În fruntea unui nou val de realizatori de film români care au supravieţuit regimului Ceauşescu, Cristian Mungiu este gata acum să prezinte partea amuzantă a acelei epoci gri, potrivit unui interviu acordat de acesta Irish Times.
Potrivit jurnaliştilor irlandezi care l-au intervievat, Cristian Mungiu nu pare figura unei mişcări majore în cinematografie. “Cu faţa rotundă, îmbrăcat într-un hanorac îngrijit şi pantaloni casual, pare un student postuniversitar sau un profesor de şcoală gimnazială. Jean-Luc Godard ar fi intrat ca un nor de vapori marxişti otrăvitori. Federico Fellini ar fi fost adus pe un scaun de heruvimi tatuaţi, însă Mugiu se aruncă pe scaunul de la bar şi începe să vorbească într-o engleză surprinzător de fluentă”.
Mungiu este, într-adevăr, “port-drapelul” unuia dintre cele mai puţin probabile valuri cinematografice din ultimii câţiva zeci de ani, consideră irlandezii. Când “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, povestea despre un avort în timpul regimului Nicolae Ceuşescu care te face să scrâşneşti din dinţi, a câştigat Palme d’Or la Cannes în 2007, cei mai vigilenţi iubitori de cinema din lume au recunoscut ţara lui Mungiu ca pe o nouă putere în arta cinematografică.
“4 luni” fost precedat de sarcasticul “Moartea domnului Lăzărescu” şi amarul “A fost sau n-a fost?” regizat de Corneliu Porumboiu. Au fost apoi “California Dreamin'” al lui Cristian Nemescu şi “Poliţist Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. Acum Mungiu ne oferă o imagine antologică terifică prin “Amintiri din Epoca de Aur”, scrie Irish Times. “Este vorba un număr mare de filme bune dintr-o ţară care până acum nu a figurat vizibil în dicţionarele de cinematografie mondială, iar nimeni nu se aştepta la asta”.
“Sunt întrebat mult despre asta, iar răspunsul nu este încă clar. De ce crezi că s-a întâmplat?”, spune Mungiu, adăugând că nu a fost cazul unui efort al unui grup de oameni luminaţi care iniţiază formulare unor idei de calitate. “Nu prea a fost aşa cu noi. Nu ne-am strâs să plănuim asta. Cred că a început ca o reacţie spontană împotriva filmelor româneşti care au fost făcute în tinereţea noastră, în timpul regimului comunist. Erau atât de nerealiste încât, am crezit că putem face mai bine decât ei, oricine poate face mai bine. Acest lucru s-a suprapus cu banii publici care sunt disponibili pentru primul film al unui regizor”, spune Mungiu.
Mungiu şi colegii săi s-au concentrat pe detaliile murdare ale vieţii de zi cu zi din România din timpul ultilmelor zile ale comunismului. L-au intitulat ironic “Amintiri din Epoca de Aur” şi poate fi considerat o însumare zgomotoasă a eforturilor lor de până acum. Scris de Mungiu, co-regizat de patru compatrioţi ai săi mai puţin cunoscuţi, filmul dezvoltă cinci legende urbane din acea eră în parabole caustic şi vesele în acelaşi timp, precum poveşti despre cetăţenii unui sat care provoacă o catastrofă în timp ce se pregătesc pentru a primi un oficial, despre monitorii de partid care modifică o fotografie a lui Ceuşescu pentru a-l face la fel de înalt precum imperialistul vestic Valéry Giscard d’Estaing, sau povestea unei familie de la oraş care caută cea mai bună metodă de a ucide un porc.
“Le spunem mituri urbane, dar e ceva diferit de ceea ce această expresie înseamnă în alte părţi. În România credem că miturile urbane sunt adevărate. Detaliile sunt extinse, iar oamenii pot spune <vai, asta i s-a întâpmplat vecinului meu>. Ştiu că trei dintre aceste poveşti sunt cu siguranţă adevărate. Cea legată de pălăria lui Ceuşescu, de exemplu, pentru că am discutat cu editorul ziarului”.
Mungiu şi colegii săi au trebuit să aleagă cinci poveşti care să aibă rezonanţă în spatele aparentei bizarerii. “Era important să alegem poveşti care spuneau ceva despre sistem. Trebuia să fie interesante, dar să şi spună ceva despre efectul comunismului asupra oamenilor obişnuiţi.Cea despre porc, de exemplu, a apărut cu adevărat într-o revistă a poliţiei. Era o secţiune cu avertismente care spunea <nu faceţi ca ei>”, spune Mungiu.
“4,3,2” a fost conceput cam în aceeaşi perioadă cu “Amintiri din Epoca de Aur”, însă Mungiu a simţit că dacă ar lansa mai întâi pelicula comică ar da impresia greşită. “Am plănuit-o ca parte a unei trilogii şi ştiam că celelalte filme vot fi comice. Nu am intenţionat ca <4 luni> să fie primul, dar odată ce scenariile au fost gata, am făcut o pauză. Nu voiam ca primul film din serie pe care îl lansam să fie o comedie deoarece oamenii puteau crede că viaţa sub acel regim a fost o glumă. Nu voiam ca tinerii să creadă că viaţa de atunci pare amuzantă şi să îşi dorească să fi răit atunci. În realitate nu a fost distractiv”.
Despre Mungiu jurnaliştii irlandezi spun că s-a descurcat bine în timpul regimului comunist. Provenind dintr-o familie de intelectuali – sora sa mai mare, Alina, este un cunoscut politolog – a lucrat câţiva ani ca jurnalist. “Am fost norocoşi. La ziarul la care scriam nu trebuia să scriem despre Ceauşescu. Nu puteam scrie nimic rău despre el, desigur, dar nu trebuia să îi publicăm fotografia în fiecare număr”, povesteşte regizorul.
Absolvent de literatură engleză, Mungiu a început să studieze filmul în 1994, pentru că i s-a părut cea mai bună metodă de a-şi satisface dorinţa de a spune poveşti. Aşa cum explică el însuşi, disponibilitatea filmelor străine era mult diminuată în timpul copilăriei sale. Au fost perioade în anii ’70 când au fost disponibile filme americane, dar mai târziu cinematografele au devenit goale. În cele din urmă, când a apărut epoca video-urilor, copii ilegale ale tuturor filmelor au început să apară în România, dar abia în 1990 Mungiu a reuşit să ajungă în lumea filmelor clasice ale lumii.
Jurnaliştii irlandezi consideră că acea epocă “pare una destul de mizerabilă”. “Priveşte filmele lui Mungiu şi nu vei găsi pe cineva care să gândească altceva despre regim decât să era o mlaştină de stupiditate şi corupţie. Erau adepţii loiali ai lui Nicolae şi a soţiei sale Elena Ceauşescu atât de puţini?” se întreabă Irish Times.
“Da, aşa cred. Oamenii îi urau cu adevărat. Erau unii oameni care beneficiau de pe urma sistemului şi aceia simţeau diferit. Dacă veneai de la o fermă unde dormeai cu toţi fraţii tăi într-o singură cameră şi erai adus la oraş să lucrezi într-o fabrică, poate ai fi aprobat regimul. Ce însemna libertatea pentru tine atunci când crescusei cu nimic şi acum aveai ceva?”, explică Mungiu.
În acei ani ar fi părut de neconceput că un tânăr jurnalist român va deveni, două decenii mai târziu, unul dintre cei mai cunoscuţi realizatori de film. Totuşi în 2007 asta s-a întâmplat. Când Mungiu a făcut “4 luni”, al doilea film al său, avea vreo bănuială că va deveni o senzaţie?
“Nu, deloc. Ştiam că este puternic, dar niciodată nu ştii cum vor simţi oamenii la cinema. Nu am suspectat niciodată că voi fi atât de apreciat de critici. Cel mai bun lucru a fost că am reuşit să ajung cu el la Cannes. Apoi când a fost înscris în competiţie a fost altceva. Deodată, mergeam pe Croisette şi oamenii vorbeau despre asta. A fost greu de crezut”, spune Mungiu.
Mungiu vorbeşte despre faptul că în România, Palm d’Or-ul a copleşit aspectul polemic al filmului. “Filmul a generat dezbateri în ţări catolice, precum Italia, despre avort, dar nu şi acasă, deoarece toată lumea venea să vadă acest miracol care adusese atâta atenţie României. Nu şi-au dat seama că filmul punea întrebări referitoare la vieţile lor”.
Jurnaliştii irlandezi se întreabă de ce în “Noul Val al României”, aşa cum numesc noul val cinematografic, aproape toate filmele au acţiunea în ultimii ani de dictatură Ceauşescu. “Această umbră va continua probabil să atârne deasupra culturii ţării, dar a venit momentul să ne uităm spre altceva. Sau nu?”, îl întreabă aceştia pe regizorul român de 41 de ani.
“Este timpul să se oprească. Nu am făcut aceste filme deoarece sunt obsedat de acea perioadă ci pentru că voiam să revin la perioada în care aveam 20 de ani. Voiam să povestesc cum am devenit adolescent. Au fost ani comunişti, nu putem nega asta. Dacă aceste filme funcţionează nu o fac doar pentru că sunt despre comunism, ci pentru că sunt poveşti personale. Comunismul este doar background-ul. Este timpul să mergem mai departe”, încheie Mungiu.
