Marţi dimineaţă, Bucureşti, Oficiul Poştal nr. 39 din Şoseaua Iancului. În faţa unităţii s-au adunat, ca şi luni, aproximativ 50 de salariaţi de la Poştă.
Stau de vorbă, în grupuri, în aşteptarea unor veşti. Nu ştiu exact ce se va întâmpla azi sau mâine. Nu ştiu cât va continua greva şi nici unde discută liderii lor cu directorii. Au auzit, însă, că se poartă negocieri.
Limpede e un singur lucru: oamenii nu sunt de acord să le fie reduse lefurile, „şi aşa mici”, să le fie micşorat programul şi să fie daţi afară o parte din ei.
„Vor să ne reducă programul de muncă, pe hârtie, să ne ia sporurile şi să muncim la fel. Oricum, şi acum, nu muncim doar opt ore. Noi muncim câte 10, 12, 14 ore pe zi. O să stăm aici până când sunt de acord să discute cu sindicatul şi să semneze, negru pe alb, nu vorbe, că nu vor da afară dintre noi” , spune o femeie în vârstă de 47 de ani.
Tot ea, revoltată de faptul că şi-ar putea pierde slujba, avansează şi o soluţie: „De ce nu-i scoate pe cei care mai au puţin până la pensie, că sunt şi foarte mulţi, fără să dea afară pe unul de 40-50 de ani, pe care nu-l mai angajează nimeni? Sunt oameni care trebuie să iasă la pensie exact câţi trebuie să dea afară. De ce îl dă afară pe ăla de 50 de ani? Cine-l mai angajează?”.
Revolta femeii are şi iz de resemnare, pentru că tot ea adaugă, cu glas scăzut: „Am auzit că, azi, nici la 35 de ani nu te mai angajează…”.
Din grupul alăturat, o voce punctează condiţia încetării grevei. „Până nu vine o hârtie scrisă de la companie, nu începem lucru. Suntem mai mulţi ca ieri şi o să mai vină”.
În altă parte a trotuarului, în faţa geamurilor oficiului poştal, angajaţi în uniforme uşor decolorate sprijină gărduleţul de lângă spaţiul verde şi dezvoltă aceeaşi temă. Arătaţi cu degetul sunt, invariabil, cei din conducerea Poştei Române.
„Vor să ne plătească şase ore sau patru ore şi să ne ia din salariu. După ce că avem salariu mic, io am 40 de ani de poştă şi am 1.200 de lei, vrea să-mi ia şi din ăştia. Reprezentanţii noştri nu vorbesc cu noi. Noi suntem de la alt oficiu şi am venit aici. A intrat şi Tranzitu’ în grevă. Nu vom intra în birouri până nu ne dă un răspuns concret”, le răspunde o femeie cu părul alb unor trecători care vor să ştie când se va relua programul Poştei.
Un alt angajat comprimă motivele protestului în câteva vorbe. „De prea multă şpagă, d-aia suntem aici”.
În apropiere, un negociator de la Jandarmerie află de la un protestatar despre ecourile grevei în rândul celor care aşteaptă pensia de la cei care nu mai vin să o aducă. „Uite, dom’ le, m-a sunat un pensionar şi mi-a urat succes. M-a sunat să vadă dacă începem pensiile şi i-am spus că încă nu ştim nimic. Nici pentru azi nu am ştiut nimic. Mi-a urat succes. Până şi ei, dom’ le, înţeleg…”.
O colegă a celui care stă de vorbă cu negociatorul dă consultanţă unei doamne venite să trimită câteva plicuri, undeva în ţară.
„Nici cutiile poştale nu le ridicaţi? N-are rost să le bag acolo…Îmi spuneţi măcar dacă îmi mai trebuie un timbru sau ceva ca s-o trimit?”.
„Da, vă mai trebuie un timbru de 1,20 lei”.
Spontan sau nu, protestatarii atacă şi subiecte domestice. Se discută situaţia copiilor, starea lor de sănătate, cum se descurcă la şcoală, se vorbeşte la telefon cu rudele şi colegi din alte oficii.
„Dacă tot nu încep pensiile, veniţi încoace. Dacă nu vreţi şi nu înţelegeţi, nu o să rezolvăm nimic”, sună îndemnul telefonic al unui tânăr salariat, către un coleg.
Periodic, cu o precizie de ceas elveţian, discuţiile din grupurile de protestatari sunt întrerupte de pensionari îngrijoraţi că nu le sună poştaşul la uşă.
„Da’ pensiile se dau?”, întreabă un bătrân.
„Ei, până la dumneavoastră, mai e…S-o rezolva cumva”, răspunde un grevist, cu referire la „norocul” pensionarului al cărui nume de familie începe cu „Z”, nu cu „A” sau „B”.
