SARA ARDELEANU: „Mă exprim mai bine prin dans decât prin cuvinte”

0

Sara Ardeleanu are 13 ani. Este de-o seamă cu emisiunea „Românii au talent”, unde și-a împlinit visul de a străluci într-un moment recompensat cu golden buzz. Sara este cu adevărat o artistă, iar în dialogul meu cu ea nu „m-am coborât la vârsta ei”, ci m-am înălțat odată cu felul ei curat de a vedea viața. Acesta nu este un interviu cu un copil, ci un interviu cu o mare artistă. Un omuleț frumos, o fetiță iubită de părinți, un suflet liber și curajos, o sclipire a generației ei în care se mai găsesc diamante pentru care merită să trăim într-o lume fără pandemie și război.  

 

 

– Eşti un copil-minune de la care toată lumea așteaptă performanță. Cum îți amintești că a început totul?
Eram foarte mică și mă uitam la desene animate. Odată am văzut un desen cu o balerină. Mi-a plăcut foarte mult și i-am spus mamei. Mama, de fapt, a observat că dansam prin casă pe coloana sonoră a acelui desen animat. Şi când i-am spus şi eu că îmi place să dansez, mi-a promis că mă duce la un curs de dans, să vedem dacă îmi place să dansez cu adevărat. Când am pășit prima dată în acea sală de dans, m-am îndrăgostit! Eram uimită, îmi plăcea tot ce făceam. Așa am început. Aşa a început totul.

– Te-ai uitat și la desene animate cu karate?
Da, mă uitam la tot felul de desene animate. Îmi plăceau foarte mult desenele cu Mickey Mouse. La ele mă uitam cel mai des. Apoi, „Bibi și Tina”, desenele copilăriei. Copilăriei… celor de vârsta mea.

– Când ai început să urmezi cursurile de dans, ce știai că faci – sport sau artă?
Pentru mine dansul a fost dintotdeauna o mare pasiune. În timp ce am crescut, pe parcurs am aflat mai multe despre dans și mi-am dat seama că este artă și că ceea ce fac și eu este, de fapt, Artă. Am început studiul baletului clasic la vârsta de 8 ani. Am decis că trebuie să fac și balet, deoarece în dans baza este baletul și cu ajutorul baletului poți să ai mișcările mult mai curate, mai clare, mai precise, baletul te ajută să se vadă că ești dansator profesionist.

Când ai început să faci balet, ce spuneau despre tine colegele de la școală, prietenii de la bloc?
Prietenii și colegii m-au susținut mereu. Erau fericiți pentru mine. Mereu când eram mică, după concursuri mergeam la școală cu câte o cupă sau cu o medalie. Doamna învățătoare se bucura mereu și la fel și colegii mei. Se bucurau foarte mult pentru mine.

– Au existat și răutăți printre colegi, poate chiar invidii? Doamna învățătoare făcea diferențe între voi?
Probabil că vreodată au existat și invidii, dar nu de care să fi aflat eu. Adică pe mine mereu mă plăceau colegii. Poate că și eu am un mod de a fi astfel încât să mă fac plăcută. Vorbeam la fel cu toți colegii. Adică eram cu toți la fel și nu îi tratam pe unii „mai sus” și pe alții „mai jos”. Doamna învățătoare Mioara Ispas, pe care o şi salut cu această ocazie, era foarte drăguță. Nu făcea diferențe între noi. Mă mai felicita uneori și mă mai dădea exemplu deoarece unii colegi nu își făceau mereu temele. Și eu, deși eram la concursuri și în toate proiectele în care participam atunci, reușeam să-mi fac și temele și să fiu și la zi cu tot ce aveam de făcut.

– Față de alți copii de vârsta ta, ai restricții? De pildă, îți place ciocolata?
Îmi place ciocolata! Nu am un regim alimentar strict, dar sunt atentă. Mănânc cât mai puține dulciuri, dar nu sunt interzise. Am un mod sănătos de viață nu doar pentru că fac dans, ci pentru că așa ar fi bine să gândească toată lumea.

 

 

„Mi s-a mai spus că sunt matură pentru vârsta mea”

 

 

– Sara, dar ești totuși un copil. Chiar dacă adolescența este atât de aproape! De unde atâta înțelepciune? De mică ai fost om mare!
Mi s-a mai spus că sunt matură pentru vârsta mea. Dar așa sunt eu. Când eram mică aveam ore de dans în care mă pregăteam pentru concursuri și trebuia să termin neapărat toate temele până în ora 15.00, ca apoi să mă duc la antrenament și să dau randament acolo, să fiu concentrată. Mă mai întorceam seara acasă și nu prea mai aveam timp. Deci trebuia să fac în așa fel încât până în ora 15.00 să termin temele, ca să pot să merg la dans. Și, din moment ce îmi doream atât de mult să merg, reușeam să mi le fac la timp. La afterschool copiii ieșeau afară și se jucau, eu stăteam în clasă ca să îmi termin temele, să pot să merg la antrenamente. În timpul liber, când eram la sala de studiu, mă mai uitam pe manuale.

– Și ai ales acest program pentru că ai vrut tu sau pentru că au insistat părinții tăi?
Pentru că am vrut eu. Îmi place atât de mult ce fac încât de când eram mică eram concentrată așa. Iubeam dansul! Şi acum îl iubesc chiar mai mult!

– Și la școală ești pricepută la toate materiile? De pildă, eu târziu am descoperit că și matematica poate fi frumoasă…
Matematica e frumoasă, dar uneori îmi dă bătăi de cap. Algebra merge, dar la geometrie e mai greu.

–  Ești acum elevă la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din București. În orar ai aceleași materii ca oricare alt copil de vârsta ta?
Da. Din clasele mai mari se adaugă istoria baletului și pregătirea pentru a deveni profesor. Adică pregătirea pentru susținerea atestatului. Dar, în rest, facem aceleași materii. Sunt foarte fericită că sunt elevă a Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”. La balet, studiez la clasa doamnei profesoare Nicoleta Cocea şi sunt entuziasmată şi recunoscătoare că îmi îndrumă paşii în dans.

Balet sub îndrumarea doamnei profesoare Nicoleta Cocea. Variaţia „Kitri” – „Don Quixote”

– Erai foarte mică atunci când ai pășit prima dată într-o sală de dans. Cât de mică, totuși, de vreme ce a fost „demult” și acum ai 13 ani?
La 4 ani am început dansul. Eu zic că vârsta potrivită pentru a începe dansul e 4 ani, pentru că atunci se dezvoltă și corpul dar și realizezi ceea ce faci.

– La 4 ani aveai și spectacole?
La 4 ani nu aveam spectacole, ci concursuri. Primul concurs la care am participat s-a desfășurat în Croația. Am intrat atunci în Gala Star Nights, unde am câștigat un premiu special. Așa a început activitatea mea în competiții.

Prima participare la Campionatul Mondial din Croaţia, la 5 ani

 

– Aveai emoții? Aveai 4-5 ani… Ce înțelegeai tu că se întâmplă? Că trebuie să fii mai bună decât ceilalți sau mai bună… decât tine?
Trebuia să fiu eu, cea mai bună versiune a mea și să dau tot ce pot pe scenă, să fiu 110% acolo. Nu era vorba neapărat de câștigat – eu mă duceam la concursuri să mă simt bine și încă mă duc din acest motiv. Primul lucru la care mă gândesc când merg la un concurs este să mă simt bine, să fiu fericită de ceea ce fac pe scenă. După… pot să vină orice fel de comentarii de la alți oameni. Eu nu le pun la suflet, le iau în considerare doar atât cât sunt constructive. Știu mereu că pot să fac mai bine și știu că o să fie timp.

– Ți-a spus mama aceste lucruri?
Nu, pur și simplu așa mă gândesc eu.

– Cum e relația ta cu părinții? Îi simți și prieteni cu tine?
Da. Eu și mama avem o relație de prietenie. Și cu tata. Cu mama sunt best friends și ne spunem totul una alteia. Eu îi spun dacă am vreo problemă. Dacă vreau să împărtășesc ceva cu ea, îi spun fără nicio reținere. Pentru că e mama… și nu am niciun secret. Așa mi se pare normal să fie oricine cu părinții lui.

După primul concurs, ce a spus mama?
S-a bucurat foarte mult și a văzut că-mi place să dansez, cu adevărat. Mă vedea pe scenă și și-a dat seama. Am început dansul cu doamna profesoară Tina Grigore, la Bucharest Sport Club. Ea a fost prima mea profesoară de dans modern.

– Tatăl tău este instructor de înot. Mama are și ea o profesie în sport?
Nu, deși a făcut zece ani de dans, când era mică.

– Nu a continuat cu dansul pentru că nu i-a mai plăcut?
Mama nu a avut oportunitatea să studieze undeva… mai bine. Părinții mei s-au născut amândoi în Câmpina, iar Câmpina este un oraș mic față de București.

Cu Mama

 

 

 

„În dans e nevoie și de mult antrenament fizic”

 

 

– Cu tata ai făcut și înot? E important sportul, în dans…
Da, am făcut înot până pe la vârsta de 6 ani. Dar şi acum merg cât pot de des la bazinul de înot, pentru întreţinere fizică. Făceam în paralel dans și înot. Pe lângă pasiune și tot ce transmiți, în dans e nevoie și de mult antrenament fizic. Și chiar și psihic. Trebuie să te pregătești psihic, pentru că dacă îți alegi acest drum trebuie să știi că trebuie să faci un sacrificiu, într-un fel. Un sacrificiu… bun. Trebuie să te gândești: „dacă fac dans, nu o să mai ies chiar atât de mult cu prietenii sau nu o să mă duc în fiecare zi la mall sau nu o să ies afară în parc foarte des”. Dacă îți alegi acest drum, dansul, trebuie să fii sută la sută dedicat, dacă îți dorești o carieră în viitor.

– Ție ți-a părut rău că nu te-ai jucat mai mult?
Joaca… de obicei mă duceam în parc, când aveam timp. Dar mie îmi plăcea la sala de antrenament și aș fi vrut să stau acolo. Dacă aș fi putut să și dorm acolo… Dansul, antrenamentul fizic erau tot un fel de joacă. Petrecând timpul și cu prietenii mei de la sală, totul era un joc. Dar un joc serios. Am avut foarte multe plușuri acasă și jucării de tot felul, păpuși, dar nu m-au atras chiar așa mult.

– Dar jocurile pe computer?
Nu, eu și gamingul… suntem două chestii diferite.

– Când ți-ai dat seama că ești cea mai bună de la acel club de dans și că talentul tău are nevoie de ceva mai mare?
La vârsta de 6 ani vedeam la concursuri că unii copii mergeau și cu solo-uri. Eu participam cu dansuri de grup. Și atunci am spus că vreau și eu să dansez singură pe scenă, pentru că, da, e frumos să fii într-un grup și să dansezi într-o echipă, dar e frumos și să depindă totul de tine. Voiam să spun ce am eu de spus. Am văzut atunci pe scenă mai multe fete cum dansau pe melodii… mai tragice și am aflat că acel stil de dans se numește dans contemporan. Și am găsit – părinții mei s-au interesat – un club de dans contemporan și am mers acolo. Și așa am început cariera solo.

– La 6 ani. Ce știai că e dansul contemporan?
Dansul contemporan pentru mine era ca o voce. Eu mă exprimam prin dans contemporan și mă exprim și acum. Adică mă exprim mai bine prin dans, prin acest stil de dans, decât prin cuvinte.

– Dansul contemporan invită spectatorul să își folosească imaginația. Cum este pentru tine? E vorba de o temă anume? Fiecare mișcare are în mintea ta o imagine? Spui o poveste?
De exemplu, acum am un solo care se numește „Hallows”, pe care l-a creat pentru mine coregrafa mea Cezara Blioju, de la Independent Arts, un fel de „casa mea” artistică. De mai bine de trei ani, am o legătură specială cu Cezara, simt că mă înţelege foarte bine şi mă ajută să mă descopăr şi să cresc în dansul contemporan. Această coregrafie este despre fenomenul care se întâmplă acum în jurul nostru. În China, acum oamenii sunt recunocuți după un cod. Au un cod cu care plătesc, un cod după care sunt recunoscuți… Oricum, toată lumea se robotizează și a avansat totul în tehnologie, sunt lucruri… foarte wow! Dansul este pe tematica aceasta și eu exprim transformarea dintr-un om normal într-un om nou. O creatură. Ceva foarte întunecat.

Cu Cezara Blioju

– Și tu crezi că printre oamenii aceștia noi… printre coduri care acum par departe – așa cum departe părea și un virus din Wuhan care a ajuns rapid în toată lumea…. va mai fi loc de dans?
Nu am de unde să știu asta, dar sper ca dansul să rămână. Adică sper ca dansul să învingă aceste coduri și toți roboții care sunt pe lângă noi.

– Și dacă nu-l învinge, ce te faci? În vremurile acestea s-a tot vorbit despre faptul că Arta nu este „domeniu esențial”. Te-ai gândit?
Dacă nu merge… sincer, nu m-am gândit. Eu nu pot să trăiesc fără ceea ce fac. Pentru că dansul este efectiv viața mea. Am crescut în dans, am crescut dansând și cu mișcări, iar exprimându-mă așa de când mă știu… mi-ar fi extrem de greu să renunț la ceva la care am muncit atât de mult și care mă pasionează, în fiecare zi.

Cum se numea clubul la care ai descoperit dansul contemporan?
Clubul „Catharsis”. Am stat doi ani acolo, până la vârsta de 8 ani. Coregrafiile erau făcute de Doamna Elena Zamfirescu. La primul concurs, la care am fost cu prima coregrafie de dans contemporan, – „Moonlight” am luat locul întâi la categoria mea. Și de atunci, de când am fost singură pe scenă, nu m-am mai putut opri. Am simţit… nu ştiu, o emoţie… îmi plăcea atât de mult!

Prima coregrafie solo de dans contemporan, la „Catharsis” și prima Gală câștigată la această categorie

– Cum sunt emoțiile de pe scenă? Îți lasă un gol în stomac, ți se înfundă urechile?
Nu e ca în avion. (n.r.: Râde!). Sunt ca nişte fluturaşi care explodează în toată fiinţa ta şi simţi că îţi dau putere.

– Nu te blochează.
Nuuu, mă fac mai bună. Şi simt acea emoţie care îmi trece prin tot corpul, continui şi prind putere.

– Dormi liniștită înainte de o zi de concurs?
Da, chiar da. Sunt foarte liniştită, sunt foarte bine şi foarte calmă. Mereu sunt foarte pozitivă şi zic că totul o să fie foarte bine şi că o să-mi iasă foarte bine. Aşa m-am gândit mereu şi am reuşit să fac foarte multe lucruri prin această pozitivitate. Nu am emoţii! Există acolo un fel de emoţii, dar constructive. Nu am frică. Pentru că ceea ce fac pe scenă e ceva sigur… am şi repetat mult şi nu mă gândesc la probleme. Ştiu coregrafia, pentru că repet îndeajuns.

– N-ai uitat niciodată nimic, pe scenă?
Nu. Pur şi simplu, nu. În dansul contemporan poţi să şi improvizezi. În dansul contemporan nu există „mişcare greşită” sau „miscare corectă”, există doar „mişcare”. Deci, chiar dacă aș uita ceva, dacă pe viitor o să uit ceva, eu nu m-aş bloca. M-aş calma şi aş continua dansul cu improvizaţie, ca să ies din situaţie. Nu poţi să te opreşti, să ieşi de pe scenă şi să începi să plângi. Ăsta ar fi ultimul locru la care m-as gandi, pentru că mi se pare că nu e o atitudine potrivită pentru o artistă, cum vreau eu să fiu.

– Când dansezi, îţi numeri, îţi cânţi în cap?
Nu-mi număr şi nici nu-mi cânt. Simt ritmul. Aşa simt mişcările, când mă las purtată de ritm și le fac pe accente. Să fie cât mai wow!

– Dansul contemporan e cea mai mare dragoste, deci.
Cea mai mare!

– Ce a urmat după Clubul Catharsis?
Am decis că trebuie să fac şi balet. Am mers la următoarea şcoală de dans, la Dance Planet, la coregrafa Oana Ioniţă.

Dance Motion la Oana Ioniță foto: Andy G. Alexandru

– Au fost destul de multe schimbări în drumul tău spre evoluție. Ai rămas în relații bune cu toți cei care au contribuit la formarea ta?
Da! Sigur că da! Am mers de la un profesor la altul ca să pot să evoluez şi să fiu din ce în ce mai bună. Am vrut să cunosc mai multe metode de predare și astfel să-mi găsesc vocea mea. Am ajuns la Oana Ioniță şi acolo am început baletul. Până atunci nu mai făcusem deloc balet. Şi când am intrat în sală aveam emoţii ciudate, din moment ce nu mai făcusem asta niciodată.
Dar toată lumea m-a primit cu braţele deschise.

– Cum ţi s-a părut baletul, faţă de dansul contemporan?
Baletul mi se pare foarte frumos şi foarte elegant şi ştiu că mă pot baza pe el.

– De la Dance Planet ai mers la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, unde ești elevă acum.
În clasa a V-a am mers. Mi-am dorit mult! De atunci, din clasa a V-a, am început… o carieră. Adică o cale a mea. Până atunci a fost totul o acumulare de experienţă şi de atunci am început să mă raportez cum trebuie la această perspectivă, am spus că acesta este ţelul meu şi vreau să-l ating.

– Când ai fost admisă la Liceul de Coregrafie, aveai deja zeci de premii. Cum ai fost văzută de colege?
Da, aveam foarte multe premii. De exemplu, la Dance World Cup, la 10 ani, în Barcelona, am luat medalia de aur, pentru un dans contemporan creat pentru mine de Cezara Blioju. Din concurenți din peste 50 de ţări. La școală suntem colege, ne respectăm, suntem prietene. Când suntem în sala de balet fiecare este cu treaba ei, iar în afara sălii suntem superprietene. Suntem doar fete în clasă – singura clasă din liceu doar cu fete.

– Cum a fost la admitere?
Doamnele profesoare care preiau clasele ne-au evaluat – mişcări, armonia corpului, ne-au pus şi să impovizăm.

– A contat dansul contemporan sau la admitere a fost doar balet?
Pentru mine a contat, pentru că am expresivitate datorită lui. E arta de dincolo de sport.

 

 

„Nu există nu mai pot

 

 

– Cum e la şcoală?
Este frumos! Avem şcoală, adică materiile teoretice de la 8.00 la12.00 şi de la 12.00 până la 14.00 sau 15.00 avem studiu de balet şi pian.

Zilnic.
Zilnic.

– Şi când nu mai poţi?
Nu există „nu mai pot”. Desigur, dacă este vorba de o problemă, găsim înţelegere.

Ai avut vreo accidentare gravă?
La o tumbă. Vara trecută. Am aterizat pe metatarsiene în grand plié și am fost nevoită să stau în pauză o lună. Dar mi-am revenit complet. Altfel… entorsele, vântăile, zgârieturile… sunt ceva obişnuit.

– Dacă dintre toate premiile tale ai putea păstra doar unul singur, pe care l-ai ține?
Nu pot să aleg doar un premiu dintre toate. Toate înseamnă foarte mult pentru mine şi pe fiecare l-am câştigat muncind. Ar fi foarte greu. Mai bine luați-le pe toate decât să mă puneţi să aleg.

– Acasă la tine e… un fel de muzeu. Cu multe diplome, cupe și medalii…
Am trofeele într-o parte, apoi pe un fel de masă care se deschide am toate medaliile, iar diplomele sunt în mai multe dosare.

– Ai o dansatoare preferată? Un fel de… idol?
Depinde. Eu vreau să fiu ca mine. Eu vreau să fiu Sara. Eu sunt propria mea lucrare. Nu aş vrea să fiu ca cineva. Sunt… „Sara 1”. Dar o admir pe Maddie Ziegler, ea e din America. Am descoperit-o într-un videoclip al cântăreţei Sia – „Chandelier”. Şi mi-a plăcut foarte mult! Acum este mare, cred că împlineşte 19 ani. M-am gândit că vreau să ajung să fiu şi eu în videoclipurile Siei.

– Dar ea e născută în America, nu?
Da.

– Şi tu în România. Cum facem?
Sper să ajung şi eu în America. Îmi doresc.

– Singură? Fără mama și tata, peste ocean?
Ar fi un challenge. Sincer mi-aş dori şi aş pleca, pentru că dansul este ceea ce vreau să fac şi, dacă aş avea posibilitatea, aş merge. Sau dacă ar apărea o oportunitate. Deşi ar fi foarte greu să mă despart de părinţi, ar veni să mă viziteze. Poate îi mut de tot, dacă reușesc să obțin o bursă sau chiar un contract. Da, m-aş muta în America.

 

„Visul meu este să ajung pe Broadway”

 

 

– Părinții tăi se mai prezintă cu numele lor sau sunt „mama și tatăl Sarei”?
Se prezintă şi-şi. Mama și tata se mândesc mereu cu mine, mai ales mama. Deci Mama este fanul meu numărul unul. E foarte mândră de mine. Au și viața lor, dar mare parte din viața lor se rotește în jurul meu. Mama mereu plânge când mă vede pe scenă. La fiecare spectacol e emoţionată. Mi-a spus că transmit, că îi place cum sunt, că e fericită că mă vede pe scenă şi că fac ceea ce îmi place şi îmi urmez visul. Mama îmi spune că de când am venit pe lume a știut că sunt specială. Și că o să transform lumea în bine. Ea mă încurajeaza și îmi dă putere. Sunt sigură ca și mama și tata sunt foarte fericiți că mă au și simt și știu că sunt iubită.

Sara și părinții foto: Andrei Mihai Cristian

La școală ai început să studiezi și pianul.
Da, din clasa a V-a. Îmi place.

– Atât de mult încât vrei să te specializezi în musical.
Da, visul meu este să ajung pe Broadway, în America. Să joc în spectacole acolo. De un an, de când am luat audiţia și joc în spectacolul „School of Rock”, în regia domnului Emil Pantelimon care a crezut foarte mult în mine, la Opera Comică pentru Copii, am început şi canto. Iubesc să cânt!

„School of Rock”

– Au existat și momente când nu ţi-a plăcut de ceea ce ai făcut pe scenă, când ceilalți nu au observat și ai ştiut doar tu?
Da. Sunt momentele cele mai grele şi probabil o să mai am astfel de momente pentru că toată lumea greşeşte. E bine să greşeşti. Adică, e firesc. Nu poţi să fii perfect, pentru că nimeni nu este perfect. Am mai fost supărată uneori când ştiam că pot să dau mai mult doar că nu a fost atunci ziua mea. Dar m-am motivat eu cu mine şi am spus că data viitoare o să dau de două sau de zece ori mai mult.

– Dar au fost și momente când ai fost tu pe locul doi și altcineva pe locul întâi?
Da. Au fost. M-am bucurat pentru ea sau pentru el. Nu pot să fiu numai eu pe locul întâi pentru că mai există şi alţi copii pe lângă mine, foarte buni. M-am bucurat şi mă bucur și pentru cei pe care nu îi știu, și pentru colegi şi prieteni.

– E loc pe scenă pentru toată lumea?
Normal. Pentru oricine vine şi vrea să facă asta. Normal! Mereu există loc pentru oricine pe scenă.

– Ai vrut vreodată vreun lucru scump pe care nu l-ai putut avea?
Și la mine în şcoală, ca peste tot, toată lumea vrea să fie ca cineva – daca cineva îşi ia ceva, a doua zi vezi alte trei fete că vin cu acelaşi lucru şi se laudă că sunt la fel. Sunt la putere firmele scumpe, peste tot. Adică nu neapărat la școală, în oricare context. Dacă o fată ia ceva scump, foarte bine, să se bucure. Chiar dacă îmi place şi mie, eu mă bucur şi vreau să găsesc ceva care îmi place şi mai mult şi care mă defineşte pe mine. Țin minte un ursuleţ de pluş. Îl văzusem când eram foarte mică, într-un magazin. Mi l-am dorit foarte mult, doar că atunci nu era cazul şi am mers mai departe. Cum zic toți părinții: „hai să mergem acum, că ne întoarcem – rămane în magazin”. Mi l-a cumpărat mama peste ceva timp, chiar după ce am câştigat un premiu şi a fost jucăria de care nu m-am despărţit în turnee. Îl cheamă Ciocolăţel şi este, în continuare, jucăria mea preferată. Şi, uneori, pernă. Dar altfel am avut jucăriile pe care mi le-am dorit. Mama şi tata mi-au făcut toate poftele şi au încercat mereu să mă trateze ca pe prinţesa lor.

Cu „Ciocolățel” în turneu
Coregrafie cu „Ciocolățel” foto: Andrei Mihai Cristian

– Ți-au spus povestea numelui tău?
Mama mi-a spus că „Sara” i s-a părut un nume altfel, pe care nu îl avea oricine. Când m-am născut eu, se folosea Facebook și mama a scris „S-a născut o mică stea pe nume Sara Maria”. Nu ştia pe nimeni cu numele acesta şi i-a plăcut foarte mult.

– Ai TikTok? Stai mult pe Instagram?
Am, postez dansuri sau piese. Nu stau foarte mult. Acestea sunt nişte reţele pe care fiecare om are o opinie şi fiecare postează ceea ce crede el să voteze sau poze. Nu stau foarte mult pe Instagram pentru că mi se pare pierdere de timp. Și mă mai ia și durerea de cap. Mai bine ies pe afară decât să fiu atentă la tot ce apare acolo. Pe mine mă interesează ceea ce fac eu şi ce am de făcut pe viitor.

– Cam ce ai tu de făcut pe viitor, care-i planul?
Merg la concursuri să mă vadă cât mai mulţi coregrafi şi poate reușesc să obțin şi burse. Și particip la audiții. Acum ar fi trebuit să fiu în America, am primit o bursă de studiu în Los Angeles, dar nu am găsit încă sponsor. Mai sunt câteva zile în care pot să confirm participarea. Este… era… o bursă acordată de doamna Michele Assaf, Director la Dance World Movement. Faptul că am primit-o se datorează coregrafilor mei Cezara Blioju, Cosmin Adrian şi Louise Chapovaloff.

 

„My Fair Lady”

– În România ai participat în emisiuni de televiziune, ai apărut în reclame, ai jucat în „My fair Lady” la Sala Palatului, acum joci în „School of Rock” și recent ai fost distribuită și în „Sunetul Muzicii” la Opera Comică pentru Copii. Cum este această nouă experiență?
Sunt foarte fericită că am intrat acum în echipa care lucrează cu domnul Răzvan Mazilu. Când s-a montat prima dată acest spectacol am dat audiția, doar că atunci nu ştiam să cânt. Și eram și cam mică. Iar această echipă este într-o instituţie potrivită exact pentru vârsta mea, Opera Comică pentru Copii, unde am cunoscut o Zână Bună, pe doamna Felicia Filip. Sunt foarte onorată!

– Cum e bucuria atunci când primești un rol?
De obicei, primesc mail pe adresa pe care o las la audiţie. Pentru „Sunetul Muzicii”… eram în tren spre mare când am aflat că am luat audiţia. Am citit e-mailul de trei ori. Era trimis pe adresa mamei. Mama se uita fix la telefon, mi-a dat să citesc şi am recitit de două ori, pentru că nu îmi venea să cred. A treia oară am realizat cu adevărat şi am scăpat un mic țipăt în tren. În astfel de momente sunt foarte fericită. Iar acesta, din tren, e unul dintre cele mai frumoase de până acum. Atunci când primesc aceste mailuri cu „da, ai luat castingul, eşti în distribuţie” sunt atât de fericită, nu am cuvinte, plutesc.

– La 10 ani ai fost copilul de zece, „un zece perfect” pe scena de la „Românii au talent”. O emisiune pentru publicul din toate categoriile, o emisiune cu audiență uriașă. Cum a fost această experiență? Ideea pentru participare a pornit de la tine sau de la părinții tăi?
A pornit de la mine. Voiam să merg neapărat într-un sezon, pentru că urmăream emisiunea. Le tot spuneam părinţilor mei. Când eram mică, era o joacă și spuneau „da, da, o să ajungi şi tu dacă îţi doreşti”. Dar era așa, o vorbă. Eu sunt de-o seamă cu emisiunea. Mama m-a întrebat dacă sunt sigură că asta vreau, mi-a spus că poate o să fie mai greu. Ei îi era frică să nu fiu dezamăgită pentru că ştia că îmi doresc foarte mult să iau acel golden buzz. O ploaie de aur. I-am spus că vreau să încerc şi eu. Cred că toată lumea vrea golden buzz-ul. Sincer nu mă aşteptam să iau golden buzz, deoarece atunci când am filmat, chiar înaintea mea fusese fix un golden buzz. Fix înainte să intru pe scenă! M-am gândit că l-au dat şi că nu mai am şanse, deşi în sufletul meu m-am rugat la Dumnezeu încontinuu să iau şi eu. Pentru că era unul dintre visurile mele! Înainte să intru pe scenă, am luat o hârtiuță aurie când le-au strâns de pe scenă de la celălalt moment şi mi-am pus-o în costum. Mi-am spus să îmi poarte noroc. Şi, după ce am dansat, mi-a dat chiar Mihai Petre golden buzz, chiar el de la care nu m-am aşteptat pentru că este exigent şi perfecționist și dansul e domeniul său. De aceea m-am bucurat foarte mult.

Golden buzz la „Românii au talent”. „Un 10 perfect” Coregrafia „Savage” by Cezara Blioju

– Te recunosc oamenii pe stradă?
Da. Mai ales în Câmpina, în oraşul părinţilor mei. Copii mai mici voiau să facem poze. Mulți și de vârsta mea și chiar şi mai mari.

– Ce alte pasiuni ai?
Îmi place să pictez. De obicei pictez când am timp liber. Încerc să pictez ceva mai anormal. Creație contemporană. Îmi imaginez un lucru alfel… nu la fel cum vede toata lumea sau cum te aștepți sa fie. Viziunea mea nu are mereu obiectivitate.

– Ai camera ta ?
Da, într-un fel.

– Cum „într-un fel”?
Acum stăm într-un apartament cu două camere. Într-o cameră stau părinţii mei şi o cameră este amenajată pentru mine, şi am chiar şi bară de balet.

Te-am văzut dansând pe Calea Victoriei, într-o zi în care toată lumea se plimba.
Erau mulţi artişti care cântau, iar eu eram cu una dintre cele mai bune prietene, desigur, cu părinții noștri şi am simţit să facem asta. Probabil oamenilor li se părea ciudat sau poate că alţi copii s-ar fi gândit la ce spune lumea, dar eu nu gândesc aşa, mie îmi place să se uite lumea, să vadă ce transmit.

– Pe scenă te uiti către oameni sau eşti în lumea ta?
Sunt în lumea mea. Când intru pe scenă mă transform, sunt exact creatura care trebuie să fiu – omul, persoana… sau poate nu sunt o persoană, poate sunt un obiect, o stare. Când pășesc pe scenă intru în lumea mea, trăiesc și transmit. Dau tot ce pot astfel încât să iasă totul spectaculos şi placă şi publicului, să-mi placă şi mie. Şi după, redevin eu. Adică Sara normală şi Sara de pe scenă sunt două persoane diferite. Pe scenă sunt oricine vreau, în lumea reală sunt încă un copil. În lumea reală nu pot să îmi imaginez chiar foarte multe lucruri, dar în capul meu pot să-mi imaginez orice.

– În continuare mergi la multe concursuri?
Nu am mai fost, din cauza pandemiei. Am reînceput să particip, de curând.

– Ce ai înţeles din pandemie?
A fost un virus şi am fost închişi în casă. Totul s-a închis şi noi ne-am dozat această artă în casă. A trebuit să facem totul în casă. Acest virus ne-a pus după gratii, ca la zoo. A fost o perioadă foarte ciudată.

– Simţi că lumea a revenit la normal?
Nu ştiu. După pandemia asta totul s-a cam schimbat şi nu mai este chiar la fel. Înainte, oamenii erau parcă mai liberi şi mai curajoşi, nu aveau nicio frică. Acum sunt mai retraşi, mai închişi în ei. Într-un fel, am început să ne cam evităm unii pe alţii ceea ce este ciudat. Eu încerc să fiu o fire foarte deschisă şi să mă apropii de oricine. Chiar dacă este închis în el. Mai am prieteni care înainte să fie prieteni cu mine erau foarte închişi în ei pentru că poate nu îi băga nimeni în seamă. Mie îmi place să mă împrietenesc cu oamenii. I-am deschis, le-am spus că e bine să fii cine eşti, că nu contează ce cred alţii despre tine, tu trăiești cu tine. Trebuie să faci ceea ce îţi place. Şi, dacă te descurajează cineva, e bine să insişti pentru visul tău, dacă te face fericit. Nu asculta, fă ce te face fericit, arată-le că poți.

 

„Mi-am instalat o aplicație pe telefon să învăț ucraineană şi rusă”

 

 

– Sara, vorbești ca un om mare. Ce știi tu despre Război?
Of! Ştiu că ruşii au atacat acum Ucraina deoarece vor să refacă într-un fel Uniunea Sovietică – să refacă puterea, să monteze un fel de puzzle puternic. Din păcate, săracii ucraineni au fost alungaţi din ţara lor şi săracii tineri de la 18 ani şi bărbaţii sunt ţinuţi acolo şi trebuie să lupte în război. Mi se pare foarte crud şi foarte din scurt totul. Adică într-o bună zi a început un Război. Nu mă gândeam că o să fie un război în timpul vieţii mele. Am învăţat la școală despre cele două Războaie Mondiale, dar m-am gândit că noi, oamenii, evoluăm. Dar a venit foarte puternic totul. Și în școală avem cinci copii refugiaţi din Ucraina.

– Și în ce limbă vorbiți, cum vă înțelegeți?
Ei au început să înțeleagă şi română şi au început să înveţe. Eu mi-am instalat o aplicație pe telefon să învăț ucraineană şi rusă, ca să pot să vorbesc cu ei. Chiar dacă sunt din Ucraina și chiar dacă acum vorbim mai mult prin semne, eu tot vreau să mă împrietenesc cu ei. Îi iau în brațe când ne vedem pentru că mi se pare că atunci când îmbrăţişezi pe cineva, oferi bucurie.

 

– Ştii foarte multe lucruri. Cât de important este ca o balerină, o dansatoare să fie deșteaptă?
Este important pentru că altfel dansul e gol. Dacă gândești într-un fel, nu neapărat în felul celorlalți, se vede în mișcare şi ca să gândești, trebuie să ai cultură generală.

– La vârsta ta, ai câștigat ani de înțelepciune.
Mie îmi place foarte mult să vorbesc cu adulţii. Mi se pare că vorbesc mai bine cu ei, nu neapărat despre treburile lor, ci despre viață în general. Şi am și discuții de copil, de adolescent, dar îmi place mai mult să vorbesc cu oamenii mari deoarece ei vorbesc despre lucruri mai interesante şi nu doar despre ce faci la școală. Vorbesc lucruri adânci. Și descopăr și eu lucruri noi.

– Ești frumoasă. Cât contează frumusețea pe scenă?
Fiecare om este frumos în felul lui. M-a înscris tata la agenții de casting pentru reclame și filme. O să continui să fac și asta.

– Tu crezi că norocul și-l face omul sau că ce-i al tău e pus deoparte?
Norocul mi-l fac singură şi în același timp, ce-i al meu este pus deoparte. Dar uneori datele situației se mai pot schimba și atunci depinde de tine să reușești. Am avut momente în care am fost tristă că n-am luat un rol într-o reclamă, dar nu am fost niciodată atât de supărată încât să mă las, pentru că nu aș fi eu dacă aș renunța. Mie îmi place să continui și mereu există șanse. Nu mi s-a închis ușa în față. Și dacă mi s-a închis ușa în față, vin pe fereastră. Iar înainte să merg pe scenă mereu spun „Tatăl nostru” – că e spectacol, că e concurs, că am solo sau dansez în grup – nu contează. Am un fel de ritual care mă ajută şi ştiu că Dumnezeu mă aude.

– Cine îți face costumele?
Un croitor. Coregraful momentului respectiv îmi spune viziunea sa, dar îmi aduc și eu ideile la costume. Eu spun cum mă face să ma simt în rol. Iar părinții susțin finaciar.

– Cât rezistă o pereche de poante?
Depinde. Eu dansez cu poante Gaynor, care sunt mai rezistente. Cel mult trei luni rezistă o pereche. Uneori le termin şi în mai puţin de o lună. Am mereu o pereche de lucru si una bună. Deci, am mereu două perechi pe care știu că le folosesc și mă bazez pe ele. Nu mai multe, pentru că nu știu cum mi se modifică piciorul şi nu are sens să aruncăm banii degeaba.

– Poantele ți le pregătești singură ?
Da, le înmoi ca să mă simt bine în ele, le cos, le pun elasticul. Și panglicile de la flexibili tot eu le cos. Eu fac tot ce ține de pregătirea pentru studiu pentru că îmi place să fiu și independentă, pentru că nu o să mi le facă mama mereu. Când eram mică, era altceva. De la 10 ani, mă ocup eu.

– Ce i-ai spune unui copil care vrea să fie ca tine?
I-aş spune că nu trebuie să fie ca mine, trebuie să fie ca el. I-aș spune să își urmeze visul și să nu renunțe, chiar dacă uneori este descurajat poate chiar și de părinți sau de oamenii apropiați lui. Să creadă, să muncească și să nu se lase doborât de nimic. Să ajungă cea mai bună variantă a lui. Şi dacă cineva încearcă să-l oprească, să nu se descurajeze şi să arate lui şi lumii întregi că se poate. Dacă visezi şi munceşti, poţi orice!