ANA-MARIA PĂUNESCU: „Sunt un om care crede în poezie”

Urmează să citiți un interviu care îmi este foarte drag. Generația mea a crescut umăr la umăr cu Ana-Maria Păunescu pe care o cunoșteam din aparițiile la televizor alături de tatăl său, poetul Adrian Păunescu. Cu timpul, a devenit discretă. Cu toate acestea, am continuat să știm despre talentul ei până în 2010 când Poetul a Plecat. Îmi amintesc că am privit-o pe Ana în ziua înmormântării, iar durerea care îi tăia picioarele și privirea ei în care se oglindea cerul m-au marcat. Pe cartea pe care mi-a semnat-o la cea mai recentă lansare, Ana mi-a scris „De la fetița care încă plânge”… Generația noastră a crescut, s-a îndepărtat de poezie, iar chipul Anei s-a schimbat. E femeie în toată firea acum, e mama Alexandrei… e Poetă. Și cerul din privire îi pare fără nori. Ana este deschisă, deșteaptă, spontană, sinceră și curajoasă. Și mă gândeam cum, simbolic, dacă îi apelez numărul din agenda telefonică ajung și la ea, și la Cer – Ana a preluat numărul de telefon al tatălui său. V-am spus deja… un interviu drag, cu multe simboluri, multă emoție dar și senin!   

– Ana, ai vreme să vorbim?
Am! Mi-am făcut vreme. Nu mi-am dat seama că am atâta vreme, până să încep să îmi recitesc poeziile și să le adun sub acest titlu în a doua mea carte.

– M-am gândit la nuanța acestui cuvânt… „vreme”. Dacă e vreme, dacă sunt vremuri de vorbit…
Eu nu m-am gândit decât la Vreme și la Timp. Am fost încântată că atunci când am scris poezia din care am extras versul acesta am folosit cuvântul „vreme” și nu cuvântul „timp”, care îmi este, de asemenea, foarte drag. Dar parcă de „vreme” mă leagă mai multe. Poate și pentru că seamănă cu „vremurile” sau mai ales pentru că nu seamănă, din când în când, cu vremurile acestea ciudate pe care le trăim.

– Ți-am urmărit câteva interviuri…
…Rare! Și prezența mea e rară în mass-media.  

„Eu de mică am „cărat” ceva în spate. Când eram mică, aveam cel mai greu ghiozdan din clasă”

– De aceea apreciez și mai mult că ai acceptat invitația mea! Când am stabilit interviul cu tine mi-am notat în agendă „Interviu Ana-Maria”, fără să îți scriu tot numele. Mi-a fost greu să „car” toată istoria numelui, pentru că atunci când mă gândesc la numele tatălui tău mă gândesc la o carte groasă de poezii care era în centrul bibliotecii, încă din copilăria mea – când mă mira faptul că o carte poate fi mai groasă decât Biblia. Nu ai obosit să „cari” de fiecare dată pe umeri „povara recunoștinței”?
Nu, pentru că eu de mică am „cărat” ceva în spate. Când eram mică, aveam cel mai greu ghiozdan din clasă. Ghiozdanul meu cred că avea peste zece kilograme. Duceam cu mine toate cărțile și făceam acest lucru și dintr-un fel de a mă proteja și de a nu ști totdeauna ce ore am în ziua respectivă – eu duceam cu mine toate cărțile și căram un ghiozdan foarte greu. Crescând, am început să car alte lucruri în „ghiozdan”. Un „ghiozdan” pe care cred că și acum îl am în spate și mi se pare normal. Așa cum mi se pare normal să îmi ridic fetița în brațe – și ea are deja 7 ani, nu mai e atât de ușor de ridicat! – așa mi se pare normal și să duc cu mine numele și tot ce implică el. Nu aș fi fost ce sunt astăzi și cum sunt astăzi dacă nu aveam această „repetabilă povară” pe umeri.

– Cine ești astăzi?
Sunt un om care crede în poezie, sunt un om care vrea să spună adevărul, sunt un om care nu depinde în felul acela negativ de nimeni. Datorez multe familiei mele și acelor câțiva oameni care mi-au fost aproape de când eram mică și până ieri-azi, dar mă simt liberă și asta cred că mă face și curajoasă. Am învățat și să ies în fața oamenilor să vorbesc. Cuvinte… am avut întotdeauna cu mine, dar nu îmi plăcea să vorbesc în fața oamenilor.

– Când erai foarte mică, mai mică decât este acum fiica ta, ce știai despre felul în care era perceput tatăl tău? Pentru tine era „doar tata”, dar, de fiecare dată când te prezentai, urma automat să primești o etichetă.
Când eram foarte mică nu simțeam presiunea aceasta. Simțeam doar presiunea publicului pentru că întotdeauna era lume multă în jurul lui și eu am mers în turnee ani în șir, de când eram foarte mică până când am început să și cânt pe scena Cenaclului Flacăra.  

– Îmi amintesc un moment, când erai în clasa a III-a și tatăl tău te prezenta „Ana-Maria Păunescu, elevă în clasa a III-a”…
„… a Liceului Cervantes din București”. Da, era foarte mândru de toate aparenențele mele – pentru că mi-a respectat alegerile, mereu. Am cântat în Cenaclu câțiva ani, până când am hotărât că nu mai e locul meu acolo. Îmi aduc aminte că a fost un spectacol la care au fost invitați Victor Socaciu, Vasile Șeicaru, Ducu Bertzi, Tudor Gheorghe… și mi-am spus „Doamne! Dar ce să caut eu pe scenă cu oamenii aceștia?!” I-am spus tatei „Tată, n-am ce să caut. Nici nu am o voce extraordinară… N-am învățat să cânt la niciun instrument… Nu mă urc pe scenă cu așa artiști!” Și m-a lăsat în pace. Nu m-a obligat niciodată. La fel și cu aparițiile la televizor – de la un punct încolo am hotărât că nu mai apar în emisiuni cu el. Și m-a rugat, nu a reușit să mă convingă, dar nici nu m-a forțat în vreun fel.

„Casa noastră era o Gară de Nord în centrul Bucureștiului”

– Când erai micuță, cum era acasă?
Era gălăgie, era agitație. Era o „Gară de Nord” în centrul Bucureștiului. Totdeauna în mansarda casei noastre locuia câte un artist, mai erau oamenii care veneau să lucreze cu tata la diferitele publicații pe care le-a făcut… Dar, repet, mie nu mi se părea extraordinar, pentru că așa am crescut. Mă ducea la școală cine apuca, mă lua de la școală oricine, nu conta. Nu am fost așa un copil răsfățat… Adică nu au fost pretenții de „e fetița mea, să o ia numai mama de la școală”. Nu, nici vorbă! Eu îmi aduc aminte de câte ori m-a dus mama la școală – foarte rar. Și îmi aduc aminte că și tata mă lua din când în când de la școală. Venea și îi spuneam întotdeauna să nu parcheze în fața școlii, ca să nu atragă atenția. Asta nu am suportat: în cercul meu de la școală să atrag atenția! Eu voiam să fiu în colțișorul meu.

– Colegii cum te percepeau?
Cred că am avut noroc de colegi buni. Adică… și dacă au avut ceva cu mine, nu a fost legat de tata.

– Dar ai fost printre cei populari din clasă?
Nu… nu… Printre cei timizi… Așa, până la liceu, când m-am mai trezit eu un pic și am început – tot în stilul meu să devin cât de cât mai cunoscută în clasă, dar nu eram nici pe departe populară. Nu eram nici vreo frumusețe… Nu… adică stăteam în colțișorul meu, cuminte. Aveam pe câțiva colegi, prieteni, să spunem și cu ceilalți mă toleram.

– Aveai presiunea notelor? Atunci când semnai lucrările te gândeai ce o să spună lumea dacă nu știi vreun răspuns?
Nu, nici vorbă. Asta sper să fi învățat și eu de la ai mei – să nu existe presiunea notelor. Eu am fost un copil care în clasa I a luat premiul al II-lea. Când toată lumea, în clasa I, ia premiul I, eu am luat premiul al II-lea pentru că la o lucrare la matematică – îmi aduc aminte perfect! – am scris că 100 minus 99 egal 99. Și, bine, au mai fost și alte greșeli, dar aceasta a fost una dintre greșelile care mi-au dat o notă slabă la respectiva lucrare și am ieșit cu media 9. Și astfel am luat premiul al II-lea. Tata niciodată nu a intervenit, niciodată nu a vorbit cu vreo învățătoare sau profesoară. Mama, cu atât mai puțin. Și nici nu s-a supărat – asa a fost! Țin legătura și astăzi cu ambele mele învățătoare, dar aceasta cu nota mică la matematică îl iubea pe tata, dar nu s-a gândit să îmi modifice nota, să arunce lucrarea la gunoi doar ca să fiu și eu cu acea coroniță. Eu am luat premiul I pentru prima dată în clasa a X-a. Ca să îți dai seama că presiunea a fost inexistentă… Și atunci am luat dintr-o ambiție personală, după o ceartă cu o colegă de clasă care mi-a spus că nu sunt în stare să iau premiul I pentru că pentru premiul I trebuie media 10 pe linie. Așa era, din păcate, în clasa noastră în vremurile respective – cineva avea 10 întotdeauna, indiferent de rezultatele reale. Și atunci am zis „pot și eu să am 10 pe linie” și m-am trezit un pic mai devreme și am fost un pic mai atentă la ore și am reușit. Tata, când i-am spus în clasa a X-a că am luat premiul I cu media 10… povestea cuiva că a venit fetița lui la el, adică eu, și că i-am spus „am ceva să-ți spun, ceva grav: tu mi-ai spus să nu mă străduiesc să fiu prima… anul acesta sunt prima”…

– Și a fost mai bine așa? Tatăl tău nu știa să piardă. Spuneai tu că a învățat să piardă târziu, în jocurile cu tine. Atunci când stăteați amândoi pe câte un fotoliu și jucați jocuri de cultură general, iar la întrebările complicat formulate mai greșea și tu îi mai treceai cu vederea…
Asta se întâmpla târziu. Asta se întâmpla în anii ăștia…

– Ți-a plăcut să fii și cea mai bună?
Mi-a plăcut, sigur. Să-ți îndeplinești ambiția și să îți dovedești că poți întotdeauna e, din punctul meu de Vedere, un fapt pozitiv. Dar astăzi, uitându-mă în urmă, îmi place și că nu am fost cea mai bună atât de mulți ani și că, dacă ia cineva foaia matricolă, se observă clar că nu am fost cea mai bună în liceu. Au fost câteva fete mult mai orientate decât mine și mai muncitoare.

– Ce voiai să te faci?
Nu am avut așa un vis. Cred că întotdeauna am știut că o să continui cu limbile străine, pentru că mie mi-a plăcut foarte mult spaniola – încă din clasa a III-a, de când m-am mutat la Liceul Cervantes.

– Limba spaniolă pe care ai învățat-o de la telenovele. Persoana care avea grijă de tine se uita…
Da, de la telenovele! Îmi citea cineva subtitrarea. În clasa a III-a ne-am dus la Craiova, ne-am întâlnit cu un medic de undeva din America de Sud care a vorbit spaniolă și eu, când am auzit, i-am răspuns în spaniolă. El a fost atât de impresionat de limba mea spaniolă încât s-a dus și a vorbit cu mama și cu tata și le-a spus „nu se poate! Trebuie să o mutați să învețe spaniolă, pentru că știe mai bine decât soția mea!” Și m-au luat de-o parte, tata m-a întrebat „Vrei să te muți să înveți spaniola la școală?” Eu treceam și printr-o „dramă personală” atunci pentru că nu mă mai iubea colegul de clasă și am hotărât că e mai bine să mă desprind și am spus „da, vreau să mă mut” și m-au mutat la Cervantes, în clasa a III-a, unde am rămas până în clasa a XII-a.

– Scrii și în spaniolă?
Doar lucrări pe la congrese am mai scris, în anii în care aveam timp… aveam vreme să particip la Congrese de literatură în Spania. Am încercat să scriu și poezie, dar asta am făcut – am încercat. Nu cred că am și reușit, pentru că nu-s cuvintele mele, toate!

„Eu nu prea pot să găsesc meșteșugul din poezie”

– De fiecare dată când plecați în vacanțe, trebuia să te întorci cu un jurnal de călătorie. Nu era obositor gândul acesta?
Ba da, și era foarte enervant pentru mine copil fiind – nu înțelegeam de ce tata mă oblige la gimnastica asta literară. Mă gândeam că dacă îmi oferă o vacanță, să fie vacanță! Acum înțeleg de ce. Acum înțeleg, când am rubricile pe care le am și când am început să găsesc cu ușurință idei și să leg frazele între ele. Îmi dau seama că exercițiul e foarte important! Și el asta cred că a vrut – a vrut să mă oblige la o rutină care să îmi dea, mai târziu, aripi.

– Dar în poezie e și meșteșug?
Nu cred…

– Sau e doar spumă?
Eu nu prea pot să găsesc meșteșugul din poezie. Sigur că dacă îmi spui acum să îți scriu o poezie despre soarele pe care îl vedem amândouă, reușesc să încropesc ceva. Dar nu cred că aceea e poezia adevărată. Cred că trebuie să se întâmple ceva, fie în exterior fie în interior, ca să apară poezia.

– Când te-ai întâmplat tu, ai devenit „cea mai dragă”.    
Da, așa se zice. Și așa mă avea și în agenda telefonului. Așa eram în una dintre agendele lui – „cea mai dragă”.

– Cum e să fii cea mai dragă și să și știi asta?
Foarte bine! E foarte bine! Ai sentimentul că orice s-ar întâmpla, pe unde te duci prin lume și oricâți oameni buni sau mai puțin buni întâlnești ai un scut pe tine. Ai protecția aceasta de a fi fost sau de a fi cea mai dragă. Și am în continuare sentimentul că oricât de mult m-ar iubi oamenii din viața mea de azi, nimeni nu o să reușească să mă iubească atât de mult ca tata!

– Familia ta a fost și complicată. Te-ai născut mătușă. Mătușa cuiva.
M-am născut bătrână. Și asta cred că s-a simțit. Totdeauna am fost un copil așa… serios. Profesorii mei de atunci, doamna dirigintă – care a fost și la lansarea mea de carte, recentă – toți îmi spun că eram foarte veselă. Eu nu îmi amintesc să fi fost foarte veselă și asta mi se pare interesant. Ei își aduc aminte de mine ca de un copil vesel. Dar eu știu că eram foarte serioasă și luam viața în serios, de mică. Îmi plăcea să stau la întâlniri importante, îmi plăcea să îl ajut pe tata cu adevărat, nu doar să răsfoiesc o carte lângă el ca să mă vadă ceilalți. Nu! Eram implicată și mă bucuram de forța mea de a face ceva pentru el. De a face și eu ceva pentru el.

„Eu întotdeauna am fost între oameni mari. De când eram mică”

– Diferențele acestea de vârstă din familia ta apropiată și mai îndepărtată au contat vreodată? Adică te-ai raportat altfel la timp?
Eu întotdeauna am fost între oameni mari. De când eram mică. În afară de nepoții mei cu care am crescut în casă ca niște frați toți trei… în afară de ei eu petreceam timpul liber cu oameni mari. Și întotdeauna m-am simțit mai bine în compania oamenilor mari. De pe la 10 ani, cea mai apropiată prietenă cu care mă întâlneam tot timpul era o prietenă de familie care avea vreo 50 și ceva de ani și care avea răbdare să mă asculte, să mă învețe câte ceva… Cred că acum se întâmplă astfel cu copiii care cresc în comunități diverse, cu multe naționalități. Și pe mine m-a ajutat mulțimea aceasta de vârste din casa mea, din viețile noastre.

– Diferența de vârstă dintre mama ta și tatăl tău a fost adusă în față în anumite titluri de ziar, scriindu-se atunci că ea ar fi fost, poate, prea tânără când l-a „oprit din drum” – pentru că tatăl tău spunea…
Că ea l-a oprit din drum, da! N-am fost conștientă de diferența de vârstă dintre ei. Când eram mică, nu… Și mama a fost atât de serioasă de tânără! Ea de la 18 ani gândea ca un om de 30, așa că nu mi s-a părut ciudat. Și, după aceea, crescând, vremurile s-au modificat atât de mult încât diferența dintre ei nici nu mai e o diferență atât de mare – aproape la orice colț de stradă întâlnești o astfel de diferență. Deja se vorbește de diferențe de 30-40 de ani între oameni.

– Copiii calculează, uneori. În discuții apărea, uneori, „părinții mei vor trăi mai mult decât părinții tăi, pentru că sunt mai tineri”.  
Nu. Nu am calculat niciodată. Nu. Eu oricum am avut sentimentul că părinții mei vor trăi pentru totdeauna. Nu mi-am pus problema nicio clipă… Am avut o copilărie liniștită, din punctul acesta de vedere. Moartea nu prea exista în viețile noastre, în mintea mea. Nu mi-am pus problema că aș putea să pierd pe cineva – pe părinți, pe bunici. Nu știu dacă asta e bine sau e rău, că poate n-am exploatat la maximum potențialul momentelor. Dar eu cred, totuși, că pentru un copil de 5, 6, 10 ani e mai bine să nu aibă presiunea aceasta deasupra capului. Că se poate întâmpla în orice clipă, orice și că poți pierde în orice clipă pe oricine…

– Te-a învățat să mergi pe bicicletă? Spune-mi cel mai banal lucru pe care l-ai învățat de la tatăl tău…
Nu, nu m-a învățat să merg pe bicicletă. Bunicul meu de la Deva a încercat. Tatăl mamei. Nu a reușit nici el, eu nefiind o sportivă. Am învățat să merg pe bicicletă singură, în pandemie, acum trei ani, când fetița mea, văzând oameni pe stradă pe bicicletă când erau străzile golite de mașini mi-a spus „Mami, noi două de ce nu ieșim pe biciclete?” „Pentru că eu nu știu să merg”, i-am răspuns. „Trebuie să înveți! Tu spui despre mine că trebuie să învăț; dacă pot eu să învăț, și tu poți”. Și pentru ea am învățat să merg pe bicicletă. Dar tata nu m-a învățat lucruri… sau cel puțin nu s-a văzut că m-a învățat lucruri atât de banale. M-a învățat să mă bucur de iarnă, să ne batem cu bulgări de zăpadă. Celebra bătălie cu bulgări de la Casa Scânteii, de când eram foarte mică – și asta ar fi trebuit să îl enerveze, pentru că el avea de ajuns undeva atunci, dar l-a bucurat viscolul de atunci. M-a învățat să cred în Moș Crăciun.

– Care venea mereu de ziua ta…
Care venea de ziua mea, da. Aveam un invitat special! M-a învățat, cred, într-un fel, să scriu și poezie. Că noi ne jucam, scriam împreună – el un vers, eu un vers.

– Își imagina faptul că tu ai putea să nu scrii? Și să ai o meserie departe de cuvinte?
Nu cred. Dar nu știu dacă e și „vina mea” sau dacă a fost doar dorința lui. Dar de mică eu am scris. Îmi plăcea să îl imit, să dictez și eu poezii. Îmi aduc aminte de o vacanță, cred că nu aveam mai mult de 8-9 ani și am plecat cu o domnișoară în vacanță și am chinuit-o pe săraca fată că i-am dictat. În fiecare zi eu dictam. Și el era foarte încântat de evoluția mea și spunea că am mare talent, în fine… A scos Andrei (N.R.: Andrei Păunescu, fratele Anei) un jurnal al lui. El a scris în jurnalul respectiv – eu având la vremea aceea vreo 10-11 ani – că numai eu s-ar putea să pot să fac un jurnal mai fidel al vieții lui. Adică mi-a dat foarte multă încredere. Și mi-a tipărit… Am vreo patru-cinci cărți de atunci, din copilărie.

– Se moștenește genetic legătura aceasta intimă pe care o ai cu tot ce înseamnă cuvânt?
Cred că da. Cred că de la el sunt… Dacă nu sunt de la el, trebuie să aflu de la „cine” sunt toate legăturile cu emoțiile de dincolo de cuvinte.

„Eu am avut norocul să se nască Alexandra și să găsesc un nou sens. Adică eu sunt obligată, în fiecare dimineață, să mă ridic din pat, să zâmbesc, să îmi găsesc de lucru, să mă zbat pentru că e ea. Și mă vede. Nu știu cum ar fi fost viața mea dacă nu apărea copilul”

– La interviul cu tatăl tău… am ajuns prea târziu. Și eu l-am crezut nemuritor pe poetul Adrian Păunescu sau, cel puțin, eram sigură că mai avem timp pentru interviuri. Am făcut interviuri cu multe alte personalități care-mi păreau mai fragile… Când am aflat că este în spital, am fost acolo. L-am zărit, nu i-am putut vorbi. Dacă pentru mine, care eram atât de departe de voi, a fost șocantă pierderea, cât de dureroasă a fost pentru tine. Mi-ai scris acum în autograful de pe cea mai recentă carte a ta de poezii, „de la fetița care încă plânge”… Ai rămas „fetița care încă plânge”…
Da.

– Cum se trece peste o astfel de despărțire?
Nu cred că se trece. Și în viața mea… eu am avut norocul să se nască Alexandra și să găsesc un nou sens. Adică eu sunt obligată, în fiecare dimineață, să mă ridic din pat, să zâmbesc, să îmi găsesc de lucru, să mă zbat pentru că e ea. Și mă vede. Nu știu cum ar fi fost viața mea dacă nu apărea copilul. Nu se trece… și cea care am fost atunci nu mai există. Efectiv, în momentul acela am plecat și eu cu el. N-ai cum să depășești… Și mă uit aici – suntem nu departe de Biserica Boteanu – unde am fost, venind de la Ateneul Român în zilele acelea. Mi-am dat seama că mintea mea a început și să selecteze din amintiri. Adică am început să uit – nu detalii legate de el, dar lucruri banale. Pentru că eu am prea multe lucruri de ținut minte cu el. Și asta a și fost una dintre marile mele temeri – trecând anii, să nu îl uit. Să nu uit cum era. Să nu îi uit vocea, să nu îi uit prezența, efectiv. N-am cum să trec peste despărțirea de tata. Nici nu mi-am dorit să trec. Pentru că a fost – așa cum ai spus și tu – atât de brusc totul și atât de nedrept, din punctul meu de vedere încât cred că e datoria mea…

– Cu o zi înainte ați vorbit…
Am vorbit chiar în ziua stopului cardiac. Eu am stat cu el toată ziua, la spital, atunci. El era protejat de Dr. Brădișteanu – nu intra aproape nimeni la el. Pe mine și pe mama ne-a lăsat să intrăm. L-a lăsat și pe Andrei, o dată. Cred că pe 31 octombrie a fost Andrei la el ultima oară. În ziua aceea mama plecase acasă să facă ceva de mâncare și eu am stat toată ziua cu el. Seara am plecat, eu i-am spus „te iubesc!”, el mi-a răspuns „și eu. Enorm!” Îmi aduc aminte perfect, eram în ușa salonului. Am plecat acasă. Pentru mine, atunci a fost prima dată când am rămas singură în casă. Eu nu dormisem singură în casă, niciodată. N-am dormit, în noaptea aceea, am plâns foarte mult. La televizor a fost difuzat filmul cu Cenaclul Flacăra…

– Sperai… că va trece cu bine peste încercare?
Da, bineînțeles. Era doar o chestiune de timp. Eu nu mi-am imaginat și nu mi-a spus… Poate că sunt și un pic supărată că mie nu mi-a spus nimeni… n-am avut nicio secundă… Am aflat după aceea că inima lui ar fi funcționat, la momentul internării, 15%… 10%… Eu nu am auzit așa ceva! Eu nu am știut! Nu știu dacă mama a știut… dacă Andrei a știut… Dar eu nu am știut! Eu știu doar că am plecat de la el, speriată – cui îi place să își știe părintele în spital… Am plecat… și au sunat la ușă foarte devreme dimineață mama și Andrei și mi-au spus că inima lui s-a oprit. Așa de brusc a fost totul! Chiar și atunci când mi-au spus, eram convinsă că își va reveni… Și-a și revenit, pentru câteva ore. În zilele acelea dintre 2 și 5 noiembrie…

„În Dumnezeu am crezut întotdeauna”

– Ți-ai redefinit legăturile cu Dumnezeu? Crezi mai mult sau vrei să crezi mai mult?
În Dumnezeu am crezut întotdeauna. Nu L-am negat pe Dumnezeu nici măcar atunci. Nu îmi aduc aminte de vreun moment în care să fi zis „nu exiști, de aceea mi se întâmplă asta!” Și cred în legăturile dintre Lumi și nu îmi vine să cred că asta e totul și că eu nu o să-l mai văd niciodată pe tata. E imposibil! Cum să nu-l mai văd pe tata?! Și îmi place să-l găsesc. Și Alexandra, fetița mea care nu l-a cunoscut, îl are atât de prezent în minte! Uneori mergem cu mașina și zice „Uite-l pe bunicul!” – și îmi arată câte un nor mai frumos pe cer. Nu are cum să fie „asta” tot. Și dacă „asta” e tot… nedreptatea e foarte mare. Nu-mi vine să cred că se termină…

– În momentul acela ți-ai pierdut lumea. La o lună distanță trebuia să pleci în Portugalia, la o bursă de studii. Ai plecat, singură. Iar la încă o lună distanță, cred, apărea o soră…
Mai rău de atât! Nu terminaserăm de plâns înmormântarea, eram nedormite – e de nedescris ce am trăit în zilele acelea. Eram cu mama acasă. Fiecare dintre noi dormea pe câte o canapea. Noi nu mai aveam o viață normală – că era zi, că era noapte, tristețea era aceeași. Duminică a fost înmormântarea, pe 7 noiembrie și pe 8 noiembrie, dimineața, a fost deschis procesul despre care vorbești. Deci a doua zi după înmormântare. Am găsit apel de la Marius Tucă și un mesaj „Sună-mă când te trezești”. Asta voia să-mi spună… Pe 8 noiembrie 2010.

– Tu neștiind nimic despre existența ei…
Eu auzisem când eram mai mică, dintr-o discuție în alta, că ar mai fi o fiică a lui. Eu nu am cunoscut-o, nu am văzut-o, nu am vorbit cu tata niciodată despre ea.

– De ce?
Nu știu.

„Îl întrebam pentru cine e o anumită poezie de dragoste, îl certam că nu sunt toate pentru mama…”

– Au existat între voi și subiecte nedeschise vreodată?
Nu. Noi eram foarte sinceri. Îl întrebam pentru cine e o anumită poezie de dragoste, îl certam că nu sunt toate pentru mama… Nu. Eu aveam totuși 19 ani în buletin, dar mult mai mult în atitudini și el mă respecta și mă iubea atât de mult!… Îl certam când ceva mi se părea în neregulă. Adică nu cred că ar fi fost un subiect tabu. Pur și simplu a fost un subiect care nu a existat între noi. Și nu numai între noi… în casa noastră. Că părinții mei nu se închideau într-o cameră să discute despre lucruri pe care eu nu aveam voie să le aud. Era totul atât de deschis! Ușile erau deschise întotdeauna în casa noastră.

– I-ai înțeles muzele? Ai înțeles „Iertările” – „Ai să mă ierţi în fiecare noapte / Şi-am să te mint în fiecare zi, / Şi cât putea-va sufletul să rabde, Cu cât îţi voi greşi te voi iubi”…
Am fost foarte geloasă pe toate muzele lui și, așa cum ți-am spus, l-am certat că nu sunt toate poeziile pentru mama mea. Dar în timp le-am înțeles și… când a scos cărțile de suferință din dragoste în anii 2002-2003 am încercat să îl țin aproape de mine și de familia noastră cu mama, fiind aproape de el.

– Suferința de atunci din dragoste era… dintotdeauna sau dintr-o anumită perioadă pe care puteai să o prinzi în calendare?
Puteam să o prind în calendare! Și de-asta îți spun că eu știam tot ce se întâmplă în casă. Și bune, și rele. Așa că nu m-a menajat. Nici în ceea ce o privește pe cealaltă fiică a lui – pur și simplu așa s-a întâmplat.

– Tu ai fost „cea mai dragă”, însă pentru că acum ești femeie în toată firea… dacă ai fi fost în locul mamei tale?!…
Când?

„Eu mai des mă pun în locul tatălui meu decât în locul mamei mele. Poate că e nedrept pentru mama, dar așa se întâmplă”

– În toată povestea aceasta…
Nu știu ce să zic. Nu… Eu mai des mă pun în locul tatălui meu decât în locul mamei mele. Poate că e nedrept pentru mama, dar așa se întâmplă. Mi se pare că mama a avut foarte multă forță și, de multe ori, mai ales când ne certăm noi două între noi – bineînțeles, rămase singure ne „certăm” toată ziua – ca să îmi treacă supărarea mă gândesc că poate ei, în viața asta, cel mai mult i-a plăcut să fie omul de lângă tata, nu omul de lângă mine. Adică aceea a fost, cu adevărat, misiunea ei. Ea pentru asta a trăit! Pentru ea, tata a fost tot! Eu sunt doar o prelungire a lui. Sigur că intervine iubirea firească de mamă…

– Cum zice Alexandra?! „Pe ea trebuie să o iubești mai mult, ea e fiica ta!”
Da, da. Și Alexandrei nu îi place că ne certăm și îi spune „Buni, de ce nu o iubești pe fata ta?!” și dramatizează totul. Și mama, bineînțeles că o răsfață pe Alexandra și îi spune „Buni, pe tine te iubesc!”, iar Alexandra îi răspunde – „Nu, pe fata ta trebuie să o iubești!” Dar eu cred, uneori, că rostul ei în viață acesta este – ca să nu spun acesta a fost – să fie lângă tata și să suporte tot ce a suportat. Că nu a fost simplu! Dar așa cum chiar ea spune, ea a știut în ce se bagă. Atunci, în tinerețea ei, când l-a oprit din drum a știut cine e el, a presupus că vine cu tot ce vine… Avea deja copii…

– Ce crezi că l-a făcut să se oprească la ea? Și să-I fie ultima… soție?
Cred că sinceritatea ei. Și curățenia din sufletul ei. Venea dintr-o familie atât de frumoasă! Bunicii mei sunt extraordinari! Bunicul nu mai e printre noi, dar pentru mine e…

– Bunicii de la Deva.
De la Deva, da. Așa niște oameni!… Eu cred că ei n-au greșit nimănui. Cred cu adevărat că nu au greșit cuiva cu intenție, vreodată. Să nu deranjeze pe nimeni… să nu încurce pe nimeni… Și cred că și asta a făcut-o pe ea așa cum era sau cum este. În plus, era foarte frumoasă și tata nu era neapărat un insensibil la frumusețe! Îmi aduc aminte că și acum, în ultimii ani, ne-am oprit la o brutărie și domnișoara care ne punea pâinea în pungă era o domnișoară foarte drăguță, într-adevăr. S-a uitat așa la tata, tata a plătit și i-a spus „Domnișoară…” – eu m-am enervat, ți-am spus că eram foarte geloasă pe cochetării – „Domnișoară… dumneavoastră ar trebui să fiți arestată.” Și fata s-a uitat la el – „De ce?!” „Pentru port ilegal de ochi albaștri!”

– Îți dai seama ce „condamnare” ai avea tu?!
(N.R.: Râde! Ana-Maria are ochii albaștri)
Da, eu sunt… arestată din naștere!     

– Cum e acum relația cu frații tăi?
Eu mi-am pierdut sora în 2011. Și, cine a crezut că eu n-am pierdut nimic pentru că eram surori doar de tată… s-a înșelat foarte mult. Eu am fost apropiată de frații mei, chiar dacă suntem frați de tată. Nu am crescut împreună – eu am crescut alături de ei. Sigur că Ioana era mai mare cu 20 și ceva de ani… Era de-o vârstă cu mama, aproape. Și avea familia ei, la un moment dat. Apoi s-a despărțit… Era clar că trăim în case diferite, dar am fost frați! Iar Andrei, care era foarte apropiat de tata, până într-un punct a și locuit în aceeași casă cu noi. Ne vedeam aproape în fiecare zi.

– Eu la Andrei și la… Andreea mă refeream acum în întrebare…
Cu Andreea, din păcate, nu am niciun fel de relație. Am depășit și momentul în care… câțiva ani am fost revoltată de tot ce s-a întâmplat și de felul în care a ales să intre în familie.

„Îi cred pe oameni! Pe mine nu mă deranjează cu nimic să cred că un om are intenții bune”

– Dacă ar fi venit… altfel? Crezi că astăzi ai fi avut-o în agenda telefonică „Andreea, sora mea”?
E posibil. Eu iubesc atât de mult… adică țin atât de mult – mă feresc să mai spun că îi iubesc, pentru că mi-am dat seama că de iubit totuși sunt cam puțini cei pe care îi iubesc cu adevărat… dar țin atât de mult la oameni! Și îi cred pe oameni! Pe mine nu mă deranjează cu nimic să cred că un om are intenții bune. Dar, așa cum i-am spus și ei la un moment dat și îi povesteam și lui Andrei mai târziu – cum ar fi fost… orice relație care începe cu o citație se termină cu un proces. Cum aș fi putut, ce să fac mai mult?! Am fost revoltată, supărată pe ea, nu pe tata. Pe ea, în primul rând. Că avea totuși 40 și ceva de ani în 2010.

– Iar tu, 19.
Eu, 19. Ea nu era un copil care a aflat în ziua aceea de tata și s-a hotărât să bată la ușă. Sigur că m-a întristat atitudinea și m-a întristat goana asta după răzbunări morale și recompense financiare. Apoi mi-am dat seama că nu mai sunt supărată pe ea. Efectiv, deci… simt foarte multă milă, îmi e foarte milă că… dacă eu îmbătrânesc – ea e mai mare ca mine cu 20 și ceva de ani… Copiii ei…

– „Ne certăm, dar dacă nu avem timp să ne mai împăcăm”, spunea tatăl tău…
Da, da. Adică nu-i păcat?! E clar că familie și prietenie adevărată nu au cum să mai existe după atâția ani de neîncredere, de fapte pe care eu nu le consider tocmai demne – nu de numele tatălui meu, ci de orice nume de familie care stă în picioare! Deci nu am o relație cu ea. Ne vedem la proces, când mă duc la termen – că nu reușesc întotdeauna să fiu prezentă și asta nu pentru că o ignor, o desconsider, efectiv nu am cum să mă duc de fiecare dată la Ploiești la termen – și atât. Nu ne-am mai văzut cu alte ocazii. I-am mai scris de Sfântul Andrei – când mi-a trecut prin minte să îi dau mesaj de „La mulți ani!” i-am dat. Nu m-a deranjat să îi dau.

„De un an conduceam mașina și am hotărât să conduc și „Flacăra” pentru că știam că tata iubea foarte mult revista”

– Aveai 19 ani și ai strigat că „Flacăra” va continua să existe, cu tine. 19 ani înseamnă de un an majoră.
Da. De un an conduceam mașina și am hotărât să conduc și „Flacăra” pentru că știam că tata iubea foarte mult revista. Și știam cât de mult bine i-a făcut în ultimii ani existența revistei.

– O revistă pe care te chinui să o scoți în format tipărit. Este printre ultimele reviste tipărite…
Da. Mi-a zis mama, de câteva ori, că eu ar trebui să intru în Cartea Recordurilor, că ea nu crede că mai există o revistă cu această tradiție… Tata a reînceput să tipărească „Flacăra lui Adrian Păunescu” sub acest nume în anul 2000. Deci are 23 de ani. Și mama îmi spune că nu crede că mai există o revistă de felul acesta, scoasă de un singur om.

– Nu aveți publicitate.
Nu. Nu avem publicitate, nu avem tehnoredactor, nu avem corector – și cu asta nu mă laud, ar trebui să avem corector, dar nu avem de unde să îl plătim.

– Deci tu faci singură tot?
Da. Eu tehnoredactez. Eu tehnoredactez în fiecare săptămână. Din fericire am colaboratori. Ar fi culmea să o și scriu pe toată – unii credeau că o și scriu eu. Nu, nici chiar așa! Nu o scriu eu și nici nu aș vrea să o scriu eu. Primesc materialele, atât cât pot le filtrez…

– Cu cine te consulți pentru titluri?
Pentru titlurile mele?

– Pentru titluri, în general!
Cu nimeni. Dacă vrei să te oferi consilier… (N.R.: Râde!)

– Când ai dat primul titlu singură și ai fost mândră? Pentru că nu ai mai putut să îl întrebi pe el – știu că tatăl tău te ajuta cu titlurile…
Nu prea sunt mândră. Nu sunt mândră de titlurile mele și am noroc că titlul revistei – în fiecare săptămână avem un titlu mare pe pagina întâi – totdeauna e un vers al lui tata. Și atunci pot să spun că mă consult cu el, pentru că e versul lui totdeauna, fie că e un vers de tipul „Așa nu se mai poate” – care e o sintagmă normal, fie că e ceva mai metaforic… sunt ale lui. Dar la titluri, așa cum cred că știi deja, nu m-am priceput niciodată. Și la articolele mele din „Flacăralui Adrian Păunescu” aproape întotdeauna îmi dădea el titlul. Și în 2010 mi-am dat seama că trebuie să încep să încerc să găsesc titluri singură.

– Dar dacă el dă titlurile și acum, crezi că a prins toate cuvintele Lumii și toate nuanțele și toate faptele? Nu se îndepărta de România mai departe de Viena ca să nu piardă știrile pe care le asculta la Radio România… Crezi că a putut un om – tatăl tău, să cuprindă Timpul? De vreme ce poți să îi culegi cuvinte și să fie perfect valabile astăzi?
Da, atât cât avem noi nevoie, eu cred că da. Și atât cât are țara noastră nevoie și au oamenii din ea nevoie. Uită-te la poeziile lui care au circulat în pandemie atât de des! Adică nu îți venea să crezi că sunt scrise acum 10-20 de ani. „Murim aici şi nimeni nu ne-aude…”. Știu că a circulat foarte mult pe internet și lumea se mira că e scrisă de Adrian Păunescu. „Când (?!) e scrisă de Adrian Păunescu? Acum câți ani?” Cred că nici nu au conștiința pierderii lui, toți oamenii. Adică el e atât de prezent prin poezie încât… Așa cum e și pentru mine – e doar puțin plecat de acasă. „Murim aici şi nimeni nu ne-aude / Blocați între o ială şi fereastră, / Şi ne e dor de oameni şi de rude, / Şi ne e dor de însăşi viața noastră” – citeam asta când stăteam închiși în casă. Cine și-ar fi imaginat să vină o pandemie și un lock down care să ne țină în case să nu ne putem vedea familiile…

– Aveți aceleași obiceiuri când scrieți? Știu că exista un fotoliu pe care stătea tatăl tău…
Acest fotoliu a fost vestit în ultimii ani pentru că a stat foarte mult în fotoliul respectiv.

– Îl mai ai?
Fotoliul? Da! Cum să nu?! Și nu stă nimeni în el. N-are voie nimeni să stea pe fotoliul lui tata. M-am gândit eu cum să fac… la început efectiv nu lăsam pe nimeni, le spuneam oamenilor „Nu, vă rog nu vă așezați!” Și îmi era rușine să fac asta – dacă mai venea cineva în vizită, să ridic omul de pe fotoliu. Apoi am început să îl transform în fotoliu de depozitare – adică pun acolo ghiozdanul Alexandrei, geanta mea, câte o geacă – și le pun acolo… n-o să le dea nimeni la o parte ca să se așeze… Fotoliul e acolo, cu perna pe care a avut-o – adică totul este exact așa cum a rămas de la el.

– Îi mai simți parfumul?
Nu, dar i-l știu și îl miros în parfumerii.

– Ce parfum folosea?
A avut mai multe, dar în ultimii ani a folosit un parfum Mont Blanc. Nu știu de la cine îl primise. Era foarte ușor de cucerit, dacă cineva îi dăruia un parfum și îi mai și plăcea… acela devenea parfumul lui. A mai avut și altele, dar în ultimii ani acesta a fost – un pafum de la Mont Blanc. Și îi plăcea foarte mult parfumul de lavandă. Și nu mai găsea lavandă cum era demult și ăi căutam în toate drogheriile.

– Dar de scris, cum scria?
În ultimii ani dicta foarte mult. Se și înregistra singur pe reportofon ca apoi secretara să scoată articolele sau poeziile. Mai scria și de mână… Dar nu a fost așa un tipicar. În niciun caz nu avea ore de scris în care să se așeze la birou…

– Iar tu?
La fel.

– Scrii și pe telefon? Notezi idei?
Scriu, scriu și pe telefon. Când nu am unde să notez, scriu și pe telefon. Scriu și direct pe Facebook, când se întâmplă să am un moment de inspirație. Și vorbeam cu mama că dacă aș aduna toate poeziile de pe bonurile de benzină din mașina mea – nici nu stiu dacă or mai fi, poate cineva mi le-a aruncat – dar am scris foarte mult… Și la școală… la facultate scriam pe cursuri… Nu am nicio rutină.

Eu cred că poezia e pentru oricine – trebuie doar să găsească momentul potrivit”

– Pentru cine e poezia, Ana? În general… Pentru că oamenii nu știu cât cumpără… Există cărți-popcorn” – eu așa le numesc pe cele care sunt la modă și care nu ridică mari dileme ale vieții… Oamenii care mai citesc sunt puțini…
Eu cred că poezia e pentru oricine – trebuie doar să găsească momentul potrivit și în turneul meu din țară din vara aceasta am văzut atât de diferiți oamenii! Și ca vârstă, și ca nivel de educație… Cred că se poate ca oricine să citească poezie, la un moment dat.

– Eu însămi când cumpăr o carte mă gândesc de ce o cumpăr, dacă o voi citi vreodată sau o voi depozita peste teancul care mă așteaptă să am timp. Oamenii care îți cumpără cărțile cum sunt? Cei din generația noastră probabil pentru că avem nevoie de „o voce”. Și ești o voce, pentru noi. Dar crezi că ceilalți, mai în vârstă, le cumpără din dor de tatăl tău?
Unii dintre ei, da. De anul trecut, de când s-au redeschis, am început să merg la târgurile de carte cu cărțile noastre. Am trăit momentul în care o doamnă nu chiar de vârsta tatei, dar apropiată de vârsta lui a venit, s-a uitat la cărți, s-a uitat la o carte a mea, la o carte a lui și era evident că nu are bani pentru amândouă. Am lăsat-o, ea m-a recunoscut și a zis „Îl iubesc atât de mult pe tatăl tău, dar, uite, o să iau cartea ta, ca să te încurajez!” Și i-am spus „Vă rog, nu! Vă rog, luați cartea lui că pentru mine e aceași bucurie!” Asta mulți nu înțeleg. Că un om alege cartea mea sau cartea lui e fix același lucru. Eu nu sunt în concurență cu tata. Ar fi culmea să fiu în concurență, când eu mult din ceea ce fac astăzi și din deschiderea aceasta pe care o am față de oameni și față de turnee și față de apariții, fac pentru el. Adică eu știu că îl duc pe el cu mine, făcând toate lucrurile acestea. Și, da, mulți se uită la mine și spun că am ochii lui și că dacă sunt eu acolo e ca și cum ar fi el. Și poate că dacă mă citesc pe mine e ca și cum ar citi ceva din el.

– Ziua „aceea” din iulie e și început, e și sfârșit… Tatăl tău și Alexandra ta au aceeași zi în calendar. Când vine ora 00:00 și urmează 20 iulie ești mai degrabă tristă sau veselă?
Nu, de ziua lui nu am fost niciodată tristă. Nici măcar după 2010. Din 2013 încoace de ziua lui am făcut Festivalul „Adrian Păunescu” la Craiova și a fost totdeauna un motiv de bucurie. Adică ne-am adunat ca la o sărbătoare, nu ca la un parastas. Sunt foarte tristă în noiembrie. Într-adevăr, ziua aceea din noiembrie… Dar în iulie sunt… acum sunt bucuroasă pentru Alexandra. Și, apropo de ce îți spuneam, că viața mea s-a încheiat odată cu tata și altă viață a mea a început odată cu Alexandra se confirmă și cu zilele lor de naștere. Născuți în aceeași zi, întâmplător.

– Viața ta, „a ta”, când ești tu, Ana, nefiind „fiica” sau „mama”…
Dar nu am cum. Nu există o viață atfel decât așa! Nu știu dacă e trist sau nu…     

Există un festival, dar eu aș vrea să-i existe poeziile și în manuale. Mi se pare important să le oferim copiilor, adolescenților de astăzi șansa de a se întâlni cu astfel de nume, din istoria recentă a literaturii române. Tot de tine ar depinde?
Nu, nu depinde de mine. Sigur, depinde și de moștenitorii drepturilor de autor. Orice apariție a lui trebuie să treacă pe la toți moștenitorii și, din păcate, „unii” dintre ei, dacă nu se oferă și bani nu semnează astfel de contracte. Dar nici nu au existat. Cel puțin la mine nu au ajuns cereri pentru manualele școlare.

– Dar acum, pentru drepturile de autor, lucrurile sunt clare?
Nu. Adică sunt… în sensul că fiecare are o cotă. La drepturile de autor deocamdată așa stăm și nu cred că asta se va schimba. Și pe mine mă întristează foarte tare că atâtea edituri au renunțat la poezia tatei pentru că nu au primit toate semnăturile… Mă întristează că Academia din Basarabia nu a putut să-l includă cu două poezii într-o antologie, pentru că nu a avut bani să dea „unor” moștenitori. E foarte trist! S-a făcut o antologie de interviuri – trebuia să apară interviul lui cu Gelu Naum aici, în București. Am fost căutată, am semnat bineînțeles fără nicio problemă…

– Trebuie să existe trei semnături…
Patru. Trei copiii și o „soție supraviețuitoare”, cum îi mai spune Andrei mamei când vrea să o enerveze – „soția supraviețuitoare”.

– Și dacă există trei din patru?
N-ai voie! Te poate da al patrulea în judecată. Ceea ce a și amenințat că va face, de fiecare dată când nu i se va cere acordul și când nu și-l va da. E foarte trist. Inclusiv revista „Flacăra lui Adrian Păunescu” pe care o fac…

– Ana, dar e vorba de atât de mulți bani?
Nu!

– Se zvonea că ar fi 1,7 milioane de euro.
4 milioane – despre 4 milioane știam că se zvonește. Nu…

– Mă gândesc că dacă ar exista această bunăstare financiară nu te-ai chinui să faci „Flacăra…”
Aș plăti-o așa, fără să simt! (N.R.: Zâmbește!) Da… Ei bine, nu, nici vorbă! Este vorba despre niște proprietăți care de 13 ani au început să cadă… Adică orice casă, cât ar fi ea de mare și de în centrul orașului, dacă nu o renovezi, dacă nu o îngrijești… pica.

– Ea cere și proprietățile?
Bineînțeles. Tot! E așa o ambiție… a devenit o ambiție foarte joasă – cum spunea un prieten de familie despre zborul unora, care e foarte jos. Se zboară jos în procesul ăsta și mie mi-e greu – eu mă consider la o altitudine de poezie. Mi-e greu să cobor la zborul ăsta jos, dar n-am încotro. Atunci când știi că depinde de un astfel de proces opera lui… Au fost edituri multe – îți spun, multe! – care au vrut să publice nu cărțile lui întregi, ci câte o poezie, două-trei și n-au avut cum. Și s-au oprit strict pe criteriul acesta – sunt sau nu sunt bani.

– Ce versuri crezi că ar da Adrian Păunescu despre situația aceasta?
Ah…

– Sau pe-acestea nu le-a scris, nu le-a cuprins?
A scris, a scris și ceva cu procese și cu testamente. A scris! Cred că ar fi foarte supărat. Cred că ar fi atât de supărat încât nu ar scrie o poezie, ar scrie un pamflet sau o tabletă acidă. Nu și-a imaginat niciodată că s-ar putea întâmpla asta. Niciodată, niciodată! Se uita la alte scandaluri din familii cunoscute, în 2008-2009 și nu-i venea să creadă că niște copii pot ajunge să răstălmăcească atât de tare numele părintelui.

– Eu țin minte privirea ta și, în fotografiile acelea din ziarele vechi ochii tăi răzbăteau în relief, 3D…
Deci eu am fost prima fotografie 3D! (N.R.: Râde!)

– Și țin minte și un moment din 2004, despre care nu s-a mai vorbit de atunci. A existat un accident… Tu, fiind reprezentanta generației… mele, îmi amintesc că am întrebat atunci „Ana a pățit ceva?”… Atunci s-au stins trei persoane… Iar fiica supraviețuitoare din acel accident înțeleg că vă e aproape. Sau că îi sunteți aproape, de fapt…
Cred că e mai corect să spunem că ne suntem aproape. De atunci, de când nenorocirea s-a abătut asupra familiei noastre, prin voința ambelor părți am rămas aproape. Eu i-am botezat copiii – adică avem o relație cu adevărat bună.

– Tu ai pățit ceva atunci?
O nimica toată față de ce s-a întâmplat. Un picior rupt și o cicatrice pe picior.

„Eu nu mă consider un copil traumatizat. Nici de forța tatei, nici de accidentele prin care am trecut”

– Dar a rămas acela un moment de șoc pentru tine?
Eu nu mă consider un copil traumatizat. Nici de forța tatei, nici de accidentele prin care am trecut – că sunt de acest fel sau de altul… Sigur că a fost un șoc și a fost o lecție de viață tot ce s-a întâmplat atunci și tot ce s-a întâmplat în anii de după – că au fost niște ani grei pentru noi.

– Și niște titluri urate în contextul acesta…
Foarte urate, da. Bine, nu se compară cu drama prin care a trecut familia cealaltă. Nicio clipă nu mi-aș plânge mie sau nu ne-aș plânge nouă de milă știind ce au pățit ei.

– Mama ta și-a revenit?
N-am mai… n-am întrebat-o niciodată. N-am întrebat-o dacă se gândește des la asta… dacă… Dar e o suferință care, cu siguranță, în inima ei va rămâne pentru totdeauna. Nu cred că poți să îți revii pe de-a-ntregul după un astfel de episod. Și, uite, faptul că ea nu a mai condus niciodată de atunci… Nu mi-a zis niciodată „nu o să mai conduc”, îmi zice „o să conduc, o să conduc… mai stau, mai stau”. Cred că nici ea nu acceptă că… ceva din ea nu o mai lasă să fie ca înainte.

– Ca să fi apărut Alexandra, trebuie să fi existat această mare dragoste.
Da, așa se zvonește… (N.R.: Zâmbește!)   

– Când l-ai întâlnit pe tatăl Alexandrei? E pictor?
Pe Daniel l-am cunoscut… E pictor, da, dar este un om atât de responsabil și… lui nu-i place să spun – că mereu spun cât e de deștept! Pentru că de orice se apucă, face perfect. Ne-am cunoscut prin 2012… cred. Dar așa, mai bine, ne-am cunoscut după vreo doi ani – 2014-2015, cam așa.

– Cum te-a cucerit? Cu vreo poezie?
Nu. În primul rând m-a cucerit frumusețea lui și după aceea inteligența. Adică mi s-a părut incredibil – uite, mai există oameni care nu sunt doar frumoși, sunt și foarte deștepți. Așa… oameni deștepți dar care să nu îmi atingă pe partea cealaltă sufletul, mai întâlnisem. A fost destul de simplu să ne întâlnim. Mie mi s-a părut ciudat că eu l-am cucerit pe el, nu că el m-a cucerit pe mine. Eu nu sunt așa… pretențioasă… Și veneam și dintr-o viață foarte închisă. Adică… casă-școală, mama-tata… și cam atât.

– Și a apărut…
Și a apărut Făt-Frumos. Ne-am cunoscut la Andrei, la fratele meu. Ei se cunoscuseră înainte. Și Andrei, când vrea să fie… nici nu știu dacă simpatic sau răutăcios îmi spune „Nu vezi că și pe el tot de la mine l-ai cunoscut?!” Și avem mulți alți prieteni comuni aduși de Andrei în casă într-un moment sau altul al vieții. Adică ne-am construit viața pe relațiile lui Andrei. (N.R.: Râde!) Acolo l-am cunoscut și după aceea pur și simplu am ținut legătura și când a fost momentul să ne reîntâlnim, ne-am reîntâlnit. Și am fost primită atât de frumos într-o nouă familie! De părinții lui, de el… Dar nu am avut în plan, totuși, să îmi construiesc o nouă realitate cu copil… Nu a fost nimic plănuit, așa a fost să fie.

„Mă gândeam doar la momentul în care mă va vedea tata mireasă”

– Și există o… nuntă? A existat?
Nu, nu, nu.

– Sau e „doar” o iubire? E „doar” o iubire. Nu mi-am dorit… Nici nu știu… Când eram mică îmi doream foarte mult să fiu mireasă și să am o nuntă. Mă gândeam doar la momentul în care mă va vedea tata mireasă și simțeam în momentul acela că mi-ar fi rușine de el. Adică, cum, eu copilul ăla mic să fiu mireasă?! Și mă temeam de momentul acela. Cum planul meu ideal s-a risipit… n-am mai avut nici vis de nuntă de atunci.

– De ce te îmbraci doar în negru?
De atunci mă îmbrac doar în negru. Din 2010, din 5 noiembrie 2010. Prima dată am zis că țin doliu un an. A trecut un an, dar doliul n-a trecut. Și după aceea… pur și simplu… Și Alexandra mă mai ceartă… Și am probat haine colorate… Mă uit în oglindă și mă întreb cine e persoana aceea din oglindă! Sunt, totuși, 13 ani – nu mai e doliu. Că mă ceartă și preoții, și bătrânelele de la biserică – „nu e bine, nu e bine”.  Dar dacă doar așa mă regăsesc?! Dar am evoluat și măcar pijamalele mele nu mai sunt negre – pentru că în primii 5-10 ani și pijamalele erau negre.

– Credeam că e ceva ce ține de un soi de conectare la un alt fel de energie. Se spune că negrul atrage cele mai multe energii. Și că de aceea te face și foarte vulnerabil…
Uite, o fi! O fi, dar nu am știut. Dar mi-aș dori să mai încerc și alte culori.

– Gândindu-ne că cea mica pictează și ea… Alexandra semnează coperta pentru ambele cărți ale tale…
Da, pictează și e foarte talentată!

– În ce culoare te-ar picta?
Ea știe că albastrul e culoarea mea preferată, așa i-am zis când m-a întrebat. Deci cred că în albastru m-aș îmbrăca… Dar am încercat să mă îmbrac și… nu mai e albastrul pe care îl știam. Nu știu de ce. Sau știu de ce!

– Ar fi fost neagră, de fiecare data, și coperta cărților, nu?
Așa… Dar, pe de altă parte m-am gândit că poate că e prea mult. Și așa… numele meu seamănă prea mult cu numele tatei, dacă mai aveam și cărțile negre…

– Ți-ai schimba numele?
Nu. Niciodată! Nu pot. Păi asta sunt eu! Să mi-l schimb și ce nume să iau?!

– Numele soțului.
Oricât de mult l-aș iubi și oricât de mult aș iubi pe cineva… Chiar când eram mică mă gândeam că cel mai avantajos ar fi să găsesc un soț tot „Păunescu”, (N.R.: Râde!) ca să nu existe discuții în familie. Și îi sunt foarte recunoscătoare tatălui Alexandrei pentru că a vrut – el a propus – ca pe Alexandra să o cheme și Păunescu. Adică pe ea o cheamă Alexandra Păunescu-Șerban, la dorința tatălui, aprobată cu entuziasm de mamă. Ea încă nu înțelege… Adică ne mai întreabă „Dar de ce am două nume”… Bine măcar că nu are și două prenume. Că dacă avea și două prenume…

– Dar de ce o cheamă „Alexandra”?
Eu sunt foarte nehotărâtă și, dacă îmi dai un meniu și mă pui să aleg ceva de mâncare durează mult până aleg, dar la numele copilului amândoi am fost atât de hotărâți că e „Alexandra” sau „Alexandru” – până să știm dacă e fată sau băiat! Habar n-am de ce a fost așa… Mi se pare cel mai frumos nume. Și acum dacă aș mai fi avut un copil, dacă ar mai trebui să botez o fetiță nu îmi imaginez un nume mai frumos decât „Alexandra”.

– Te gândești și la un al doilea copil?
Nu. Poate se gândește el la mine! Cel de-al doilea copil… Nu, nu mă gândesc. O iubesc atât de mult pe Alexandra și sunt atât de implicată în creșterea ei și în liniște… Îmi doresc să fie un copil liniștit.

– Îți seamănă. Mult! Mie mi s-a părut nu că e fiica ta, ci o clonă. Are exact chipul tău, din amintirile copilăriei noastre cu tine în brațele tatălui tău, la televizor. Între imaginea ta copil și imaginea ta de acum au trecut… atâția ani câți au trecut și prin mine.
Să nu mai spunem…

  Noi, toți, te știm de mică. Imaginea ta – pe care o are acum Alexandra – era ancora noastră în dreptul numelui tău. Mi s-a părut incredibil când am aflat că vei deveni mamă, iar acum, văzând-o pe Alexandra atât de mare… Aproape că mi-e greu încă să fac asocierea dintre „Ana cea mică” și „Ana devenită mama cuiva”.
Uneori, când mă uit la ea, și mie îmi vine greu să cred că totuși e copilul meu. Și sunt bucuroasă – e un noroc, clar – că am avut șansa să fiu o mamă tânără, așa cum mi-am dorit. Mama m-a avut pe mine la 23 de ani, iar eu cand eram mică spuneam că și eu trebuie să devin mamă, tot la 23. Când l-am pierdut pe tata eram convinsă că voi dispărea și eu cât de curând și nici vorbă să îmi doresc copii sau… Mi se părea un act de egoism – să faci un copil ca să-l lași singur?! Să faci un copil ca să mori când se așteaptă mai puțin și are mai multă nevoie de tine?! Spuneam că nu voi avea copii niciodată. N-a trecut mult și s-a întâmplat minunea – am avut mare noroc, am fost sănătoasă, totul a fost bine, ea e un copil puternic…

– Ce înveți de la ea?
Învăț să mă bucur. Ea se bucură, e un copil foarte vesel. Și îmi aduce aminte de cea care spun unii că aș fi fost cândva – un copil vesel. Învăț să spun adevărul. Ea are încredere în mine și îmi spune… chiar cand face o trăsnaie vine și îmi spune – așa am învățat-o: să spună adevărul. Nu pentru că eu aș fi mințit până să o cunosc pe ea, dar uneori mi-a fost teamă să spun chiar tot. Ea spune tot! Este foarte directă. Cred că asta învăț – să am curaj și zâmbesc, pentru că noi două râdem foarte mult. Ne și certăm, dar și râdem. Mult!

– Și prin ea curge poezie?
Da, când era mică, pe la vreo doi ani și jumătate – ea nefiind conștientă încă de întâmplarea de a se fi născut în aceeași zi cu tata…

– „Întâmplare”…
Întâmplare! Cel puțin nu eu am hotărât… Eu nu mi-am dorit să se nască în aceeași zi. Când am făcut analizele și mi s-a estimate data nașterii 17 iulie, am zis „măcar e 17, nu e 20”. M-am dus la alt control și mi-a zis „Da, 17 așa… matematic. Dar după evoluție ar fi 20 iulie”. Și am păstrat analiza aceea, dar în gândul meu a fost „nu vreau!” – nu îmi imaginam în aceeași zi și un drum la cimitir și un tort și veselie. Și am spus „să nu fie 20, să nu fie 20” și a fost 20.

– Alexandra e… dată de tatăl tău? Și a trebuit să fie atât de evident?
Cred că a trecut și pe la el, da. Nu chiar dată de el – că îl am și pe Dumnezeu în minte, dar a trecut pe acolo. Și spuneam că atunci cand nu era conștientă de această întâmplare mi-a zis, într-o zi, „eu m-am născut cu bunicul în brațe”. Și îți dai seama! Eu sunt și căutătoare de semne și sensuri. Și când am mai auzit-o și pe ea zicând așa… Și a mai spus… i le și publicam în revistă când mai scotea câte un vers. Totdeauna am încurajat-o! Și cred că e artistă! E… actriță – a jucat deja într-un film studențesc. Și a jucat foarte bine – pentru un copil de 5 ani și jumătate cât avea ea atunci, cu zero experiență… a fost atât de serioasă și de convingătoare încât sunt sigură că va alege… Cum era tata sigur de mine că voi scrie… sunt și eu sigură că ea va fi artistă – nu știu dacă actriță, pictoriță, sciitoare, dar ceva are de unde să aleagă.

– Dacă ți-aș cere o carte de vizită, ce scrie pe ea? „Ana-Maria Păunescu…”
Și atât! Da, asta de la tata am învățat. Eu, când eram mică, voiam ca el să aibă cărți de vizită pe care să scrie tot: să scrie și „scriitor”, și „senator”, și „ziarist”, dar el, la un moment dat, a avut cărți de vizită pe care nu scria nicio funcție, era doar numele lui. Spunea că atunci când era copil își dorea să ajungă o scrisoare în România pe care să scrie „Adrian Păunescu” și care să ajungă la el. Și acum mă emoționez când mă gândesc cât de emoționant trebuie să fie să intre prin vamă o scrisoare pe care să scrie doar atât și pe care poștașii să știe unde să o ducă! Și sunt mai mult ca sigură că tata a reușit asta!

– I-ai moștenit prietenii. I-ai moștenit și neprietenii?
Da, bineînțeles! Pe neprieteni i-am moștenit, primii. Prietenii… nu știu cât de mult i-am moștenit Prieteni – așa cum am mai spus – nu erau foarte mulți, totuși. Și din aceia, câți erau, nu toți erau de moștenit. Adică atât de puternici, de apropiați, cât să se moștenească. Am avut discuția asta cu el. Nu atât de dramatică – adică nu îmi spunea „vei rămâne singură, dar îi vei avea aproape pe X, Y, Z”… Nu! Dar am vorbit despre prieteni și eu am scris un articol – chiar în 2010 l-am scris, în „Flacăra”, despre prieteniile care se moștenesc sau nu. Și articolul meu se încheia așa „păcat că prietenii nu se moștenesc”. Și, din tot articolul, mi-a tăiat exact ultima frază. Am dosarul cu corecturile acasă. Dar i-am moștenit neprietenii, din păcate. Dar să știi că sunt tot mai puțini… Adică… nu știu… Ori nu mai au curaj să strige,…

– Cred că se schimbă generațiile.
Ceva se întâmplă. Eu am văzut la târgurile de carte. Și nu toți știau că sunt fiica lui – se opreau la stand și fie plângeau pentru că Adrian Păunescu le-a dat casă, fie pentru că le-a dat serviciu, fie pentru că le-a salvat familia cu câte un medic.

– Te referi la ce se întâmpla în Dolj, cand avea biroul deschis și punea mâna pe telefon și suna încercând să rezolve probleme oamenilor…
Și erau sute de oameni la audiențe săptămânale. Sute de oameni! Asta nu cred că s-a mai întâmplat. Că mulți întreabă de ce a intrat în politică. Din acest motiv a intrat! Sunt copilul lui, am stat în casă cu el – el nu a avut câștig intrând în politică, în afară de salariul pe care îl are orice politician. Deci el nu a câștigat nimic! Iarăși… îmi spun apropiați, chiar – că sigur are acțiuni pe la nu-știu-ce firme, pentru că el a ajutat. Nu are nimic, nicăieri! Că el nu și-a condiționat ajutorul, niciodată! Și neprietenii de care spui că probabil se schimbă generațiile – ceva s-a întâmplat cu ei. Unii dintre ei cred că s-au mai și convins de contrariu și atunci preferă să tacă.

– Simți că ți s-au și netezit lucruri în cale, datorită numelui?
Bineînțeles! Dar ar fi o ipocrizie… Oricât aș fi eu de talentată – considerând că aș putea să fiu talentată, fără să fiu fiica lui, chestie greu de crezut – oricât aș încerca să fiu de bună… nu aș fi aici cu tine astăzi dacă nu eram fiica lui. Mi se pare o ipocrizie să afirm altceva. Și oamenii pe care îi cunosc… Am făcut turneul acesta prin țară tot așa – prin oameni. Pe mulți dintre ei i-am cunoscut cu el. Sigur că am meritul de a fi păstrat legătura și de a fi fost suficient de politicoasă la ultimele întâlniri cât să îi mai pot suna și a doua oară. Dar numele a fost netezit, clar, de numele de familie.

– Festivalul „Adrian Păunescu” oferă nu numai o diplomă și recunoaștere, ci și o sumă de bani pentru că tatăl tău credea că trebuie să prețuiești și pragmatic creatorii.
Te referi la concursurile din cadrul Festivalului. Da. Concursul de Poezie „Adrian Păunescu” e o invenție a lui Marius Tucă, la fel ca Festivalul. În 2013 m-a sunat și mi-a spus „voi trebuie să faceți un festival” și am întrebat „ce să facem?!” „Un festival Adrian Păunescu”. Se împlineau 70 de ani de la nașterea tatei, în anul acela. Marius Tucă m-a ajutat să demarez tot proiectul acesta.

– Și în acest demers vă împiedicați de a patra semnătură?
Da, dar nu a mai cerut nimeni a patra semnătură. De la un punct încolo eu am ajuns să mă arunc în ocean, pur și simplu. Acuma, ce să pățesc?! Pentru că am încercat să înregistrez numele  – Festivalul Național de Poezie „Adrian Păunescu”… nu am putut, că nu am a patra semnătură. Dar să-l fac… îl fac și dacă sunt data în judecată… Da, la concursul de poezie se primesc premii în bani, la concursul de folk – pe care l-am introdus acum vreo 3-4 ani – la fel, și premii în bani. Din păcate, nu știu dacă anul viitor vom mai avea concurs de poezie. Atât de supărată am fost anul acesta! Și de reacția agresivă a unor câștigători care cereau banii mai repede – în condițiile în care banii nu vin de la noi, adică trebuie făcute hârtii, trebuie luate aprobări… durează. Dar am fost supărată și de atitudinea unor apropiați ai mei care mi-au spus „până la urmă cine e în măsură să fie în juriu?” Sunt atât de supărată încât pentru anul viitor mă gândesc serios să-mi investesc energia în altceva. Festivalul să existe, dar concursul de poezie să ia o pauză. Pentru ce?! Totuși, dacă nici unii, nici alții nu se bucură?! Dacă mie mi se pune la îndoială calitatea literară de către oameni foarte apropiați mie, repet, nu de neprieteni… Adică mai mult decât prieteni! Mie mi se spune că poate că nu e nota mea cea mai îndreptățită pentru Concursul de Poezie „Adrian Păunescu”. De ce să-l mai fac?! Așa că… Mama îmi spunea „hai, mami, mai fă concursul și anul viitor, că e ediția a X-a! Să fie măcar zece ediții de concurs de poezie”. Dar bucurie să-l mai fac sigur nu am. Nu știu dacă am energie, dar bucurie…

– Investești forța ta și entuziasm și tinerețe în numele tatălui tău.
Dar și în numele meu, și în numele – pe jumătate – al fetiței mele. Adică sunt foarte conștientă că tot ce fac pentru el, fac și pentru mine și tot ce fac pentru mine e și pentru el.

„Ca tata, la afaceri stau foarte prost și la planuri de afaceri – groaznic”

– Dar ai un plan de business?
Nu! Ca tata, la afaceri stau foarte prost și la planuri de afaceri – groaznic. Nu știu cum se face, eu nu cred că poți să te îmbogățești din așa ceva. Și nu cred că sunt, totuși, eu de vină. Și nici tata. Nu suntem noi atât de defecți încât să nu găsim cheia succesului.

– Dar crezi că dacă ar fi fost poetul unei alte țări, lucrurile ar fi stat diferit?
Cred că da. Mă uit în Portugalia – de care eu sunt foarte legată – acolo scriitorii sunt foarte respectați. Nu știu cum stau din punct de vedere financiar, dar sunt respectați.

– Cifrele arată că peste tot în lume, scriitorii naționali sunt mai bine vânduți. În România, se pare că vând mai mult scriitorii străini.
Am scris recent un articol despre asta, în rubrica mea de la Gândul – la Târgul de Carte de la Sibiu s-a oprit un tânăr care vorbea română puțin stricat și mi-a spus că el s-a născut în România, dar a plecat de mic în Spania și că e foarte surprins. S-a oprit la Librăria Păunescu – așa se numește standul meu, peste tot pe unde merg – nu știa cine este Păunescu, dar îi era cunoscut numele, știa că era din literatura română, dar nu știa exact ce a scris. S-a oprit de curiozitate și mi-a spus „m-am bucurat să văd cărți de autori români. Pentru că în tot târgul acesta, de cand mă plimb, am văzut numai dezvoltare personală… tot felul de subiecte… autori traduși, dar autori români, nu”. Și mă întreba pe mine „De ce nu sunt autori români?” Îi întreb și eu pe alții – de ce nu sunt?!

– Și cine poate, de fapt, să trăiească doar din ce scrie…
Mulți m-au întrebat de ce am publicat eu așa târziu. Mi-a lipsit și curajul, dar mi-a lipsit și editura. Cu cine să public? M-am chinuit… am trimis mail… Deci, efectiv, am cules adrese de e-mail de pe site-urile editurilor și am trimis. Am scris „Sunt… am și eu o carte de poezie de publicat. Sunteți interesați?” Nu mi-a răspuns nimeni, niciodată.

– Nici măcar răspuns…
Nici măcar răspuns. Am trimis un mail în Portugalia, la o editură, să întreb cum pot publica acolo ceva – nu al meu și mi s-a răspuns într-o oră și jumătate. Că nu mă pot ajuta… dar mi s-a răspuns. Până la urmă am intrat în contact cu vreo două edituri…

– Dar te gândești că nu ți-au răspuns ție poate pentru că au văzut numele și au crezut că ai alte oportunități și că te descurci? Că va răspunde următoarea editură?
Aș vrea să cred, dar nu cred. Adică aș vrea să fiu eu defavorizată pentru că am „povara” despre care vorbeam la începutul interviului. Dar mă tem că nu e așa! Adică nu cred că un tânăr poet care trimite întrebare la o editură primește răspuns, dacă îl cheamă altfel.

– Eu nu cred că mai poti fi poet și atât.
Mai poti…

– Poet și atât?
Da…

– Și să trăiești din poezie în România?
Nu să trăiești… la modul propriu. Dar să îți găsești alte forme de a trăi legate tot de poezie. Adică să nu-ți trădezi…

– Cum ar fi?
Uite, eu scriu. Am câteva colaborări. Nu trăiesc din asta, evident.

– Dar din ce trăiești?
Trăiesc din rubricile mele.

– Trăiești din scris.
Trăiesc prin scris. Dar poate că dacă copilul meu nu ar avea și-un tată… copilul meu n-ar trăi cu mine din scris… Adică un om singur poate că se descurcă, la limita supraviețuirii, dar dacă nu ești singur… Trăiesc din scris, din traduceri. Eu fac traduceri – spaniolă și portugheză. Dar, revenind la edituri – am intrat în discuții cu două edituri și cand am văzut că îmi impun coperta, fontul, desenele… Adică erau detalii care nu mă reprezentau. Era situația cu prima carte, anul trecut. Eu le explicam că e prima carte, „Toate poeziile pe care nu ți le-am scris”. Am spus „asta e prima mea carte, trebuie să fie ca mine!” Adică nu pot să ies în lume cu ceva care nu mă reprezintă. Mi-au răspuns „nu, că așa se vinde mai bine!…” Și atunci am zis că scot cartea singură. Și așa am făcut. Și sigur că nu e difuzată așa cum aș vrea… că nu e la toate librăriile… că nu ajunge la oameni atât de ușor cum mi-aș dori. Dar măcar sunt liniștită că nu m-am trădat.

– Anul și cartea?
Nu. E greu. Și pentru mine și pentru cei care, poate, mă urmăresc deja. M-am grăbit cu această a doua carte – adică a apărut doar la un an distanță – ca să mă conving și pe mine că e un drum de la care nu mă mai abat. Adică am spus „hai să vadă oamenii că sunt serioasă și hai să văd și eu că pot să fac asta”.                 
– Scrii și proză?
Nu. Doar articolele de opinie. Dar proză – în adevăratul sens al cuvântului, nu. Deocamdată. Dacă îmi spunea cineva acum 10 ani că o să am cărți publicate, că o să mai dau câte un interviu, că o să am lansări de carte…” M-am întâlnit cu sute de oameni în țară! Dacă îmi spunea cineva aș fi răspuns „sub nicio formă”… Dar nu mă văd având atâta răbdare să scriu proză. Mi se pare că e nevoie de mult mai multă răbdare. Și de un pic mai mult meșteșug – că tot întrebai de meșteșug și de spuma poeziei.

– Ce ai și ți-ar plăcea să nu ai?
Poate că atâta dor de oameni pe care nu știu cand o să-i mai văd. Și nevoia aceasta permanentă de a fi în legătură cu ei… de a crede că nu se termină totul aici. Că în rest… la lucruri mărunte nu mă dezic de nimic. Am ce mi-a fost dat să am și sunt convinsă că sunt un om norocos. În toată drama pe care am trăit-o cu tata și toate pierderile de după tata… totuși sunt un om norocos. Câți oameni la vârsta noastră mai au tot ce avem noi fără să sacrifice ceva important sau să rateze momente mari?

– Dacă ai putea pune mâna pe cel mai frumos moment din viața ta, ar fi din viața ta cea nouă sau din viața ta dintâi?         
Ar fi un moment inventat. Ar fi un moment care să reușească imposibilul, adică să combine cele două „vieți”. Ar fi, poate, o zi de Crăciun – că tot erau zilele mele preferate din an – cu tata și cu Alexandra.

– Ce crezi că și-ar spune?
Cred că s-ar iubi foarte mult! Tata cred că ar fi topit după ea. Cum spuneai tu că e o clonă a mea – îți dai seama că la fel ar vedea și el situația și ar fi topit după ea, cum a fost și după mine. Și ar avea chiar și mai mult timp și mai multă răbdare decât a avut cu mine. Iar ea ar exploata. Ea, fiind o „șmecheră”, ar exploata la maximum toată dragostea lui și ar fi „răsfățata lu’ Bunicu’”.

– Dacă aș întreba-o acum cine este ar spune „sunt fata Anei-Maria Păunescu” sau „nepoata lui Adrian Păunescu”?
Nu… Alexandra să știi că este foarte independentă. A întrebat-o Horațiu Mălăele la o întâlnire. Ea cred că avea vreo 3 ani și jumătate… aveam Centrul Cultural „A. Păunescu” în București, deci era prin 2019. S-a întâlnit cu Horațiu Mălăele și el a întrebat- „A cui esti tu, a mamei sau a lui tata?” Și ea a răspuns „A mea”. Și cred că e foarte independentă. E mândră de bunicul, știe. Acum, mergând prin țară, m-a întrebat „Mami, dar chiar toată lumea îl cunoaște pe bunicul?” Eram la masă. Și tatăl ei i-a spus „Uite, întreab-o pe domnișoara care ne aduce mâncarea, întreab-o… îl cunoaște pe bunicul?!” Și a întrebat – și îl cunoștea. Și Alexandra a fost foarte încântată. Am trăit și eu șocul acesta că, admirând tot felul de personalități din muzică, de pe la televizor… aveam una chiar în casă! Mi se părea ciudat.

– Pe cine ai mai admirat?
În copilărie? L-am admirat întotdeauna pe Gică Hagi. Deci am fost fan Hagi, de mică. Și acum, cunoscându-l și mai bine sunt și mai mare fan. Mi se pare că este unul dintre puținii oameni care iubesc România cu adevărat. El avea toate motivele, toate portițele să plece din țară…

– Urmăreai forbalul – vorba aceea… și imnul Rapidului, și echipa de la Cenaclu…  Da, bineînțeles! Mă uitam la meciuri cu tata.

– Dar ai jucat și fotbal?
Jucam, cu tata, când eram mică. Mergeam la fotbal la stadionul de la Cutezătorii. Bine, eu am fost foarte rotofeie de mică și nu eram neapărat o mare sportivă, dar îmi plăcea, până oboseam. Primele pase… Îmi plăcea foarte mult să joc fotbal! Și cu nepoții mei – cu copiii lui Andrei mergeam și jucam fotbal. Cam acesta a fost sportul din copilăria noastră – fotbalul. Mergeam cu tata, cu Andrei, făceam echipe…

– Deci, Gică Hagi. Și încă un nume?
Pe Dinu Săraru l-am admirat întotdeauna, că am crescut așa… aproape de el și cand am început să scriu în „Flacăra” îmi aduc aminte că l-a sunat pe tata și i-a zis „E extraordinar cum a scris fata ta, se vede că a fost acolo”. Și, venind din partea lui Dinu Săraru mi s-a părut un mare compliment. Eram foarte emoționată de fiecare dată cand mergeam să duc revista acasă la Fănuș Neagu și o lăsam în cutia poștală a casei lui. Eram în relații foarte bune cu Ileana și Romulus Vulpescu… Și după 2010 am fost aproape de ei și simțeam așa o protecție… Am și făcut un interviu, cu amândoi. Cred că este ultimul.

– Al meu cu Ileana și Romulus Vulpescu este ultimul… publicat. Te rog să-l publici și tu, m-aș bucura să-mi spulberi recordul cu un astfel de interviu. Mulți mă întrebau cum reușesc să ajung la astfel de oameni. Pur și simplu – le telefonam. Când Mircea Albulescu mi-a spus că agenda telefonuli său s-a transformat în cimitir… mi se părea o figură de stil. Acum… eu n-am avut puterea să le șterg numărul unor oameni care au Plecat…    Nici eu nu șterg numerele de telefon din agendă și am preluat eu numărul tatălui meu. A devenit numărul Centrului Cultural, când încă exista…

– Nu mai există pentru că…?! Tot pentru că există aceste multe fonduri pe care le aveți, nu?!
Da, da, da, de prea mulți bani! Nu mai există pentru că nu am mai avut din ce să plătesc chiria. A venit pandemia, nu am mai putut să fac niciun fel de activitate acolo, mi s-a cerut să plătesc chiria și nu aveam de unde.

– „Flacăra lui Adrian Păunescu” o primim prin abonament și o găsim la punctele de difuzare a presei.
Da. Atâtea câte mai sunt – că sunt așa de puține și atât de sărăcăcioase… Dar cu abonament e cel mai sigur. La Poșta Română. Cu 10 lei pe lună sau 100 de lei pe an. Nu cred că mai e o sumă care să încurce pe cineva…

– Dacă ar exista acum posibilitatea unui apel cu cealaltă dimensiune și ai avea voie să-i spui tatălui tău doar două versuri despre tine…
Oh, dar nu i-aș spune versuri! Ar fi prea greu să combin toată dragostea și tot dorul meu în doar două versuri. Nici nu știu ce i-aș spune. Cred că i-aș spune să vină acasă. Nu m-aș complica – totuși poezia e o formă complicată de comunicare. Sigur că din simplitatea cuvintelor se poate naște cea mai frumoasă poezie, dar asta abia după ce spui „Vino acasă!” Abia după îți dai seama că poate fi și o poezie…

– Ce vrei să știe cei care ne citesc acum despre Ana-Maria și atât?
Că scrie poezie, că încearcă să ajungă în cât mai multe orașe din țară, că încearcă – cu mari eforturi – ca revista „Flacăra” să meargă înainte și că are nevoie de oameni ca să meargă înainte. Efectiv nu avem altă sursă de venit la revistă decât ce primim, dacă primim de la firmele de difuzare. Că sunt niște cărți prin câteva librării care așteaptă destinatari – că, până la urmă, pentru asta scriu: ca să ajungă la ceilalți. Și că, de la o vreme încoace m-am convins că dacă am supraviețuit acelei pierderi din 2010, probabil că mai am timp să construiesc ceva. Și construiesc pe o fundație pusă de tata și am încredere că e o construcție stabilă. Am avut norocul să nu fie datoria mea să pun și fundația. De aici încolo… la câte etaje om ajunge… Cine știe?! Dar eu sunt fericită. Sunt mulțumită de tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani – a fost o creștere foarte rapidă. Și legătura mea cu oamenii a crescut foarte mult în anii aceștia de cand am scos capul pe fereastră. Și cred că n-am greșit… De la fiecare lansare de carte plec fericită.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed