Prof. dr. Marian Petcu apreciază apariţia acestei lucrări enciclopedice drept o sărbătoare pentru meseria de jurnalist, pentru că „puţine profesii se bucură de aşa ceva”, o formă de a omagia împlinirea a 280 de ani de existenţă a presei în spaţiul cultural românesc.

Domnule profesor, luni se lansează „Istoria jurnalismului din România în date”. Ce semnificaţie are această apariţie pentru breasla noastră?

Marian Petcu: Eu apreciez că ar trebui privită ca o sărbătoare, pentru că profesia noastră are, în sfârşit, o enciclopedie. Puţine profesii se bucură de aşa ceva. Pe de altă parte, sper că presa va înţelege că este o formă de a omagia memoria acestei profesii. Gândiţi-vă că în România, în spaţiul cultural românesc, presa împlineşte 280 de ani şi nu puteam să lăsăm să treacă aşa, neobservat, un asemenea reper cronologic. Sper că această enciclopedie va fi găsită interesantă din toate punctele de vedere – ca bază de date pentru că sunt peste 140 de pagini, ca dispunere temporală, ca tablou, dar şi ca obiect de artă, dacă doriţi, fiindcă este o lucrare monumentală. Este un eveniment enciclopedia aceasta. E un volum uriaş de informaţii. Din păcate, noi, în profesia asta, nu avem prea multe motive pentru a ne bucura şi atunci lansarea cărţii este un motiv de bucurie. Poate vom deveni mai uniţi. Aceasta ar fi dorinţa mea legată de apariţia enciclopediei la care am lucrat aproape patru ani.

Un număr de 33.500 de jurnalişti, publicişti, editori sunt menţionaţi în enciclopedia pe care aţi coordonat-o. De asemenea evenimente din 1731 – 2011. Cum caracterizaţi presa românească de azi?

Marian Petcu: Este o presă aflată în căutarea propriei identităţi, o presă care traversează o criză destul de meritată, pentru că a făcut gesturi fatale. De exemplu, şi-a estimat audienţa, a mers pe o retorică ipocrită că asta cere publicul, a coborât ştacheta din zi în zi, oferind publicului conţinuturi derizorii şi asta se plăteşte prin credibilitate, prin urmare, prin audienţă.

Există o şcoală de jurnalism serioasă şi performantă în România?

Marian Petcu: Da, există. Chiar şcoala la care eu lucrez. Este şi serioasă – a se vedea traseul profesional al absolvenţilor noştri. Este şi performantă – a se vedea acreditările, inclusiv internaţionale, ale acestei structuri de învăţământ superior jurnalistic.

 Sunt jurnaliştii români o elită a societăţii româneşti?

Marian Petcu: Nu. Se vor o elită, dar ei sunt mai degrabă, în parte, complicii politicienilor. Aşa ar trebui – să le punem, din când în când, oglinda în faţă, să se privească. Ei, de fapt, cultivă o retorică a obiectivităţii, independenţei, etc., dar în bună măsură ei rămân complici ai politicienilor şi nimic rău din ce s-a întâmplat în România, în ultimii 23 de ani, nu s-ar fi putut întâmpla fără complicitatea unei bune părţi a jurnaliştilor.

Dintre evenimentele prin care a trecut această breaslă, care consideraţi că ar fi fost cel care a marcat definitoriu meseria de jurnalist?

Marian Petcu: Este greu să vorbeşti despre un singur moment. Sunt, de exemplu, două momente luminoase şi dramatice în acelaşi timp în istoria profesiei noastre. Mă gândesc la 1848, când avem o libertate totală, deplină de expresie, dar şi la 1989, când iarăşi avem, cel puţin pentru câteva zile, o libertate de expresie. Sunt şi alte momente luminoase de tipul organizării unor conferinţe, congrese internaţionale, cum este cazul organizării Congresului Presei Latine în România, ceea ce a presupus venirea, în România, a aproape o sută de jurnalişti din străinătate. Putem, totodată, să luăm ca reper al profesionalizării constituirea Sindicatului Jurnaliştilor din Bucureşti la 1899. A fost un moment frumos, în sensul că avem dovada că presa se maturizase, că începea să se despartă de literatură, că îşi înţelegea rosturile. Este de altfel cea mai prestigioasă formă asociativă profesională din câte au existat în România. Acest sindicat a ridicat şi un superb palat, actualul Teatru Foarte Mic. Pe urmă, dacă ne gândim la succesiunea de dictaturi, sigur că este un moment definitoriu întâmplarea din decembrie 1989, când presa îşi redobândeşte rosturile ei.

Tot mai des, politicienii arată acuzator cu degetul spre presă, am avut şi cazuri de jurnalişti agresaţi fizic sau verbal. Care ar trebui să fie reacţia breslei?

Marian Petcu: Jurnaliştii ar trebui să se solidarizeze, să ridice nişte embargouri prin raport cu persoanele acestea care îi ofensează. Dacă există solidaritate de breaslă, atunci persoana aceea nu ar mai apărea nicăieri prin presă, pe la televiziuni, la radio. Atenţie! În cazul în care un jurnalist primeşte o ofensă, o umilinţă nemeritată, pentru că s-ar putea ca, uneori, şi oamenii politici să fie în drept să se manifeste, nu violent, dar aşa, indignat. Sunt jurnalişti care urmăresc, atunci când pun întrebări, un răspuns anume, ceea ce îi scoate din sărite pe oamenii politici, pe funcţionarii din administraţie. Jurnalistul pleacă de acasă cu răspunsul şi îl caută. Este o marcă a neprofesionalismului. Jurnalistul nu ştie, el află. Asta s-a înţeles foarte greu la noi. Jurnalistul nu trebuie să fie un individ de geniu, aşa cum avem din păcate oameni care se pricep la orice, care au expertiză în poluare, în înarmare, în inflaţie, în crize demografice, etc. Ei nu au înţeles că, de fapt, jurnalistul nu trebuie să fie deştept, ci el trebuie să fie harnic şi onest. Este foarte simplu, dar acest lucru foarte simplu se pare că, în România, nu s-a înţeles încă.

 Presa a fost menţionată printre vulnerabilităţile la adresa securităţii. Este presa un pericol pentru securitatea unei ţări?

Marian Petcu: În niciun caz nu este un pericol. Probabil că un funcţionar a făcut o gafă. Nu îmi pot imagina ce strategi naţionali, ce parteneri NATO şi membri ai UE pot vedea un pericol în presă. Sper că a fost o gafă. În România, presa are şi vina ei, dar şi meritele ei. Fără presă, aşa cum este ea, nu s-ar fi putut face o decomunizare reală a ţării. Democraţia, că trăim într-un regim constituţional, liberal, trebuie păzită, şi cine să o păzească? Presa este una dintre instituţiile care păzesc democraţia pentru că, dacă paznicii adorm sau devin toţi complici în hoţii şi în ticăloşii, s-ar putea să ne întoarcem la vremuri mai triste. Să sperăm că nu va fi cazul. Merită şi presa puţin respect.

Dependenţa economică face vulnerabilă presa la presiuni. Există şi alţi factori ce pot explica vulnerabilitatea presei de azi?

Marian Petcu: Neprofesionalismul, faptul că nu s-a găsit o soluţie ca presa, mă refer la ziare, să pătrundă în sate, ceea ce este o ruşine. Gândiţi-vă ce paradox teribil – într-o ţară europeană, jumătate din audienţa potenţială de cititori nu se întâlnesc cu ziarele şi cu revistele editate. Pe urmă, mi se pare că presa nu îşi mai îndeplineşte funcţia ei de informare, pentru că nu conţinuturile informative sunt preponderente în oferta globală de media, ci divertismentul. Sigur că da, este bun şi divertismentul, dar într-o perioadă de criză, cum este cea pe care o traversăm, oamenii au nevoie de informaţie şi nu de orice fel de informaţie, ci de o informaţie cu valoare de întrebuinţare, adică acea informaţie care îi dă o anume competenţă, îl învaţă să îşi rezolve o nevoie. Ori presa a uitat. Ea face un spectacol şi din zona jurnalului de ştiri. Adică ambalarea asta în registrul comic, dramatic a informaţiilor eu cred că produce prejudicii prestigiului presei.

 Autoreglementarea din presă este suficientă pentru a o feri de derapaje? Credeţi că ea funcţionează?

Marian Petcu: În România nu funcţionează după cum bine ştim. Noi suntem oamenii exceselor, ai cantitativului, nu ai calitativului. Avem numeroase coduri deontologice pe care, în fiecare zi, jurnalişti le încalcă. Nu există autoreglementare câtă vreme nicio sancţiune nu a fost dată, în 23 de ani, unui jurnalist pentru încălcări ale principiilor profesiei. Dacă îmi arătaţi unul singur, în 23 de ani, care a primit o sancţiune din partea unei instanţe de onoare, în temeiul codului deontologic, eu pot spune că şi în România există autoreglementare. Presa s-a dovedit incapabilă să se autoreglementeze. Au fost câteva tentative cu Convenţia Organizaţiilor de Media, dar au fost ca un foc de paie. Au apărut, s-a vorbit şi au dispărut. Cum avem o profesie fără prea multă memorie, concluzia este că presa nu s-a autoreglementat. De ce? Pentru că este extrem de eterogenă. Sunt oameni care au cele mai diverse origini ştiinţifice, oameni care nu s-au întâlnit niciodată cu munca, oameni care nu au avut responsabilităţi, care au ratat orice altă carieră şi s-au făcut jurnalişti. Asta se plăteşte. Atunci, ei fiind atât de diverşi, nu vorbesc aceeaşi limbă dacă stau la aceeaşi masă. E foarte dificil să îi uneşti în jurul unor principii, dar criza asta îi va determina să fie mai coerenţi. Prin urmare, câtă vreme profesia însăşi nu dă semne de maturizare, de autoreglementare, există riscul ca instituţii exterioare presei să dorească să facă ordine în presă, încât nu m-ar mira să asist la apariţia unor noi proiecte de lege a presei, a profesiei de jurnalist. Nici nu mai contează cum se va numi.

Aşadar, nu consideraţi necesară reunirea tuturor acestor coduri deontologice într-o singură nouă lege a presei?

Marian Petcu: Nu cred că este nevoie, mai ales într-un moment în care jurnalismul de diversifică, se multiplică. Uitaţi-vă ce influenţă teribilă au tehnologiile asupra ei. Nu este nevoie din mai multe motive. Legiuitorul va dori să constrângă, să limiteze exerciţiul profesional, jurnaliştii dimpotrivă. Pe urmă, este aproape imposibil să defineşti ce este jurnalistul astăzi. Cei pe care îi vedem la televizor, care fac emisiuni din astea de taclale sunt jurnalişti sau nu? Amestecul ăsta de divertisment cu informaţie te duce în imposibilitatea de a spune ăsta e jurnalism, ăsta nu e jurnalism. Nu mai luăm în calcul ce se întâmplă cu jurnalismul online. Mie mi se pare ridicol să mai faci o lege a presei acum. Statul poate ajuta presa într-un singur mod – lăsând-o în pace.

Ca profesor, care este sfatul pe care îl daţi celor care vor să practice această meserie, în afară de… răbdare şi tutun?

Marian Petcu: Nu le zic răbdare, nu le zic nici tutun. Le zic să înveţe foarte bine pentru a fi foarte buni în profesie pentru că numai cei foarte buni pot pune condiţii şi în profesie şi în viaţă. Dacă nu eşti printre cei mai buni ţi se vor impune condiţii. Prin urmare, în relaţia mea cu studenţii, şi când îi încurajez şi când îi ironizez, îi îndemn să înveţe, pentru că achiziţia de competenţe, în zona aceasta a jurnalismului, este pe toată viaţa.

***
Lucrarea „Istoria jurnalismului din România în date – enciclopedie cronologică”, editată la Polirom, va fi lansată luni, la ora 16,00, la Palatul Şuţu. Lucrarea poate fi găsită în librării la preţul de 115 lei. AGERPRES