Directorii şcolilor româneşti din Transnistria, în mare măsură aceiaşi de 20 de ani, nu şi-au pierdut nimic din energia care i-a făcut să reziste umilinţelor şi pericolelor pe care le-au cunoscut. Timpul, însă, lucrează în defavoarea lor, iar pentru dascălii ceva mai tineri care să preia ştafeta conducerii acestor şcoli motivaţiile sunt cel mult de ordin simbolic. După cum îmi spunea zilele trecute unul dintre directorii seniori, la 30-40 de ani ai familia ta, mai apar şi nişte obiective personale, aşadar poţi avea multe de pierdut dacă-ţi măsori forţele cu sistemul impus de separatişti. Oricum, mai multe de pierdut decât au seniorii acum, odată ajunşi la 60-70 de ani.
Prezentul, însă, oricât de predispus unor reprize îndelungate de pesimism, încă oferă ocazii de revanşă. Motorul lor sunt chiar elevii din şcolile româneşti, care înţeleg perfect pe ce lume trăiesc, dar asta nu-i împiedică să sfideze cu brio realitatea.
Pe câţiva i-am cunoscut de curând, iar dacă au un numitor comun, acela este în primul rând gustul de a se implica civic, atât cât se poate acolo, în Transnistria, şi de a crea comunităţi deopotrivă virtuale şi reale, la şcoală şi în afara ei (priviţi şi filmuleţul pe care ei înşişi l-au făcut). Prin urmare, i-am rugat ca, folosind instrumentul lor preferat, Facebook, să dea fiecare „share” gândurilor, pasiunilor şi proiectelor de viitor la care se gândesc.
Haideţi, aşadar, să îi cunoaştem.
„Aş vrea să depun actele”
„Mă numesc Diana Strah, sunt elevă în clasa a XII-a сu profil real a Liceului Teoretic Evrika din oraşul Rîbnița. Am 18 ani”.
Şcoala în care învaţă Diana a trecut prin multe în ultimii 25 de ani (câteva detalii, AICI). În ciuda ostilităţii cu care instituţia este tratată de autorităţile separatiste, tânăra a ajuns elevă aici: „Şi eu, şi părinții mei ne-am născut în partea dreptă a Nistrului. Din anul 2006, familia mea s-a mutat cu traiul aici, în Rîbnița, iar eu am mers la școala cu grafie latină. Părinții mei mi-au ales-o pentru că e în limba mea maternă, ca să-mi cunosc istoria, tradițiile, neamul”.
O preocupă în primul rând faptul că numărul copiilor scade constant, detaliu subliniat, de altfel, de toţi directorii de şcoli româneşti din Transnistria.
Însă nici planurile personale ale Dianei nu au prea mult de-a face cu „a rămâne”. Întrebând-o ce va face după liceu, afli că nu are dubii în privinţa destinaţiei, ci doar a specializării: „Aș vrea să depun actele la vreo universitate din România. Mă gândeam să fac să fac studiile mai departe în domeniul management, dar încă nu sunt hotărâtă”.
