La ora la care scriu acest text, leul a înregistrat un nou minim istoric faţă de euro. Cursul afişat de BNR a fost de 4,5848 lei. Faţă de dolar, nici nu mai vorbesc: gândiţi‑vă, în anul 2000, cursul mediu al dolarului era de 2,17 lei. Azi, la BNR, preţul a fost de 3,7438 lei. O evoluţie interesantă pentru o economie care, în ciclul economic de creştere început cu anul 2000 şi încheiat în 2008, cu tot cu scăderile de până acum, a avut o medie anuală de creştere de 4,5%. Nu trebuie să rataţi proporţia de depreciere în raport cu dolarul. Dar de ce nimeni dintre cei care contează şi ar putea să facă ceva pentru întărirea leului nu acţionează în această direcţie? Le luăm pe rând:
Banca Naţională. Este evident că BNR nu încearcă să ducă leul spre nivelul de 4,4 lei. Nici nu cred că ar fi bine. O întărire a leului în urma unei intervenţii BNR ar conduce pe termen scurt doar la o invitaţie de cumpărare de euro: ar oferi un curs mai bun de ieşire investitorilor străini care au împrumutat economia românească în lei (prin mecanismul „luăm bani de afară cu dobânzi de 1%, îi plasăm lui Drăgoi cu 7%, Isărescu ţine cursul, iar când nu îl mai ţine facem din nou din lei dolari sau euro), dar ar da şi motive de cumpărare românilor care au economisit în lei (şi ştiu că, dacă fac mişcări bruşte pe maximum de depreciere, vor pierde, prin urmare, aşteaptă aşa‑numita „retragere“ pentru a transforma leii în valută). BNR nu vrea să ofere un curs mai bun speculatorilor şi nici nu e prea deranjată de depreciere: inflaţia pe primele şase luni este la un incredibil 1,65%, în ciuda deprecierii de peste 6% faţă de euro şi de peste 12% faţă de dolar. Adică mai e loc pentru inflaţie până la ţinta anuală de 3% (care poate să urce la 4% şi tot este considerată bună). Apoi, Banca Naţională are interesul unei inflaţii cât mai mari, dar în ţintă, pentru ca la anul, beneficiind de un efect de bază favorabil, ţinta de 2,5±1% să poată fi atinsă. Nu în ultimul rând, o depreciere a leului de‑a lungul anului îi va oferi BNR ocazia de a face „profit pe hârtie“ în urma reevaluării rezervei: 1 mld. euro din rezervă valora la începutul anului 4,32 mld. lei. Acum, valorează 4,58 mld. lei. Uite cum a făcut BNR profit pe hârtie de 260 mil. lei.
Ministerul de Finanţe. Nu uitaţi, deprecierea leului aduce mai mulţi LEI la buget. Un leu mai slab înseamnă profituri mai mari pentru companii cvasi‑monopoliste (telefonie, petrol, gaze, energie). Înseamnă un TVA mai valoros. Înseamnă mai mulţi lei cu care Finanţele pot gestiona cheltuielile în creştere. Nu în ultimul rând, strategia înţeleaptă a oricărui stat care a trecut printr‑un gol de finanţare imens (cum a trecut România în 2008–2009, când se împrumuta pe termene foarte scurte şi la dobânzi mari) poate fi să se împrumute în lei mai tari şi să returneze împrumutul în lei mai slabi. Spre exemplu, 1 mld. lei împrumutat de stat la 1 ianuarie însemna 231 mil. euro. Acum, acelaşi miliard înseamnă 218 mil. euro, cu 13 mil. euro mai puţin. La o dobândă anuală de 6%, miliardul împrumutat la 1 ianuarie era generatorul unui dobânzi de 13,6 mil. euro. Şi uite aşa, statul reuşeşte să se împrumute fără dobândă. Dă înapoi fix ceea ce a luat. Analiza este mult mai complexă, dar simplific tocmai pentru a fi mai bine înţeles că nici Ministerul de Finanţe nu are motive să se întristeze la deprecierea leului, atât timp cât ea nu este bruscă şi excesivă.
Băncile comerciale. Aici aduc un argument în favoarea lor, a BNR şi a Finanţelor simultan: există nişte teste de stres – cum ar reacţiona portofoliile băncilor comerciale în cazul unor deprecieri de X procente. Deprecierea de până acum şi comportamentul celorlalţi doi actori menţionaţi mai sus îmi arată că suntem în interiorul testelor de stres. Prin urmare, nu foarte multe credite devin restante în plus la preţul de 4,58 lei pentru un euro faţă de câte erau deja restante la preţul de 4,32 lei. Şi atât timp cât portofoliile nu se deteroriorează rapid, până la urmă, băncile comerciale încasează mult mai mulţi lei decât pierd în urma deprecierii (şi gândiţi‑vă la faptul că, în România, din totalul creditului neguvernamental de 52 mld. euro, aproximativ 32,5 mld. sunt sume în valută – mai mulţi lei pentru bănci cu fiecare rată încasată). În plus, şi cei care au credite în lei şi realizează sume în valută câştigă.
Deponenţii. Populaţia cu depozite în valută (circa 9,6 mld. euro) câştigă. Cei care au depozite în lei pierd (totuşi nu foarte mult, dobânzile la începutul anului fiind de circa 7%). Dar e un risc pe care şi l‑au asumat. Iar dacă cei cu depozite în lei ar face acum mişcări bruşte de transformare în valută, sunt aşteptaţi cu braţele deschise de traderii băncilor comerciale (care pun circa 2% în plus pentru cumpărare faţă de preţul BNR – care câştigă din nou).
Concluzionez cu răspunsul pe care mi l‑a dat domnul Isărescu la începutul lunii mai, la întrebarea legată de preţul de atunci, de 4,45 lei pentru un euro: „Este mai degrabă o reacţie la evenimentele politice sau o reaşezare la noile fundamente?“ „Este o reacţie, dar nu excludem să fie şi o reaşezare.“ Fiecare înţelege ce vrea. Eu am înţeles din acel răspuns că noul preţ „de confort“ pentru euro‑leu s‑a repoziţionat din intervalul 4,2–4,4 lei spre 4,4–4,6 lei. Confirmarea sau infirmarea va veni în lunile următoare.
