E mult mai simplu. În armată și, bănuiesc, la pușcărie, se scria pe pereții vremii mele și ai atâtor altora, îndeosebi ai dormitoarelor sau toaletelor „AMR“, urmat de numărul zilelor, lunilor sau anilor care despărțeau momentul „scrierii“ de cel al „liberării“. AMR înseamnă deci „a mai rămas“. Filosofia acestei semiclandestine abrevieri nu are nimic triumfal, ci, eventual, minor consolator. Este o formă rudimentar magică de‑a îndepărta momentul lipsei de chef de‑acum, în care ai ajuns prin forța lucrurilor aproape de momentul ieșirii la liman sau din tunel. Este o formă de amânare a răspunderii, dar și a bucuriei sau a repulsiei în raport cu ceea ce tocmai ești făcut să faci. Iată cum, din nimic, am ajuns să vorbim ca filosofii, deși trivialitatea lui „puțin amr“ este riguros antimetafizică. Pregătirea de tip AMR pentru ieșirea din încercare însemna automat fie lipsa de seriozitate a încercării, fie a tragerii de suflet ca s‑o duci la îndeplinire. Cine scrie pe pereții carcerali „puțin amr“ nici nu merită mai mult. Contele de Monte Cristo și‑a săpat tunelul de eliberare, n‑a făcut notițe paralele în așteptarea sfârșitului vieții. Prizonierul lui „amr“ nu se gândește la CTR, adică la „cât a trecut“, nici la ctr, adică la „cum a trecut“, nici la CSPDB, care însemna „cât se poate de bine“, și mai niciodată la „csicm“, care ar însemna „ce se întâmplă cu mine“, de fapt. Deci puțin a mai rămas. Cam asta ar fi. Ar fi vesel dacă n‑ar fi trist. Ar fi bine dacă n‑ar fi rău. Vom trăi și vom vedea sau, vorba lui Stefan Roll, citată mai des în perioada comunistă decât după, „vom muri și vom vedea!“ Puțin AMR, puțin am(ar) pe gât, și gata.
Dar la ce mă gândesc eu după acest lung preambul al încălzirii stării de abandon? În chiar acest moment, am în vedere situația generală a României, la câteva zile până la alegeri, la câteva luni de la referendum și, dacă vreți, chiar cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul lumii în versiunea mayașă. Asta cu sfârșitul lumii, în versiunea noastră, ar suna cam așa: mai(l)asă(-mă)!
Deci. România face parte din cea mai bună dintre lumi. E parte din UE și Nato. Are, însă, cele mai proaste rezultate la analize. Cel mai mare număr de cardiovasculari și de boli mintale. Cel mai mic număr de autostrăzi și căi ferate moderne, cea mai mare populație rurală din Europa, cu cea mai mică pondere în PIB. Cei mai mulți pensionari în raport cu cei care muncesc. Cea mai mică rată de absorbție a banilor europeni, dar și a experiențelor bune ale altora, cu cel mai înalt grad de repetiție a erorilor proprii. România este o țară cu politicieni mediocri, dar asta n‑ar fi nimic deosebit, nici măcar în Europa. Ei, însă, par neputincioși în acțiunea publică și foarte întreprinzători în cea personală. Avem statul cel mai sărac cu politicienii cei mai bogați. Politicienii noștri nu se deosebesc prin ideologie și numărul de promisiuni pe cap de locuitor, duse la capăt, ci exclusiv prin cantitatea și calitatea injuriilor deversate la televiziuni împotriva adversarilor. Unii sunt mai tari, alții, mai domoli. Unii se cred tigri, alții sunt numiți pisoi. Feline multe, puține pachiderme.
Avem și o problemă de cantonare între pereții prezentului, pe care scriem măscări cât AMR. Trecutul a fost uitat, iar viitorul, deja abandonat. Nu scriem nicăieri și niciodată: AMR atât și atât până la terminarea privatizărilor, a autostrăzilor, a igienizării spitalelor, a renaționalizării educației de la meditatori și meditați, la educatori și educați. Suntem atât de supuși doar nevrozei momentului de față, încât de ani în șir blocăm un bulevard regal al republicii, de două ori mai mult în timp, gaze arse și nervi, pentru repetarea unui marș final, oricum lipsit de sensul comemorării. E vorba de tribulațiile din jurul lui 1 decembrie. Comemorarea acestei Zile Naționale are de‑a face mai mult cu sufletul decât cu Tabul. Cu rememorarea înaintașilor vrednici, și nu cu unicul Porsche al poliției vopsit la brâu cu roșgalbenalbastru și alte două imense steaguri atârnând de ferestrele fumurii. Nu poliția în unicul Porsche de la confiscări ne poartă simbolurile, ci amintirea trecutului în starea de mulțumire a prezentului și în așteptarea activă a viitorului. Scenografia acestor zile de 1 decembrie, cu președinți care nu‑și dau mâna, cu prinți butaforici luând loc în primul rând alături de șefii serviciilor secrete și C.V. Tudor și poporul mai mulțumit de tancuri decât de oameni, este metafora calificată a eșecului. Când noi suntem nevolnici și nemulțumiți, patria nu poate fi nimănui recunoscătoare. Puțin AMR până când ori schimbăm totul, ori nu va mai fi deloc cazul.