale, pentru dezvoltarea proiectelor CCS în România.

„Este necesar un cadru favorabil de reglementări pentru a susţine eforturile industriei către decarbonizare – aceasta fiind atât o prioritate, cât şi o misiune strategică pentru noi. Am iniţiat un dialog eficient cu autorităţile din România şi din Parlamentul European cu privire la impactul diferitelor iniţiative legislative asupra industriei şi ajustarea legislaţiei pentru a susţine obiectivul final – o industrie cu impact scăzut de carbon şi care contribuie la tranziţia către neutralitatea climatică a societăţii româneşti, în ansamblul ei”, a adăugat Marinela Drăcea, preşedintele CIROM.

CIROM este o organizaţie patronală care reprezintă cei mai mari producători de ciment şi produse minerale din România. CIROM are 11 companii membre, care contribuie anual la bugetul de stat cu aproximativ 200 de milioane de euro şi generează aproximativ 10.000 de locuri de muncă pe tot lanţul valoric.

Producţia de ciment şi a altor produse minerale pentru construcţii are un profil capital intensiv, energo intensiv. Principalele materiale utilizate în producţia cimentului sunt de origine naţională, unităţile de producţie se află în apropierea carierelor de materii prime şi angajează forţă de muncă locală.